ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1662/2016

Decizia nr. 1662/2016

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/40/2011, din data de 01 iulie 2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. București, ca succesoare a fostelor C. și, apoi, D., pentru a se dispune nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare acțiuni din 2000 încheiat cu prima autoare a pârâtei, pentru cauză ilicită, cu obligarea acesteia la plata de daune - interese corespunzătore, constând în suma de 104.057,35 lei, reprezentând valoarea actualizată la 01 iunie 2011 a sumei de 36.419,08 lei achitată în 2000 - 2001 cu titlu de preț acțiuni, în baza contractului din 2000, la care să se adauge 101.259,62 lei reprezentând dobânda asupra acestei sume, calculată pentru perioada de până la 01 iulie 2011; suma de 28.912,73 lei, reprezentând valoarea actualizată la 01 iunie 2011 a sumei de 24.131,2 lei, executată silit din contul său bancar, în baza sentinței nr. 169/2005 a Tribunalului Botoșani, la care se adaugă 67.094,39 lei cu titlu de dobândă asupra aceleiași sume, calculată pentru perioada între executare și data de 01 iulie 2011 și suma de 28.912,73 lei cu titlu de actualizare la 01 iunie 2011 a aceleiași sume; suma de 841.776,11 lei, daune intitulate „compensatorii” și arătate ca fiind calculate până la 01 iulie 2011, sugerată ca reprezentând câștigul nerealizat, în urma încheierii contractului de vânzare - cumpărare acțiuni; suma ce reprezintă totalitatea cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat în procesele purtate cu pârâta, din anul 2000 și până la zi, în legătură cu contractul în litigiu și indiferent de cine au fost deschise, actualizată în raport de rata inflației, plus suma de 8.884,49 lei din Dosarul nr. x/E/2004, deja actualizată până la momentul 01 iunie 2011; suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, ca echivalent al suferinței sale fizice și psihice provocată prin numeroasele acțiuni civile pe care pârâta le-a promovat cu rea-credință, în considerarea contractului din 2000, sume actualizate în raport de data rămânerii definitive a hotărârii.

De asemenea, a mai solicitat ca pentru perioada de după rămânerea definitivă a hotărârii de obligare a pârâtei la plata daunelor - interese arătate, să i se acorde și penalități de întârziere, în cuantum de 0,3 %, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit contractului de vânzare - cumpărare atacat, până la momentul plății efective, ridicarea sechestrului instituit asupra bunurilor familiei sale, inclusiv pe conturile bancare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 22 martie 2012, Tribunalul Botoșani a disjuns judecata cererilor accesorii din acțiunea reclamantului, formându-se Dosarul nr. x/40/2012, judecata cauzei fiind suspendată, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/40/2011, iar prin sentința nr. 1369 din 27 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/40/2011, Tribunalul Botoșani a admis acțiunea principală și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni din 4 februarie 2000 încheiat între A. și C., sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3401 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 12 noiembrie 2013.

Prin sentința nr. 1985 din 29 decembrie 2014, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, (Dosar nr. x/40/2012), a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. București (în prezent E.); a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 34.649,53 lei reprezentând suma achitată de către reclamant cu titlu de preț - conform contractului de privatizare din 3 aprilie 2000; suma de 106.398,75 lei reprezentând valoarea actualizată cu rata inflației, calculată până la data de 10 septembrie 2014, precum și în continuare până la achitarea efectivă a debitului principal; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.581,43 lei reprezentând dobândă calculată la suma totală de 24.077 lei, calculată până la data de 20 februarie 2012, conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză - fila 215 dosar și, în continuare, de la data de 20 februarie 2012 și până la executarea hotărârii, dobânda urmând a fi calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Au fost respinse ca nefondate, restul pretențiilor și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.964 lei - cheltuieli de judecată - taxă de timbru și avans onorariu expert(f. 66, 185 și 242) și să plătească expertului diferență onorariu 14.600 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, faptul că reclamantul A. a încheiat, la data de 3 februarie 2000, contractul nr. 3 prin care a dobândit acțiuni ale SC F.SA Socrujeni, contract a cărui nulitate absolută a fost pronunțată prin sentința nr. 1369 din 27 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/40/2011 de către Tribunalul Botoșani.

Din considerentele sentinței, precum și din considerentele Deciziei nr. 3904 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că nulitatea absolută a fost pronunțată din culpa pârâtei, iar eroarea în care s-a aflat reclamantul la încheierea contractului a avut valoarea erorii obstacol, distructivă a consimțământului, deoarece, la momentul încheierii contractului menționat, reclamantului nu i s-au prezentat însușiri esențiale ale bunului vândut, respectiv împrejurarea că, practic, valoarea reală a acțiunilor cumpărate era nulă, SC F.SA Socrujeni fiind decapitalizată, în pragul falimentului.

În raport de motivele pentru care contractul de vânzare cumpărare a fost constatat nul, prima instanță a apreciat că, reclamantul este îndreptățit la restituirea prețului achitat, respectiv suma de 34.649, 53 lei, dar și la plata sumei de 106.398,75 lei reprezentând valoarea actualizată cu rata inflației (cu titlu de despăgubiri prejudiciu derivat din lipsa de folosință a banilor), calculată până la data de 10 septembrie 2014, precum și în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal, suma fiind stabilită din analiza contractului de privatizare și a chitanțelor/ordinelor de plată din care rezultă situația sumelor achitate de reclamant cu titlu de plăți.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect valoarea actualizată a sumei de 24.131 lei, executată silit din contul bancar, în baza sentinței nr. 165/2005 a Tribunalului Botoșani, modificată, în tot, prin sentința nr. 1337 din 23 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 3904 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( filele 119 - 143 Dosar nr. x/40/2011 - vol. 3), instanța l-a apreciat ca întemeiat, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 5.81,43 lei reprezentând dobândă, calculată la suma executată (24.077 lei), până la data de 20 februarie 2012 și în continuare până la executarea hotărârii, dobânda urmând a fi calculată conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011 (anexa 2 la raportul de expertiză) cu mențiunea că, instanța nu a avut în vedere modalitatea de calcul a penalităților de 0,3 %/zi, apreciind că, acestea nu sunt incidente în cauză, nederivând din contractul anulat.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea sumelor de 67.094,39 lei, 841.776, 11 lei, solicitate cu titlul de despăgubiri, daune intitulate compensatorii - reprezentate de câștigul nerealizat în urma încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni, instanța le-a apreciat ca nefiind întemeiate, întrucât daunele interese au fost cuantificate sub forma actualizării sumei achitate cu titlu de preț, în funcție de penalitatea prevăzută în cadrul contractului de vânzare cumpărare/în funcție de indicele de inflație.

Totodată, tribunalul a apreciat că nu pot fi acordate sumele solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată avansate în toate litigiile derulate începând cu anul 2000 și până în prezent, odată ce acestea au fost solicitate în cadrul acelor cauze, instanța pronunțându-se asupra lor.

Capătul de cerere având ca obiect acordarea sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, a fost respins ca nefondat, prima instanță având în vedere cadrul procesual dedus judecății - respectiv acțiune în răspundere civilă contractuală.

La soluționarea capătului de cerere având ca obiect cheltuieli de judecată, tribunalul a dat eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 2.964 lei cheltuieli de judecată (taxă timbru și onorariu expert - filele 66, 185 și 242 din dosar), urmând a plăti expertului G., diferența de 14600 lei reprezentând onorariu expert (filele 185, 195 și 281 dosar).

Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul A., cât și pârâta E. (fostă B. - denumire schimbată conform O.U.G. nr. 96/2012, publicată în M. Of. al României, Partea I), au declarat apel, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr.

440 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava

,

secția a II-a civilă, a fost admis apelul formulat de A. împotriva sentinței nr. 1985 din 29 decembrie 2014 a Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosar nr. x/40/2012), pârâtă fiind E. București (fostă B.). A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că, pe lângă daunele acordate, a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale calculate la suma de 34.649,53 lei, calculată de la data avansării sumei și până la plata efectivă, și la plata daunelor morale în cuantum de 6.000 lei. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de E. și a fost obligată intimata E. la plata către apelantul A. cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 3882,50 lei, precum și la plata către stat a sumei de 3.882,50 lei, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a decide astfel, cu privire la apelul formulat de A., instanța de control judiciar, a reținut că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art. 134 și urm. C. civ. de la 1864 referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, întrucât acest text legal are în vedere ipoteza unei vânzări valabile, în urma căreia cumpărătorul a fost evins de bunul cumpărat de către o terță persoană. Instanța de apel a arătat că, în speță, contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat, apreciindu-se că, în urma manoperelor dolosive ale vânzătorului, cumpărătorul a fost indus într-o eroare obstacol, distructivă de consimțământ, ce atrage nulitatea absolută a contractului.

Nu a fost analizat istoricul făcut de apelant cu privire la procesele avute de-a lungul timpului cu E. (fostă B.), instanța apreciind că acesta nu are legătură cu apelul dedus judecății.

În ceea ce privește motivele de apel vizând neacordarea dobânzii legale de către prima instanță, instanța de apel a reținut, cu titlu preliminar, că instanța de fond nu a motivat în drept sentința atacată.

În acest sens, Curtea a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 969 C. civ. și că

răspunderea pârâtei se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. civ. de la 1864, potrivit cărora „Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, precum și pe efectele nulității unui act juridic, ce presupune repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.

Unul din principiile răspunderii civile delictuale este repararea în întregime a prejudiciului cauzat, ce cuprinde și beneficiul nerealizat. Dacă prejudiciul efectiv a fost reparat prin restituirea prețului plătit, actualizat cu rata inflației, beneficiul nerealizat este constituit din dobânda legală calculată la prețul plătit, de la plata acestuia și până la restituirea efectivă. Curtea a avut în vedere în acest sens, dispozițiile art. 1088 alin. (1) din V.C.C., aplicabile în cauză, potrivit cărora „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate”. Nu a fost luată în considerare dobânda contractuală, solicitată de apelant, întrucât, contractul în cauză a fost anulat și nu mai poate produce niciun efect. Ca atare, nu s-a putut reține în acest sens nici „criteriul proporționalității” invocat de apelant, câtă vreme prejudiciul va fi reparat integral, prin acordarea prețului actualizat cu rata inflației și a dobânzii legale calculate la preț.

Cât privește solicitarea apelantului de acordare a daunelor morale, s-a apreciat că acesta este îndreptățit la acordarea unor astfel de daune, în cuantum de 6.000 lei, tot în baza dispozițiilor art. 998 din V.C.C.

Prejudiciul de natură morală cauzat apelantului constă în suferințele de ordin psihic prilejuite de privarea sa și pe cale de consecință a celor aflați în întreținerea sa, de o sumă importantă de bani timp de aproximativ 15 ani, în urma atitudinii dolosive a reprezentanților intimatei, și de atitudinea constant negativă a acestora pe parcursul timpului față de pretențiile sale.

La stabilirea cuantumului acestor daune, s-a avut în vedere însă faptul că daunele respective sunt prilejuite de încheierea unui contract având natură comercială, unde diligența și cunoștințele părților se apreciază mult mai exigent decât în cazul contractelor civile.

Nu au putut fi primite criticile apelantului referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată din celelalte dosare avute în contradictoriu cu aceiași intimată, întrucât dispozițiile art. 274 și urm. din V.C.P.C. se referă la cheltuielile de judecată făcute în dosarul ce se judecă, și nu în celelalte dosare (pentru care însă se pot solicita pe calea unei acțiuni principale).

Referitor la apelul formulat de pârâta E. (fostă B.), instanța de control judiciar a reținut că sentința atacată este parțial nemotivată, în sensul că nu răspunde la toate criticile și susținerile părților, dar cele reținute se completează (sau se modifică) cu motivarea deciziei din apel.

Aceasta întrucât, carențele de motivare ale sentinței atacate nu sunt atât de importante încât să echivaleze cu necercetarea fondului (și cu atât mai mult cu neintrarea în judecata fondului), întrucât s-a răspuns principalelor argumente și susțineri ale părților.

Cu privire la al doilea motiv de apel, curtea de apel a constatat legala timbrare a cererii în primă instanță, astfel cum s-a dispus eșalonarea plății taxei de timbru.

Cu privire la al treilea motiv de apel, referitor la excepția prescripției, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 197/1958 „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Or, dreptul la acțiune în prezenta cauză s-a născut de la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a contractului de vânzare - cumpărare acțiuni (care la rândul său era o cerere imprescriptibilă, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958), motiv pentru care nu este dată excepția prescripției.

În speță nu sunt incidente dispozițiile legale referitoare la răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse (acțiune redhibitorie sau estimatorie), întrucât suntem în situația anulării unui contract de vânzare - cumpărare de acțiuni.

Referitor la al patrulea motiv de apel, legat de excepția prematurității, instanța a arătat că procedura de conciliere reglementată de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. are drept scop informarea reciprocă a părților despre pretențiile lor, în scopul stingerii pe cale amiabilă a litigiului. Or, în urma numeroaselor procese anterioare desfășurate între aceleași părți apelanta nu poate susține că nu a avut cunoștință de pretențiile intimatului - reclamant, și că nu a avut posibilitatea de a soluționa pe cale amiabilă litigiul. În consecință, nici acest motiv de apel nu este dat.

Cu privire la al cincilea motiv de apel, s-a reținut că răspunderea juridică a apelantei se întemeiază pe dispozițiile art. 998 C. proc. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală. În speță sunt îndeplinite toate cele patru condiții rezultate din dispozițiile art. 998 C. proc. civ., respectiv : fapta ilicită a apelantei (reținută cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 3904 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și constând în manoperele de inducere în eroare a cumpărătorului, care au dus la existența unei erori de tip obstacol, distructiv de voință), prejudiciul produs în patrimoniul intimatului - reclamant (privarea acestuia de o importantă sumă de bani), legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu (care este evidentă), și vinovăția apelantei (care a fost reținută prin aceeași decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Nu au fost analizate în acest sens susținerile apelantei cu privire la caracterul licit al comportamentului reprezentanților săi la încheierea contractului, întrucât aceste aspecte au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia amintită a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la al șaselea motiv de apel, s-a reținut că prețul achitat în cuantum, de 34.649,53 lei (și nu 33.649,53 lei cum susține apelante) rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (fila 202 - 203 dosar fond), în sensul însumării respectivelor chitanțe, ordine de plată, și extrase de cont.

Al șaptelea motiv de apel a fost analizat implicit de instanță cu ocazia admiterii apelului reclamantului, unde s-a motivat cumularea dobânzii legale cu actualizarea în raport de indicele de inflație.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, s-a apreciat că în mod legal și temeinic a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată din fondul cauzei, aceasta căzând în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat intimata E. la plata către apelantul A. a sumei de 3.882,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, respectiv taxă de timbru.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume”, a fost obligată intimata E. la plata sumei de 3.882,50 lei către stat, și s-a dispus comunicarea către organele fiscale.

Împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta E. București au declarat recurs.

Fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în argumentarea recursului, reclamantul A. relatând și un scurt istoric al cauzei, dar și al proceselor avute de-a lungul timpului cu intimata în cauză, evocând considerente ale sentinței apelate, dar și ale deciziei recurate, precum și o serie de considerații teoretice, susține, în esență, că, atât sentința nr. 1985 din 29 decembrie 2014, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și Decizia

nr.

440 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava

,

secția a II-a civilă, sunt nelegale și netemeinice.

Susține, că prin decizia recurată a fost admis în parte apelul său împotriva sentinței civile nr. 1985 din 29 decembrie 2014 a Tribunalului Botoșani în sensul că pe lângă daunele acordate de instanța de fond, Curtea de Apel Suceava a mai obligat pârâta și la plata dobânzii legale aferente sumei de 34.649,53 calculate de la plata avansării sumei și până la plata efectivă, precum și a daunelor morale în cuantum de 6.000 lei, considerând ca eroarea în care s-a aflat la semnarea contractului a avut valoarea erorii obstacol distructivă de consimțământ, deși instanța supremă stabilește că nulitatea se datorează lipsei contraprestației vânzătoarei, care nu și-a îndeplinit niciodată obligația asumată în contract, de predare a acțiunilor, pentru a intra în proprietatea cumpărătorului, așa cum legea și buna credință o obligau.

Totodată, celelalte capete de cerere care puteau dovedi intenția de a produce prejudicii, au fost respinse ca nefondate, sau străine de cauza dedusa judecății, fără a fi analizate, așa cum prevede legea, sau analizate sumar, deși reclamantul a solicitat prin acțiune ca instanța să se pronunțe și să stabilească daca ele sunt pertinente, să stabilească dacă vânzătoarea a comis acele fapte, dacă prin acțiunea sau inacțiunea sa a produs prejudicii, și în general dacă există răspundere pentru faptele stabilite prin prezumții legale constatate și intrate sub autoritatea puterii de lucru judecat în cauză.

Pentru a menține în parte sentința atacată și a respinge capetele de cerere eu care a fost învestită instanța, referitor la despăgubirile solicitate în baza prevederilor C. civ., menționate prin cererea de chemare în judecată, instanța, consideră recurentul, a omis să se pronunțe în fapt și în drept, iar prin interpretarea greșită a prevederilor legale invocate, a stabilit o răspundere, bazată doar pe constatarea nulității, fără analiza reală a cauzei și a tuturor faptelor invocate în cerere, stabilite și intrate sub autoritatea de lucru judecat, fiind prezumții legale, ce se impun a fi luate în considerare, reușind prin sentință să fie contrazise, sau înlăturate nemotivat legal.

Așa fiind, instanța de fond nu era ținută de încadrarea juridică a acțiunii făcută de reclamant, ci, dimpotrivă, avea obligația de a stabili incidența normelor legale aplicabile în cauză.

Cererea dedusă judecății a fost în drept întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 3 și 4, art. 953, 954, 960, 961, 964, 968 C. civ. coroborate cu art. 1000. 1011, art. 1295, art. 1312 și art. 1324 C. civ., solicitându-se să se constate dacă conform art. 998, art. 999 trebuie atrasă răspunderea vânzătoarei pentru faptele comise.

Astfel, instanța de apel nu putea să verifice hotărârea instanței de fond criticată prin apelare dacă cea din urmă nu și-a motivat hotărârea, motiv pentru care se impunea retrimiterea cauzei pentru rejudecare. Instanța de apel pe linia cercetării temeiniciei hotărârii apelate, are sarcina de a verifica dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet si cert întemeiat, bazat pe susținerile pârtilor, și pe probe, verificat de instanța, care va hotărî în consecință. Pentru a putea efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaște care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată si pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest aspect, nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate - și a stabilirii exacte a situației în fapt și în drept, analizându-se toate aspectele sesizate de părți.

Motivarea este o condiție esențială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate argumentele necesare, privind situația de fapt, creată în cauzat pentru ca pe ele să se sprijine soluția dată, hotărârea este nemotivată și părțile au posibilitatea de a formula motivul de apel înscris în art. 6 parag. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În baza efectului devolutiv în apel se produce o nouă judecată în fond, ca regulă pe baza probatoriului deja administrat în cauză, însă și a altor probe pertinente concludente și utile administrate pentru prima dată în apel, or împrejurarea înlăturării apărărilor bazate pe procesele derulate, care duc la stabilirea exactă a situației în fapt, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și duce la nesoluționarea tuturor aspectelor semnalate.

Soluția adoptată de prima instanță și menținută de instanța de apel, în sensul respingerii de plano a răspunderii vânzătorului, în condițiile neexaminării dispozițiilor legale incidente (răspunderea vânzătoarei in temeiul art. 998, art. 999, art. 1000, art. 1341, art. 1337 și urm. C. civ.) care au constituit temeiul de drept al acțiunii introductive, este lipsită de fundament legal echivalând cu o necercetare a fondului cauzei.

Instanța de apel era datoare, în raport de caracterul devolutiv al căii de atac și de motivele în fapt invocate prin cererea de apel să constate dacă faptele enumerate au produs prejudicii, să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept arătate, respectiv în ce măsură pierderea proprietății ca și cumpărător, din vina vânzătorului, lipsa contraprestației stabilită prin sentința de constatare a nulității și intrată sub autoritatea puterii de lucru judecat, în cauză prin stabilirea situației de fapt : „faptul că vânzătorul și-a asumat toate obligațiile ce decurg din această calitate, prin contractul de vânzare cumpărare este fără importanță în cauză, câtă vreme s-a stabilit că aceste obligații nu și-au găsit corespondent în realitate."

Prin urmare, în opinia recurentului, instanța era obligată să constate dacă în cauză vânzătoarea este responsabilă și de alte fapte ilegale comise în derularea în fapt a contractului - respectiv abuzul de drept, comis în cauză, prin deschiderea unor procese în instanță, pe baza unor așa zise drepturi rezultate din contractul de vânzare cumpărare încheiat - când susținând că și-a executat obligația din contract, a obținut sentințe favorabile - plecând de la premisa stabilită cu autoritate de lucru judecat că nu și-a îndeplinit-o niciodată, iar organele de cercetare penală au stabilit că reprezentanții săi cunoșteau acest fapt, fiind constatate în cauză - abuzul în serviciu contra intereselor publice, - falsul în înscrisuri - și fapta de înșelăciune în convenții - Dosar penal nr. x/2007 - depus la dosar - dacă prin această faptă s-au produs prejudicii care, potrivit prevederilor legale, trebuie reparate - art. 998 C. civ.

Consideră că instanța era obligată să stabilească exact situația de fapt creată și în funcție de acestea să stabilească dacă exista răspunderea în drept a vânzătoarei, sau a reprezentanților săi de-a lungul timpului în derularea contractului încheiat, pentru fiecare faptă în parte, ce a adus prejudicii și în funcție de vinovăție, neglijență sau imprudență, stabilită în cauză să constate dacă potrivit principiului stabilit C. civ. prin art. 998: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a făcut să-l repare” - este aplicabil și prezentei cauze sau să stabilească că reclamantul nu este îndreptățit să solicite această reparație arătând motivele în fapt și în drept.

De asemenea, instanța era obligată să constate că: reglementând obligația de garanție pentru evicțiune, C. civ. vizează, în special, evicțiunea provenită de la un terț, însă obligația de garanție operează - cu atât mai mult dacă evicțiunea provine dintr-un fapt personal al vânzătorului, care datorează garanția faptului personal, în sensul că tulburat fie pe căi de fapt, fie prin mijloace de drept, cumpărătorul are întotdeauna dreptul de a pretinde garanție.

A menține considerentele stabilite de instanța de apel ca legale, apreciază recurentul, s-ar statua prin jurisprudența creată, că nu există obligație de garanție, a vânzătorului care nu și-a îndeplinit obligația asumată în contract, de predare a bunului, dacă reușește prin mijloace legale, dar folosind informații nereale și înscrisuri false, să obțină sentințe favorabile, care stabilesc la un moment dat o situație inexactă în drept și în fapt.

Or, chiar dacă vânzarea este nulă, susține recurentul-reclamant, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.

Precizează că prin prezentul recurs solicită:

Să se constate dacă există în cauză aspecte nelămurite și, în consecință, solicită casarea sentinței și a hotărârii din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Să se constate că hotărârile menționate sunt nelegale și netemeinice, iar reținând cauza spre judecare, în urma analizării să se stabilească:

- existența prezumțiilor legale reținute cu autoritate de lucru, care stabilesc motivele pentru care se constată nulitatea contractului, respectiv lipsa contraprestației vânzătoarei în contractul încheiat;

- dacă prin încheierea contractului vânzătoarea s-a obligat să predea acțiunile așa cum au fost prezentate în contract și să se constate dacă există o încălcare în drept prin nepredarea lor;

- că vânzătoarea nu și-a îndeplinit nicio obligație asumată prin contractul de vânzare cumpărare încheiat - aspect stabilit în cauză prin Decizia nr. 3401 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/40/2011;

- că reclamantului i-a fost îngrădită posesia asupra bunului dobândit prin contract și exercitarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor cumpărate;

- că pârâta a solicitat folosind înscrisuri și informații nereale, rezilierea contractului în instanță, deși cunoștea că nu și-a îndeplinit niciodată obligațiile din contract;

- că prin această acțiune a obținut obligarea reclamantului la plata de daune constând în dobânzi și penalități, conform contractului, deci în conformitate cu prevederile C. civ. și să se stabilească dacă aceste fapte au fost abuzuri de drept, provocatoare de prejudicii, care trebuie reparate conform prevederilor legale;

- că prin această acțiune, reprezentanții vânzătoarei au obținut ilegal deposedarea reclamantului de bunuri, deposedându-l nu numai de "speranța legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate, ci și de sumele de bani achitate, obținând și obligarea sa la plata de daune interese contractuale;

- dacă prin faptele comise i-au fost provocate reclamantului prejudicii materiale și morale, ținând cont de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform cărora: „orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";

- dacă deposedarea reclamantului s-a făcut pentru cauza de utilitate publică și în condițiile stabilite de lege, întrucât, arată recurentul, nimeni nu poate contesta faptul că i s-a luat "speranța legitimă" de a beneficia de un drept de proprietate, asupra acțiunilor cumpărate și bunurile familiei respectiv sumele de bani încasate de vânzătoare necuvenit;

- dacă creditul pe care a fost nevoit să-l facă la Banca Comercială a României este ca urmare a ilegalităților comise de reprezentanții vânzătoarei, care prin blocarea conturilor, inventarierea bunurilor și sechestrului dispus în cauză, în urma căruia i s-a luat dreptul legal de a dispune de ele, fiindu-i îngrădit un drept esențial, garantat de Constituție și de legile țării, dat fiind că nu mai avea nici banii necesari traiului zilnic, făcând împrumuturi la cunoștințe și rude din vina vânzătoarei - pentru a plăti taxe de timbru, pentru o acțiune deschisă în justiție;

- că a fost obligat, datorită acestor abuzuri să plătească din nou dobânzi, comisioane și penalități băncii de la care a împrumutat acești bani, deoarece a fost adus în situația aceasta de comportamentul abuziv al reprezentanților statului - soția îmbolnăvindu-se, a rămas doar cu ce câștiga reclamantul, motiv pentru care copiii au fost nevoiți să-și întrerupă studiile începute;

- că în conformitate cu prevederile C. civ. - exista obligația despăgubirii - art. 1346;

- că în toata această perioadă de peste 15 ani i-a fost îngrădit accesul la bunul obținut prin contractul de vânzare încheiat, i-a fost îngrădit dreptul obținut prin contract de a exercita dreptul de proprietate asupra acțiunilor cumpărate, că prin faptele ilegale comise de vânzătoare a fost deposedat abuziv de alte bunuri - respectiv sumele de bani achitate;

- că i-a fost blocat ilegal accesul la conturile din bancă, executându-se și din aceste conturi alte sume de bani;

- că ilegal pârâta a solicitat instanței, instituituirea sechestrului pe bunurile familiei, aprobarea ca executorul să inventarieze bunurile sale și ale familiei, i-a fost îngrădit dreptul de a dispune de aceste bunuri - fiindu-i interzis să le înstrăineze;

- că prin abuzul de drept comis de reprezentanții vânzătoarei, a fost adusă atingere drepturilor sale nepatrimoniale - dreptul la viață și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viața personală, la intimate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație - și să se stabilească dacă gravitatea faptelor comise de reprezentanții vânzătoarei au provocat aceste atingeri și care au fost consecințele reale asupra sa și asupra familiei;

- dacă prin lipsirea sa și a familiei sale de bunuri și bani a fost adusă atingere la dreptul la viață în general, la dreptul său la viața de familie: că i-a fost încălcat dreptul la intimitate, prin intrarea cu forța a jandarmilor și a executorului la inventarierea bunurilor, că prin aceste fapte i-a fost încălcat dreptul la liniște, întrucât reclamantul și familia sa a trăit cu frica de a fi scoși afară din casă și că vor rămâne fără bunuri; că prin faptele vânzătoarei i-a fost încălcat dreptul la demnitate și onoare - devenind brusc din om cinstit și un vecin respectabil, un executat silit, în ochii familiei și a cunoștințelor; că urmarea acestor fapte petrecute au provocat îmbolnăvirea soției și că toate aceste drepturi i-au fost afectate peste 15 ani;

- că în cauză s-a dispus și efectuat o expertiză care stabilește întinderea prejudiciului, de expertul numit de instanța de fond, care stabilește valoarea reală a daunelor;

- că răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special în raport de răspunderea delictuală, care reprezintă dreptul comun, iar partea prejudiciată de un cocontractant poate obține despăgubiri numai în baza si în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părților;

- încălcarea obligațiilor contractuale constituie o infracțiune, care potrivit art. 998 C. civ. trebuie reparată prin acordarea lor așa cum părțile au stabilit înainte de producerea lor - iar contactul este și izvor de obligații, atât timp cât părțile au stabilit aceste despăgubiri.

Prin urmare, solicită admiterea recursului, casarea deciziei, trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Invocând în drept motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., pârâta E. București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului reclamantului, admiterea apelului pârâtei, modificarea în tot a sentinței civile nr. 1985 din 29 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani în aceeași cauză și respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

În argumentarea recursului, pârâta E. susține, în esență, că în mod greșit instanța nu a analizat istoricul prezentat de părți, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea legii.

În opinia recurentei, hotărârile criticate s-au dat cu încălcarea normelor de ordine publică reglementate de C. proc. civ. vizând executarea silită, procedura contestației la executare, instanța de executare, instanța competentă și soluționeze contestația la executare, procedura judecății speciale și derogatorii de la procedura contencioasă propriu-zisă, întoarcerea executării silite în caz de desființare a titlurilor executorii.

Relatând un scurt istoric al proceselor avute de-a lungul timpului cu reclamantul în cauză, recurenta-pârâtă susține că instanța competentă să soluționeze anularea actelor de executare silită, respectiv întoarcerea executării silite ar fi fost judecătoria, dacă instanțele ar fi analizat istoricul proceselor intervenite între părți, așa cum de altfel a arătat chiar reclamantul.

Or, conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Împotriva hotărârilor judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești devenite titluri executorii puse în executare silită era contestația la executare silită, ceea ce intimatul reclamant nu a exercitat, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Solicită instanței de recurs să constate culpa reclamantului și urmărirea unui scop ce contravine legii.

Acțiunile intimatului-reclamant împotriva fostei B. au fost pornite numai după anul 2005, respectiv, numai după ce fosta B. a obținut sentința civilă nr. 169 din 06 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în Dosarul nr. x/40/2004, irevocabilă, prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului din 2000 și obligarea intimatului la plata către B. a sumei de 126.941,39 lei, cu titlu de daune interese cuvenite fostei B. din culpa intimatului reclamant. Afirmațiile intimatului reclamant referitoare la folosirea în acea cauză a vreunor înscrisuri necorespunzătoare contravine normelor legale care reglementează rezoluțiunea contractului, întrucât, în acea cauză, era dovadă suficientă contractul a cărui rezoluțiune s-a solicitat și neîndeplinirea obligațiilor contractate.

Deși presupusa cauză de nulitate a contractului exista la momentul încheierii actului, intimatul reclamant nu a adus-o la cunoștința instanțelor de judecată, cu suficiente dovezi pentru a deveni credibilă, până la închiderea procedurii falimentului SC F. SA (20 ianuarie 2011), pentru ca fosta B. să poată valorifica gajul asupra acțiunilor și să preia riscul solvabilității societății, fundamente juridice a căror nevalorificare de către fosta B. țin de răspunderea civilă a intimatului reclamant. La data de 18 februarie 2011, SC F. SA a fost radiată, iar acțiunea în nulitate căreia s-a dat câștig de cauză a fost introdusă la data de 01 iulie 2011.

Acțiunile în nulitate și plângerile intimatului reclamant sunt pro causa, ulterioare declarării ineficacității actului și repunerii părților în situația anterioară prin desființarea

retroactivă a contractului.

Totodată, apreciază recurenta, hotărârile criticate sunt lipsite de temei legal în ceea ce privește obligarea recurentei pârâte la plata sumei de 5.581,43l ei reprezentând dobândă calculată la suma totală de 24.077 lei arătată de Anexa 2 la raportul de expertiză ca fiind compusă din subvenții presupus indisponibilizate în perioada 2007-2009 și deblocate în anul 2012, motivat de faptul că, popririle înființate de E. (fosta B.) se execută imediat în baza art. 42 alin. (5) și (6) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, modificată, completată, care, prin derogare de la normele generale ale codului de procedură civilă, statuează că poprirea se consideră înființată la data la care terțul poprit, prin înștiințarea transmisă B., confirmă că datorează sume de bani debitorului, și, după înființarea popririi, terțul poprit este obligat sa facă de îndată reținerile prevăzute de lege și să vireze sumele reținute în contul indicat de B. Ca atare, sumele poprite de fosta B. nu rămân blocate ci se virează de îndată în contul E. Suma în discuție nu a fost virată în contul E., iar presupusul blocaj al sumei în conturile bancare ale debitorului nu a fost generat de poprirea instituită de E.

Mai mult, subvențiile sunt exceptate de la executare silită în baza art. 452 alin. (2) lit. a), întrucât sunt sume destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție.

În plus, susține recurenta-pârâtă, motivarea instanței fondului este contradictorie față de dispozitiv.

Astfel, în considerentele sentinței se arată că ar fi fost executată silit suma de 24.131 lei (24.077 lei) în baza Hotărârii irevocabile nr. 169/2005 (din eroare consemnându-se nr. 165/2005 ), iar prin dispozitiv face vorbire de sume blocate în cont din Anexa 2 la raportul de expertiză. În baza hotărârii irevocabile și executorii de rezoluțiune a contractului cu obligarea intimatului reclamant la plata daunelor interese către fosta B. deși a fost pornită executarea silită, nu a fost încasată nicio sumă de bani. Dacă în conturile intimatului debitor s-ar fi aflat sume de bani susceptibile de executare silita acestea ar fi fost virate de bancă de îndată în contul fostei B. iar nu blocate.

Ca atare, hotărârile criticate sunt lipsite de temei legal fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentarea instanței fondului privitoare la înlăturarea presupuselor daune compensatorii reprezentate de un presupus câștig nerealizat pe motiv că a acordat reclamantului actualizarea sumei, solicităm înlăturarea acestui motiv ca nefondat, și înlăturarea cererii intimatului reclamant la plata de "daune compensatorii" - beneficiu nerealizat, ca neîntemeiată. Printr-o astfel de cerere se tinde și la o îmbogățire fără justă cauză pe seama banului public.

Intimatul reclamant, mai susține recurenta, este comerciant, profesionist, și nu a contestat niciun titlu executoriu îndreptat împotriva sa și rezultat din contract, până la rezoluțiunea contractului cu obligarea la plata daunelor, deși cunoștea sau trebuia să cunoască vreme de patru ani situația actelor în baza cărora a achiziționat o societate comercială, prejudiciind recurenta-pârâta în mod ireparabil asupra dreptului redobândirii calității de acționar și valorificării acțiunilor de a căror achiziționare a fost nemulțumit cumpărătorul.

Arată că intimatul nu dovedește beneficiul nerealizat. Dovedirea existenței beneficiului nerealizat, incumbă părții care se pretinde creditor să propună dovezi relevante și pertinente. Este important ca cel care înaintează cererea pretențiilor să desfășoare o activitate economică în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei pretinse a fi fost săvârșită de angajați ai SC F. SA, iar nu de E.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta E. prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A. solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând

decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate Înalta Curte constată că recursul

declarat de

reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, se constată, că, deși recurentul-reclamant nu și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., anumite susțineri pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va examina hotărârea recurată din perspectiva acestui text legal.

Contrar susținerilor recurentului, în speță, instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele motivelor de apel formulate de părți, a avut în vedere apărările acestora, respectând prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar simpla nemulțumire a recurentului-reclamant cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a tuturor susținerilor formulate de către parte, nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Apelul are caracter devolutiv, ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel ori apărări pe fondul cauzei.

Instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute și în raport de regulile de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, răspunzând punctual tuturor motivelor de apel invocate de către reclamant, arătând argumentat de ce au fost înlăturate anumite critici ale acestuia și de ce au fost găsite ca fiind fondate altele, acest ultim aspect conducând la admiterea apelului declarat de reclamant și schimbarea sentinței apelate în sensul că, pe lângă sumele acordate reclamantului în primă instanță, a fost obligată pârâta E. și la plata dobânzii legale și la plata daunelor morale solicitate de către reclamantul A.

Cu referire la motivele invocate, se constată că recurentul s-a îndepărtat de la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului lor, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii și, mai mult, s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra unor cauze și asupra unor aspecte ce nu au legătură cu obiectul pricinii deduse judecății și chiar asupra unor chestiuni deja dezlegate cu autoritate de lucru judecat, ceea ce excedează obiectului prezentului recurs.

Este de necontestat că prin sentința nr. 1369 din 27 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/40/2011 de către Tribunalul Botoșani, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3401 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni din 4 februarie 2000 încheiat între A. și C., iar din considerentele sentinței amintite, dar și ale Deciziei nr. 3904 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nulitatea absolută a fost pronunțată din culpa pârâtei, iar eroarea în care s-a aflat reclamantul la încheierea contractului a avut valoarea erorii obstacol, distructivă a consimțământului, deoarece la momentul încheierii contractului menționat reclamantului nu i s-au prezentat însușiri esențiale ale bunului vândut, respectiv împrejurarea că, practic, valoarea reală a acțiunilor cumpărate era nulă, SC F.SA Socrujeni fiind decapitalizată, în pragul falimentului.

Prin urmare, în mod greșit recurentul apreciază că este îndreptățit să solicite atragerea răspunderii vânzătoarei (pârâtei) pentru evicțiune, conform art. 1341, 1346, 1356 C. civ. de la 1864.

Aceasta întrucât, dispozițiile C. civ. de la 1864 referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu sunt aplicabile în cauză, deoarece au în vedere ipoteza unei vânzări valabile, în urma căreia cumpărătorul a fost evins de bunul cumpărat de către o terță persoană.

Or, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, în speță, contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat, apreciindu-se că, în urma manoperelor dolosive ale vânzătorului, cumpărătorul a fost indus într-o eroare obstacol, distructivă de consimțământ, ce atrage nulitatea absolută a contractului.

Așa fiind,

instanța de control judiciar a apreciat cu justețe că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, întrucât contractul dintre părți a fost anulat, nemaiputând astfel produce nici un efect, în speță

răspunderea pârâtei fiind o răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., potrivit cărora „Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, precum și pe efectele nulității unui act juridic, ce presupune repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.

Sunt lipsite de justificare susținerile vizând repararea integrală a prejudiciului creat, în condițiile în care prejudiciu a fost reparat în întregime prin acordarea prețului actualizat cu rata inflației și a dobânzii legale, aceasta din urmă fiind acordată în apel.

Mai mult decât atât, în respectarea principiului răspunderii civile delictuale privind repararea integrală a daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere suferințele de ordin psihic prilejuite de privarea sa, și, pe cale de consecință, a celor aflați în întreținerea sa, de o sumă importantă de bani timp de aproximativ 15 ani, în urma atitudinii dolosive a reprezentanților intimatei și de atitudinea constant negativă a acestora pe parcursul timpului față de pretențiile sale.

Este adevărat că, deși lăsată la aprecierea judecătorului, operațiunea de estimare a daunelor morale, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acțiunii, completate cu o serie de împrejurări care pot forma convingerea instanței asupra valorii compensației acordate, or, în speță, toate aspectele circumstanțiale situației particulare a cauzei, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința acordării daunelor morale în cuantum de 6.000 lei, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant.

Nu în ultimul rând, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Fără a reitera considerentele expuse, constatând că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte