ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7509/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5566 din 5 octombrie

2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru

Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâta T.A. și chemații

în garanție Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Apărării

Naționale, Serviciul Român de Informații, a constatat calitatea de lucrător al

Securității în sarcina intimatei T.A., a respins excepția de nelegalitate a

notei de constatare, ca nefondată, a trimis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008 la Curtea Constituțională spre soluționare și

a respins cererile de chemare în garanție, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a precizat și menționat texte de lege

incidente pricinii.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, recurenta-pârâtă T.A. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii, admițându-se o acțiune inadmisibilă.

Având în vedere

dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, ale art. 7, 14 și 6 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale (în continuare, Convenție) solicită să se constate

neconvenționalitatea dispozițiilor legale pe care își întemeiază acțiunea

reclamantul și, în consecință, să se respingă acțiunea, ca neîntemeiată.

Informațiile culese

prin mijloacele și metodele specifice de muncă, incriminate de reclamant, nu

ajungeau la cunoștința persoanelor în cauză, astfel încât nu se poate vorbi

despre o ingerință disproporționată, încălcare, îngrădire, restrângere a

drepturilor omului ori despre teroarea amintită de legiuitorul O.U.G. nr.

24/2008.

Recurenta mai susține

că nu se poate discuta despre încălcarea drepturilor omului în abstract, ci

doar în concret, prin raportare la individ, la personalitatea și

subiectivitatea acestuia.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța de fond a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În cauză, este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se

referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil

presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,

să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în

discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în

mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța

sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în

sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a

le aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei

cerințe, a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de

atac a recursului, s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea

dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă.

În cauza de față,

instanța de control judiciar consideră că, hotărârea recurată nu îndeplinește

cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima

instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat

formarea convingerii sale cu privire la temeinicia acțiunii reclamantului.

De fapt, instanța de

fond nu a verificat dacă sunt îndeplinite în concret condițiile prevăzute de

art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008.

Mai precis, instanța

nu a analizat situația factuală existentă în speță, în raport cu probele

cauzei.

Procedând astfel,

instanța de fond nu a realizat o cercetare a fondului cauzei, motiv pentru care

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul,

va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta T.A. împotriva Sentinței civile nr. 5566 din 5 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AM