ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3414/2013

Asupra

recursului de față:

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 3 din 8 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția I penală, în baza art. 403 C. proc. pen., a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea formulată de petenta P.C. de revizuire a Sentinței penale

nr. 499/2000 a Tribunalului București, secția I penală.

Analizând

actele și lucrările dosarului cu privire la admisibilitatea cererii de

revizuire, tribunalul a constatat următoarele:

La

data de 27 noiembrie 2012 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București,

secția I penală, referatul Parchetului de pe lângă Tribunalul București privind

cererea de revizuire formulată de petenta P.C.

Parchetul

a apreciat cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă, întrucât petenta nu a

fost parte în proces, iar împotriva aceleiași sentințe penale a mai formulat o cerere

de revizuire, respinsă, ca inadmisibilă.

Prin

Sentința penală nr. 499/2000 a Tribunalului București, secția I penală,

definitivă prin Decizia penală nr. 2986/2001 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție au fost condamnați inculpații A.G. și A.N. la câte o pedeapsă de 9 ani

și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215

alin. (2), (3) C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen.

Pentru

a pronunța această hotărâre, s-a reținut în esență că inculpații au indus în

eroare partea vătămată P.E. cu ocazia încheierii contractului de

vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Snagov, declarând în fața

notarului public că respectivul imobil nu este grevat de sarcini, deși aveau

cunoștință că era ipotecat în favoarea B.I.R., folosindu-se de un certificat de

sarcini fals.

Potrivit

art. 396 C. proc. pen., pot cere revizuirea: a) oricare parte din proces, în

limitele calității sale procesuale; b) soțul sau rudele apropiate ale

condamnatului, chiar și după moartea acestuia.

Tribunalul

a reținut că petenta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane

abilitate să promoveze cerere de revizuire, aceasta nefiind parte în procesul

penal finalizat cu pronunțarea Sentinței penale nr. 499/2000 a Tribunalului

București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2986/2001 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu are calitatea de soț sau rudă

apropiată a persoanelor condamnate.

În

consecință, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată

de petenta P.C..

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel petenta P.C., nemotivat în scris.

Prin

Decizia penală nr. 124 din 13 mai 2013, Curtea de Apel București, secția I

penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta P.C. împotriva

Sentinței penale nr. 3 din 08 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția I penală, și a obligat-o la cheltuieli judiciare.

Pentru

a pronunța această hotărâre s-a reținut că, instanța de fond a respins, în mod

corect, cererea revizuentei, ca inadmisibilă, constatând că petenta nu a avut

nicio calitate în cauza a cărei revizuire se cere și nu face parte dintre

persoanele prev. de art. 396 C. proc. pen., care pot cere revizuirea.

Împotriva

acestei hotărâri, a declarat recurs revizuenta P.C., fără însă a fi motivat.

Concluziile

formulate de reprezentantul Ministerului Public, au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta

Curte, examinând recursul declarat de revizuenta P.C. prin raportare la

dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013, constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Consacrând

efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac

ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că

instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare

prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în

cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și

nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în

cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale,

toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale

legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind,

totodată, o altă limită a devoluării recursului, art. 385

10

C. proc.

pen. prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina

hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste

cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen

de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura

excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În

cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată la data de 13

mai 2013 de către Curtea de Apel București, secția I penală, deci ulterior

intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta

este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat,

dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la

aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen.

anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării

în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de

declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin

Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluării recursului,

în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost

modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs

prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția

clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a

restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat

ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că revizuenta nu și-a motivat

recursul, încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., astfel că nu va proceda la examinarea recursului cu

atât mai mult cu cât nu a constatat incidența vreunui caz de casare care poate

fi luat în discuție din oficiu.

Față

de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

revizuenta P.C. împotriva Deciziei penale nr. 124 din 13 mai 2013 a Curții de

Apel București, secția I penală.

Văzând

și prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea

recurentei revizuente P.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de revizuenta P.C. împotriva Deciziei penale nr.

124 din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurenta revizuenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 05 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - GV