ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 436/2021
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 436/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea contestatorului inculpat de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă și s-a dispus amânarea pronunțării asupra fondului contestației declarată de contestatorul inculpat A., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Dr. Tr. Severin, împotriva încheierii de cameră preliminară nr. 1 din 11 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2020 la data de 14 aprilie 2021.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că pentru termenul din 09 aprilie 2021, contestatorul inculpat A. a depus, în cadrul dosarului penal nr. x/2020 al Curții de Apel Craiova, ce are ca obiect traficul de influență (art. 291 noul C. pen.), contestație împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, cerere scrisă prin care a invocat excepția de neconstituționalitate, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. art. 349, art. 354 din C. proc. pen., ca urmare a neregularităților privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, criticile fiind raportate la dispozițiile art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituția României; neconstituționalitatea disp. art. 34 alin. (1) și (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanței de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcție, prin aceasta încălcându-se dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2), art. 1 și 5 și art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; neconstituționalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 150 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, prin prisma art. 1 alin. (4) și (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 și art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; neconstituționalitatea art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziția informatică în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României.
Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de contestatorul inculpatul A., prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale, în vederea admiterii.
S-a reținut că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
S-a reținut că analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal.
În concret, s-a reținut că autorul excepției a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 349, art. 354 din C. proc. pen., ca urmare a neregularităților privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, criticile fiind raportate la dispozițiile art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituția României; neconstituționalitatea disp. art. 34 alin. (1) și (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanței de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcție, prin aceasta încălcându-se dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2), art. 1 și 5 și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; neconstituționalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 150 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, prin prisma art. 1 alin. (4) și (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 și art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; neconstituționalitatea art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziția informatică în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României.
S-a observat însă că ceea ce se invocă în această solicitare de sesizare a Curții Constituționale nu reprezintă o veritabilă neconcordanță a dispozițiilor C. proc. pen. cu legea fundamentală.
Astfel, prima instanță a reținut că, sub aparența invocării unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 349, art. 354 din C. proc. pen., art. 34 alin. (1) și (2) din Legea 303/2004, contestatorul inculpat a criticat modul de repartizare a dosarului, susținând că ar fi fost încălcate dispozițiile privind repartizarea aleatorie a cauzei și incompatibilitatea judecătorului de caz care nu ar fi depus jurământul la numirea în funcție, aspecte care nu pot face obiectul unui control de constituționalitate, întrucât se face numai formal trimitere la dispozițiile legii fundamentale, fără o argumentare pertinentă a cererii privitoare la modul în care dispozițiile legale contestate corespund sau nu cu prevederile constituționale.
Tot astfel, s-a constatat că, sub aparența invocării neconcordanței între dispozițiile 168 alin. (1) alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. cu cele ale art. 1 alin. (4), (5), art. 22, art. 23, art. 24, art. 28 și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, în realitate nu se susține o veritabilă neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la percheziția informatică cu dispozițiile legii fundamentale, ci se critică modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale referitoare la percheziția informatică ce ar fi fost efectuată în lipsa inculpatului și în condițiile în care consimțământul pentru efectuarea percheziției în lipsă nu ar fi fost valabil exprimat pentru motive medicale.
Referitor la celelalte critici cu privire la utilizarea colaboratorului sub acoperire, s-a observat, de asemenea, că nu se invocă decât formal neconcordanța dispozițiilor art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 150 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor cu dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 și art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în realitate, se tinde la dovedirea refuzului de primire a sumei de bani pusă la dispoziție de colaboratorul autorizat, acestea constituind critici privind interpretarea probelor și care nu pot investi în mod legal instanța de contencios constituțional.
S-a apreciat că pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care invocă excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului și să invoce în mod formal neconcordanța cu dispoziții din legea fundamentală, ci trebuie să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.
În concluzie, s-a constatat că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.
Împotriva dispoziției din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, inculpatul A. a declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 aprilie 2021 sub nr. x/2020/a1.8, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 27 aprilie 2021.
În esență, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului, apreciind că motivarea în baza căreia s-a constatat inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu este susținută de argumentele invocate inițial de acesta, considerând că există o legătură între cauza și prevederile legale invocate, respectiv art. 349, art. 354, art. 138, art. 141, art. 150 și art. 168 din C. proc. pen.. În opinia sa, sunt îndeplinite concomitent și corelativ toate cele cinci condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind sesizarea Curții Constituționale, inclusiv condiția potrivit căreia sesizarea are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât dispozițiile legale atacate au legătură cu procedura de cameră preliminară în fața căreia se poate solicita excluderea unor acte de urmărire penală efectuate în dosar.
Analizând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legal:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Analizând cu prioritate admisibilitatea excepțiilor invocate prin prisma îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:
Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigențelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția și presupune verificarea calității de parte a autorului excepției, a aflării în vigoare a legii/ordonanței în care este inserată acea dispoziție, a legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului și, în final, a deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale.
Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută în mod expres în conținutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale. În acest sens, instanța de judecată este obligată să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției [prerogativă recunoscută Curții de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].
Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011 și nr. 459/12.04.2011 ale Curții Constituționale).
Or, în cauza de față, în acord cu prima instanță, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate anterior enunțate, deoarece normele a căror constituționalitate este criticată nu au, în substanță, legătură cu soluționarea cauzei, în sensul de a putea fi potențial aplicabile în proces.
Luarea în considerare a stadiului procesual și a împrejurărilor concrete în care au fost invocate excepțiile analizate se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituționalității unor prevederi legale de care depinde soluționarea cauzei, cu respectarea competențelor Curții Constituționale sau la cenzurarea unor dispoziții într-un alt cadru.
Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar și o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exercițiu al dreptului procesual neconcordant cu rațiunea legală a acelui drept.
Înalta Curte constată că, prin excepțiile invocate, recurentul A. a invocat neregularitatea privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, prin raportate la dispozițiile art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituția României. De asemenea, a invocat neconstituționalitatea disp. art. 34 alin. (1) și (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanței de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcție, prin aceasta arătând că s-au încălcat dispozițiile art. 1 alin. (4) și (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) și (2), art. 126 alin. (1) și (2), art. 1 și 5 și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, în substanță recurentul a criticat modul privind repartizarea aleatorie a cauzei în sensul că au fost încălcate dispozițiile legale în materie și incompatibilitatea judecătorului care nu ar fi depus jurământul la numirea în funcție, aspecte care excedează unui control de constituționalitate.
În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 150 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, recurentul a susținut că se încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 și art. 124 alin. (1) și (2) și art. 126 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, criticând modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale referitoare la percheziția informatică ce ar fi fost efectuată în lipsa sa și în condițiile în care consimțământul pentru efectuarea percheziției în lipsă nu ar fi fost valabil exprimat pentru motive medicale, fiind, de asemenea, aspecte care nu susțin o veritabilă excepție de neconstituționalitate.
Relativ de excepția de neconstituționalitatea privind dispozițiile art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziția informatică în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul tinde la critici privind interpretarea probelor și care nu pot investi în mod legal instanța de contencios constituțional.
Așadar, Înalta Curte apreciază că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.
În jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că aspectele de neconstituționalitate invocate de recurentul A., în realitate, reprezintă critici cu privire la modul de repartizare a dosarului, incompatibilitatea judecătorului care nu ar fi depus jurământul, modul de aplicarea a dispozițiilor legale cu privire la percheziția informatică, precum și critici privind interpretarea probelor, astfel încât, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituționalității unor prevederi legate semnificativ de soluționarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziții procesual penale, pe care legiuitorul a înțeles să reglementeze într-un anumit mod.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.
Or, analizând termenii în care excepțiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, recurentul inculpat este nemulțumit de modalitatea în care s-au desfășurat procedurile judiciare în ceea ce îl privește și astfel se tinde la modificarea textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.
Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.
Referitor la susținerea contestatorului inculpat privind nemotivarea încheierii, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată, fiind clară și justă motivarea primei instanțe, întrucât în considerentele încheierii se regăsesc motivele și argumentele care au condus la pronunțarea încheierii, aceasta răspunzând criticilor formulate de către recurent prin raportare la argumentele invocate, precum și la dispozițiile legale incidente. Deși Convenția Europeană obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument, astfel că se constată că prima instanță a analizat în mod efectiv cererea formulată de contestator.
Concluzionând, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat, în mod corect, că, prin raportare la condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituționale nu impun sesizarea instanței de contencios constituțional.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.
Potrivit dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2021.