ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5570/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 13 noiembrie 2008, reclamantul

T.C.A. a formulat acțiune în revendicare imobiliară pentru imobilul situat în

București, strada G.A., sector 1, ulterior precizată, în contradictoriu cu

pârâții Primăria municipiului București, T.V.

După două cicluri

procesuale, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin Încheierea din 1 februarie 2012 a suspendat

soluționarea apelului formulat de reclamantul T.C.A., până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 34370/3/2009, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct.

1 C. proc. civ.

Împotriva acestei

încheieri de suspendare a declarat recurs reclamantul T.C.A. considerând

această măsură nelegală.

Învestită cu

judecarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin Încheierea de ședință din

data de 29 octombrie 2012, suspendarea judecării cauzei în temeiul

dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a

neprezentării părților legal citate.

Cauza a stat în

nelucrare până la data de 11 noiembrie 2013, când instanța a dispus, din

oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării, fixând în acest scop

termen la data de 2 decembrie 2013.

La acest termen,

Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția de perimare, ce se

impune a fi admisă pentru următoarele motive:

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație,

apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se

perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din

vina părții timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a

interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală

în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această

lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.

Astfel spus, perimarea

operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză nici un act

de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a

părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Aceasta este și

situația în speță unde, după suspendarea judecării cauzei pe temeiul art. 242

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 29 octombrie

2012, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să

fi săvârșit vreun act de procedură în vederea reluării judecății cererii de

recurs.

Astfel, din

verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 29 octombrie 2013, când

s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc.

civ., nici una din părți nu a înregistrat cerere de repunere a cauzei pe rol în

vederea continuării judecății.

Reținând, așadar,

întrunirea în cauză a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., văzând, totodată, că potrivit aceluiași text de lege perimarea

operează de drept și că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se

poate constata și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să

constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul formulat de reclamantul T.C.A. împotriva încheierii din 1 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM