ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3650/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3650/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 10 februarie 2011 pe rolul Judecătoriei Botoșani, sub nr. de Dosar nr. 1747/193/2011,

reclamantul T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A., a solicitat

instanței obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.000.000 euro, în lei

la cursul de schimb din data plății efective, cu titlu de daune, sumă

actualizată în conformitate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, de

la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plății efective,

cât și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat, în esență, că, în fapt, pârâtul M.A., în calitate de

judecător al Judecătoriei Botoșani, a fost învestit cu soluționarea cererii

privind contestația la executare formulată împotriva mandatului de executare din

22 iunie 2010 emis de Judecătoria Botoșani, dosarul fiind înregistrat la

Judecătoria Botoșani sub nr. 10321/193/2010 la data de 28 iunie 2010.

Reclamantul a

susținut că, deși era vorba de o cauză care necesita 0celeritate deosebită în

soluționare, hotărârea a fost pronunțată abia la data de 22 octombrie 2010, din

dosarul cauzei putându-se lesne observa faptul că repetatele amânări nu au fost

administrate, de fiecare dată, în mod corect.

Din neglijența

magistratului hotărârea conține anumite lipsuri extrem de grave, completate

apoi în mod abuziv printr-o așa - zisă „îndreptare de eroare materială",

în data de 10 decembrie 2010, la trei zile după ce sus menționata hotărâre

rămăsese definitivă după respingerea recursului, în 07 decembrie 2010, de către

Tribunalul Botoșani prin Decizia nr. 579/R, cu textul „urmând a se emite un nou

mandat".

A mai susținut

că la data de 10 decembrie 2010, sentința penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010

era rămasă definitivă de trei zile, mai precis din data de 07 decembrie 2010,

când Tribunalul Botoșani, secția penală, prin Decizia nr. 579/R a respins ca

nefondat recursul declarat împotriva sentinței penale nr. 2502 din 22 octombrie

2010, menținând ca legală și temeinică hotărârea atacată, astfel cum a fost

pronunțată de instanța de fond și că abuzul s-a săvârșit prin aceea că s-a

intervenit în conținutul unei sentințe care are autoritate de lucru judecat și

deține puterea legii.

Prin fapta

pârâtului, constând în omiterea menționării în conținutul sentinței penale nr.

2502/2010 a sintagmei „.urmând a se emite un nou mandat" i s-a creat un

grav prejudiciu prin îngrădirea libertății, fiind ținut în Penitenciarul

Botoșani, fără mandat de executare o perioada de 23 de zile, răspunzător de

aceasta situație fiind pârâtul, fiindu-i totodată îngrădit dreptul

constituțional de a fi discutat în comisia de liberare condiționata care era

efectuată în acel interval de timp.

În dovedirea

acțiunii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri, respectiv mandat de executare

din 23 iunie 2010, extras Decizie penală nr. 579/R din 7 decembrie 2010,

sentința penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 pronunțată de Judecătoria

Botoșani în Dosarul nr. 10321/193/2010, mandat de executare din 30 decembrie 2010.

Prin sentința

civilă nr. 3546 din 31 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Botoșani, a fost

admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a fost

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani,

în considerarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la

obiectul litigiului care are o valoare de peste 500.000 lei.

Învestit prin declinare,

Tribunalul Botoșani, secția I civilă, prin sentința nr. 4346 din 2 decembrie

2011 a respins excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată invocată

de pătatul M.A. și a respins ca nefondată acțiunea în daune formulată de

reclamant.

Referitor la

excepția netimbrării, prima instanță a apreciat că aceasta nu este întemeiată,

motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 15

lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în

condițiile în care reclamantul invocă despăgubiri pentru un prejudiciu de

natură morală.

Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut că hotărârea evocată de reclamant, în legătură

cu care pretinde că ar conține grave omisiuni, în sensul că nu s-ar fi dispus

de către magistrat anularea vechiului mandat de executare și emiterea

corespunzătoare a unui nou mandat, a fost îndreptată ulterior și nu a fost de

natură a-l prejudicia pe acesta în nici un fel în condițiile în care, așa cum

rezultă din lucrările dosarului și din examinarea sentinței penale evocate,

eroarea a fost îndreptată în intervalul în care petentul se afla efectiv în

executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 897/2010 a Judecătoriei

Botoșani, nefiind pusă astfel problema unei detențiuni nelegale.

Același aspect

a fost reținut, de altfel, și prin sentința penală nr. 70/2011 a Curții de Apel

Suceava, ocazie cu care instanțele s-au pronunțat în legătură cu plângerea

petentului T.S., formulată în temeiul art. 246 C. pen., 249 C. pen., 289 C.

pen., 291 C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 266 alin. (1) C.

pen., îndreptată împotriva aceleiași persoane.

Rezultă din

această sentință că în perioada 10-30 decembrie 2010 a redevenit executabilă

pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr.

897/2010 a Tribunalului Botoșani, cu mandatul de executare din 23 iunie 2010 al

Judecătoriei Botoșani, cel contestat de petent.

S-a reținut că

petentul nu a invocat în calea de atac existența acestei nereguli, deși era

interesat să o facă, iar cu privire la erorile materiale s-a arătat că pot fi

îndreptate oricând, legea neprecizând un termen în acest sens.

S-a avut în

vedere sentința penală nr. 70/2011 a Curții de Apel Suceava, din care rezultă

că nu sunt date în sarcina pârâtului elemente care să atragă răspunderea civilă

delictuală sub aspectul faptei ce i se impută, nefiind dată vinovăția pârâtului

și nefiind făcută dovada existenței vreunui prejudiciu cert asupra persoanei

care reclamă, dimpotrivă, procedurile judiciare evocate au avut drept

finalitate tocmai preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în persoana celui

aflat în detenție.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 18 din 6

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost

respins ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a constatat că prin sentința penală nr. 70

din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Suceava, definitivă, a fost respinsă

plângerea formulată de petentul T.S. împotriva rezoluțiilor nr. 34/P din 11

martie 2011 și nr. 127/11/2 din 18 aprilie 2011 ale Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Suceava.

În considerentele

acestei sentinței, s-a reținut că pârâtul M.A. nu a săvârșit infracțiunea de

arestare nelegală și cercetare abuzivă, că erorile strecurate în procedura

derulată în contestația la executare exclud vinovăția pârâtului ca element

constitutiv al vreunei infracțiuni și aceste erori nu au fost de natură să-l

priveze pe petent de libertate în mod nelegal.

Prin hotărârea

penală menționată s-a stabilit definitiv că petentul nu a fost privat de

libertate în mod nelegal și că pârâtul nu se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, hotărârea având

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, în ce privește existența faptei, a persoanei și a vinovăției acesteia.

În legătură cu

acest aspect, din actele dosarului, a rezultat că încheierea de îndreptare a

erorii materiale din data de 10 decembrie 2010 a fost atacată cu recurs de

petent, fapt care a făcut ca sentința penală nr. 2502 din 22 octombrie 2010 să

nu devină definitivă decât în momentul în care, prin Decizia penală nr. 633/R

din 30 decembrie 2010 a Tribunalului Botoșani, s-a luat act de retragerea

recursului de către contestator.

Astfel, în

perioada 10-30 decembrie 2010, petentul s-a aflat efectiv în executarea

pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 897/2010 a Judecătoriei Botoșani,

neputându-se pune problema unei detențiuni nelegale, ca urmare a faptului că

pedeapsa aplicată prin această sentință a redevenit executabilă.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamantul T.S. a declarat recurs, invocând,

în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul reiterează susținerile din cuprinsul cererii de chemare

în judecată referitoare la nesoluționarea cu celeritate de către pârâtul M.A.,

în calitate de judecător al Judecătoriei Botoșani, a cererii privind

contestația la executare formulată împotriva mandatului de executare din 22

iunie 2010 emis de Judecătoria Botoșani, precum și cele vizând faptul că prin

omiterea menționării în conținutul sentinței penale nr. 2502/2010 a sintagmei

„.urmând a se emite un nou mandat" i s-a creat un grav prejudiciu prin îngrădirea

libertății, fiind ținut în Penitenciarul Botoșani în mod nelegal, fără mandat

de executare o perioadă de 23 de zile, respectiv în perioada 07 decembrie 2010

- 30 decembrie 2010, fiindu-i totodată îngrădit dreptul constituțional de a fi

discutat în comisia de liberare condiționată care era efectuată în acel

interval de timp.

Susține, în

esență, că atât la instanța de fond, cât și la cea de apel, a prezentat și a

dovedit că cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale: fapta

cauzatoare de prejudiciu, vinovăția în producerea prejudiciului, prejudiciul și

legătura de cauzalitate dintre acestea.

În opinia

recurentului, atât din motivarea dată de instanța de fond, cât și din cea a

instanței de apel, nu rezultă faptul că acestea au analizat aceste elemente și

au respins motivat de existența lor, acțiunea, respectiv apelul.

Ambele instanțe

s-au rezumat a reține doar că hotărârea asupra căreia s-a intervenit în mod

abuziv a fost modificată sub aspectul înlăturării unei erori materiale,

interpretare ce este absolut greșită.

Chiar și în

ipoteza absurdă a îndreptării erorii materiale, aceasta s-a produs tot din

neglijența intimatului, iar răspunderea civilă, pentru cea mai neînsemnată

culpă, susține recurentul, obligă pe autorul faptei la repararea prejudiciului.

S-a invocat, în

mod absolut greșit, de instanța de fond și cea de apel împrejurarea că recursul

promovat de reclamant împotriva modificării ilegale a fost respins ca urmare a

renunțării sale la judecarea acestuia. Acest fapt nu poate constitui un motiv

pentru care, neglijența intimatului la emiterea hotărârii să poată fi trecută

cu vederea, doar pentru că hotărârea a rămas în forma în care a fost

modificată. Precizează că a fost nevoi să renunțe la judecata recursului, din

cauza presiunilor care se făceau asupra sa de conducerea penitenciarului care

nu deținea un mandat de executare pe numele reclamantului, hotărârea pronunțată

de intimat nefiind încă definitivă.

Analizând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

în speță, deși

recurentul-reclamant a invocat, în drept, motivul de nelegalitate instituit de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un

caracter pur formal, întrucât textul legal menționat vizează situațiile în care

judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus

judecății cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele fiind clare și

precise, dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul își exprimă

nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată fără a argumenta în ce constată

nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textului legal invocat,

criticând, în realitate, aplicarea greșită a legii.

Criticile

formulate pot fi circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocat de

recurent, dar se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care

succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează acestuia un

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara",

iar conform prevederilor art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai

pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin

neglijența sau imprudența sa".

Astfel, pentru

a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul textelor legale

anterior evocate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv:

existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției (vinei)

celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau

imprudența cu care a acționat.

Este de reținut

că, potrivit textelor legale menționate chiar dacă doar una dintre condițiile

imperativ impuse de textul legal menționat nu este îndeplinită, nu poate fi

atrasă răspunderea civilă delictuală.

În speță,

recurentul se prevalează de îndeplinirea acestor condiții „am prezentat și am

dovedit că cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale: fapta

cauzatoare de prejudiciu, vinovăția în producerea prejudiciului, prejudiciul și

legătura de cauzalitate dintre acestea" în ceea ce privește detenția sa în

Penitenciarul Botoșani, fără mandat de executare pe o perioadă de 23 de zile.

Contrar

susținerilor recurentului, instanța de control judiciar, în mod legal, a

analizat hotărârea apelată din perspectiva îndeplinirii cumulative a

condițiilor impuse de lege, în temeiul cărora reclamantul a promovat acțiunea

în pretenții (daune), apreciind ca nefiind întrunite cerințele legale pentru a

putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Este de

necontestat că prin sentința penală nr. 70 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel

Suceava, definitivă, a fost respinsă plângerea formulată de petentul T.S.

împotriva rezoluțiilor nr. 34/P din 11 martie 2011 și nr. 127/11/2 din 18

aprilie 2011 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reținându-se

în considerentele acestei sentinței, că pârâtul M.A. nu a săvârșit infracțiunea

de arestare nelegală și cercetare abuzivă, că erorile strecurate în procedura

derulată în contestația la executare exclud vinovăția pârâtului ca element

constitutiv al vreunei infracțiuni și aceste erori nu au fost de natură să-l

priveze pe petent de libertate în mod nelegal.

Or, prin

hotărârea penală menționată s-a stabilit definitiv că petentul (reclamantul T.S.)

nu a fost privat de libertate în mod nelegal și că pârâtul M.A. nu se face

vinovat de săvârșirea infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă,

hotărârea având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă

acțiunea civilă, în ceea ce privește existența faptei, a persoanei și a

vinovăției acesteia, aspect reținut legal de instanța de apel.

Cum în mod

corect s-a constatat, din actele dosarului a rezultat că încheierea de

îndreptare a erorii materiale din data de 10 decembrie 2010 a fost atacată cu

recurs de petent, fapt care a făcut ca sentința penală nr. 2502 din 22

octombrie 2010 să nu devină definitivă decât în momentul în care, prin Decizia penală

nr. 633/R din 30 decembrie 2010 a Tribunalului Botoșani, s-a luat act de

retragerea recursului de către contestator, fiind irelevante în stabilirea

celor reținute, susținerile recurentului vizând împrejurările care l-au

determinat să renunțe la judecata recursului.

Nu în ultimul

rând, s-a arătat cu justețe, că în perioada 10-30 decembrie 2010, reclamantul

s-a aflat efectiv în executarea pedepsei aplicată prin sentința penală nr.

897/2010 a Judecătoriei Botoșani, astfel că nu se poate pune problema unei

detențiuni nelegale urmare a vreunei fapte cauzatoare de prejudiciu săvârșită

de intimat, astfel cum pretinde recurentul, întrucât pedeapsa aplicată prin

această sentință a redevenit executabilă.

Pentru toate

argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la

adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul T.S. împotriva Deciziei civile nr. 18 din 6 noiembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, menținând decizia

instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul T.S. împotriva Deciziei civile nr. 18 din 6

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.