ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 95 pronunțată la 10 februarie 2020 de Judecătoria Cluj-Napoca, în temeiul art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen., art. 16 alin. (1), lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen., s-a stabilit față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a scăzut perioada în care inculpatul A. a fost supus măsurii reținerii în perioada 13 - 14.03.2018.

În temeiul art. 83, art. 84 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de supraveghere de 2 ani care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei hotărârii.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Cluj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 85 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. să respecte următoarele obligații: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate; să nu comunice direct cu victima B. sau cu membri de familie ai acesteia și să nu se apropie sub nicio formă de toți aceștia, singura apropiere permisă fiind la o distanță de minim 50 m și numai cu prilejul îndeplinirii programului de vizitare al minorei C.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei ca urmare a încălcării prevederilor art. 88 C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) C. proc. pen., combinat cu art. 1357 și urm. C. civ., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către partea civilă B.

În temeiul art. 398, art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Prin Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și persoana vătămată B. împotriva Sentinței penale nr. 95 din 10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, desființată sentința penală atacată în ceea ce privește soluția de achitare pronunțată de instanța de fond pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen. și modalitatea de executare a pedepsei aplicate și, pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, a fost condamnat pe inculpatul A. la 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen.

S-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată de instanța de fond pentru comiterea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 9 luni închisoare.

În temeiul art. 91, 92 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de probațiune Cluj la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., inculpatului i s-a impus obligația de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.

Au fost puse în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe penale.

Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 500 RON, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Prin încheierea din 29.10.2020, Curtea de Apel a îndreptat eroarea materială din cuprinsul deciziei penale, în sensul că inculpatul urmează să execute pedeapsa totală de 8 luni închisoare, și nu 9 luni.

Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 2 noiembrie 2020; inculpatului A., la data de 16 noiembrie 2020, avocatului său; părții civile B., fiindu-i afișată înștiințarea la data de 3 noiembrie 2020 și comunicată efectiv la 21 ianuarie 2021, împreună cu încheierea de îndreptare eroare materială.

Încheierea de îndreptare eroare materială din data de 29 octombrie 2020 a fost comunicată procurorului la data de 15 decembrie 2020, și afișată înștiințarea la domiciliul inculpatului la aceeași dată.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 19 noiembrie 2020.

Prin cererea formulată, recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 pct. 7 și 12 C. proc. pen. și a solicitat desființarea hotărârii atacate și achitarea în temeiul art. 16 alin. (1), lit. b) teza I pentru infracțiunile de care este acuzat, iar în situația în care se va menține dispoziția de condamnare a instanței de apel, aplicarea unei pedepse finale în limitele prevăzute de lege.

În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul a susținut că faptele încadrate ca violare de domiciliu și, respectiv încălcare a ordinului de protecție, nu sunt prevăzute de legea penală. Recurentul a arătat că la momentul presupusei infracțiuni, art. 287 C. pen. incrimina infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, iar ulterior, începând cu iulie 2018, încălcarea ordinului de protecție prevăzut de Legea nr. 217/2003 a fost incriminată ca infracțiune de sine stătătoare, ca urmare a corelării normei speciale cu norma generală. Prin urmare, a apreciat că nu poate fi considerat vinovat pentru o presupusa fapta neincriminată la data de 13.03.2018.

Recurentul inculpat a apreciat că prin realizarea drepturilor și obligațiilor sale de părinte nu ar fi în ipostaza nerespectării hotărârilor judecătorești, câtă vreme în art. 287 C. pen. este definită nerespectarea ordinului european de protecție (ordin stabilit în urma unei decizii penale definitive) și nu a unui ordin de protecție emis de o instanță civilă care nu i-a impus acestuia să stea la distanță de fiica lui. Modificările legislative din iulie 2018 au impus obligativitatea respectării ordinului de protecție și de către persoana protejată prin intermediul său. Astfel ordinele de protecție nu mai pot fi folosite ca instrument de provocare și șantaj de către presupuse victime, cum este în cazul de față.

Recurentul a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că fapta de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu îmbracă forma vinovăției cerute de lege pentru a angaja răspunderea civilă delictuală. În aceste condiții, a apreciat că soluția de condamnare este contradictorie cu nevinovăția din latura civilă și este bazată în principal pe deducții și prezumții.

Recurentul a precizat că ordinul de protecție care i-a atras condamnarea, i-a impus o obligație a cărei încălcare nu este prevăzută de legea penală, neputând constitui temei al răspunderii penale. Ținând cont că atât la data emiterii primului ordin de protecție, cât și la data producerii evenimentelor cercetate în acest dosar, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 217/2003 nemodificate, recurentul a susținut că primul ordin nu îi era aplicabil pentru că nu avea o relație de familie în sensul legii și nici nu conviețuiau împreună.

În ceea ce privește soluția de condamnare, recurentul a menționat faptul că au fost încălcate principiile contradictorialității, dreptului de acces la o instanță judecătorească și dreptului la un proces echitabil, invocând în acest sens Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 57/2019, precum și hotărârea CEDO Flueraș contra României.

Recurentul a susținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât, după ce a fost achitat în primă instanță, a fost condamnat în apel fără o nouă administrare directă a probelor, respectiv audierea martorilor din prima instanță. Recurentul a precizat că martorii au declarat instanței de fond că au cunoștință de faptele deduse judecății în mod indirect din relatările presupusei persoane vătămate. În opinia recurentului, martorii au fost manipulați și utilizați cu viclenie cu scopul de a o înlătura pe fiica sa din viața sa.

Astfel, a susținut că instanța de apel a decis condamnarea sa în baza unor prezumții, iar nu în baza unor probe solide prin care să înlăture orice dubiu cu privire la vinovăție. Declarația presupusei persoane vătămate a cântărit mult prea mult în economia procesului și a fost coroborată cu declarațiile martorei D., declarații care, în esență, sunt constatări indirecte, secundare și subiective izvorâte din perspectiva persoanei vătămate.

Sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul a precizat că prima instanță l-a condamnat pentru infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești și achitat pentru infracțiunea de violare de domiciliu. Astfel, instanța de apel, ca urmare a admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public și partea civilă, a dispus condamnarea inculpatului și pentru infracțiunea de violare de domiciliu la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pe care a contopit-o cu pedeapsa de 6 luni aplicată de prima instanță și a stabilit o pedeapsă rezultantă în alte limite decât cele legale, respectiv de 9 luni în loc de 8 luni.

De asemenea, recurentul a arătat că cererea sa de judecare în procedura simplificată i-a fost respinsă, întrucât nu a recunoscut integral învinuirea. Acesta a subliniat că a recunoscut fapta de încălcarea ordinului de protecție, atât în fața instanței de fond, cât și la instanța de apel, motiv pentru care pedeapsa ar fi trebuit redusă cu o treime pentru această faptă, în condițiile prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. În opinia recurentului, instanța de fond ar fi putut să disjungă cercetarea judecătorească pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești și să parcurgă o procedura simplificată pentru această faptă, iar pentru infracțiunea de violare de domiciliu, procedura comună. În speța de față, instanța de fond nu a fost convinsă de vinovăția recunoscută de inculpat și a optat pentru judecarea ambelor infracțiuni în procedura comună, deși a fost considerat nevinovat pe latura civilă, atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, achitat inițial pentru violare de domiciliu și condamnat de instanța de apel pentru ambele infracțiuni.

Recurentul a susținut că pedepsele aplicate au fost în alte limite decât cele legale și, în final, a solicitat obligarea părții civile la plata cheltuielilor judiciare.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 24 noiembrie 2020, părții civile B., la data de 21 ianuarie 202.

Ministerul Public a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac.

În ceea ce privește cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a apreciat că în speță este vorba de o simplă eroare materială care a fost remediată de instanța de apel prin încheierea din 29.10.2020.

Solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. a fost considerată ca nefondată, întrucât faptele pentru care a fost dispusă condamnarea inculpatului prezintă elementele de tipicitate specifice infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanță a unei stări de fapt și încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfășurării procesului penal. Instanța de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar și a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Contrar celor susținute de inculpat, Ministerul Public a susținut că faptele săvârșite de inculpat erau incriminate atât la dată comiterii lor și sunt prevăzute de lege și în prezent (inclusiv fapta prevăzută în art. 32 din Legea nr. 217/2003 și în modalitatea concretă în care s-au desfășurat evenimentele din prezentul dosar).

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 14 decembrie 2020. Prin referatul din data de 20 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 26 ianuarie 2021.

La termenul din data de 26 ianuarie 2021 s-a constatat că procedura de comunicare, prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu este îndeplinită cu partea civilă B., întrucât instanța de apel nu a comunicat actele de procedură la domiciliul procesual ales al acesteia, indicat expres în motivele de apel, motiv pentru care s-a dispus amânarea cauzei și s-a acordat termen la data de 9 martie 2021 pentru refacerea procedurii cu partea civilă, conform art. 439 alin. (6) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 09 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019, numai în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003 din perspectiva criticilor circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A trimis cauza spre soluționarea recursului în casație la C7.

A stabilit termen de judecată la data de 20.04.2021, cu citarea inculpatului.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat cererea de recurs în casație este formulată în termenul legal, în scris, în cuprinsul ei fiind menționate numele și prenumele persoanei care a formulat calea extraordinară de atac (A.), hotărârea ce se atacă (Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori), ștampila și semnătura apărătorului care îi reprezintă interesele, fiind îndeplinite exigențele art. 435, art. 436 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a observat că în cererea de recurs în casație, recurentul a invocat cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că numai criticile recurentului inculpat privind lipsa de tipicitate obiectivă a faptei de nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003, astfel cum aceasta a fost reținută, critici care vizează strict probleme de drept, se circumscriu, formal, cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în aceste limite, recursul în casație este admisibil.

În ceea ce privește cel de al doilea caz de casare, cel prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., incident doar în situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele legale, Înalta Curte a constatat că recurentul susține pedeapsa totală de 9 luni închisoare a fost greșit calculată și că instanța trebuia să procedeze la judecarea infracțiunii de violare de domiciliu în procedura comună, iar cea de nerespectare a hotărârii judecătorești în procedura simplificată, pentru a putea beneficia de o pedeapsă redusă cu o treime.

Critica formulată de recurent, în sensul că nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. numai în ceea ce privește fapta de încălcarea ordinului de protecție nu se circumscrie dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât, în calea de atac a recursului în casație, instanța poate analiza doar dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei rezultante, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanței de apel a fost remediată prin încheierea din data de 29 octombrie 2019, care face parte integrantă din decizia penală recurată, instanța de apel îndreptând eroarea materială în sensul că inculpatul urmează să execute pedeapsa totală de 8 luni închisoare, și nu 9 luni.

Cu ocazia dezbaterilor, la data de 20 aprilie 2021, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că recursul în casație este neîntemeiat, susținând că, având în vedere succesiunea de legi în timp, nerespectarea obligațiilor instituite prin ordinul de protecție era incriminată inclusiv la data la care s-au comis faptele.

Analizând recursul în casație potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 09 martie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație a fost admisă în principiu cu privire la infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, criticile recurentului inculpat A. vizează faptul că infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, la momentul săvârșirii, respectiv la data de 13.03.2018, nu era incriminată de lege. Recurentul a invocat modificările legislative intervenite de la data comiterii faptei și până la condamnarea sa, susținând că la momentul săvârșirii faptei penale încălcarea ordinului de protecție nu era incriminată ca infracțiune.

Recurentul a susținut că ordinul de protecție care i-a atras condamnarea, i-a impus o obligație a cărei încălcare nu este prevăzută de legea penală neputând constitui temei al răspunderii penale, invocând dispozițiile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în vigoare la data săvârșirii faptelor (13.03.2018), care definesc sintagma membru de familie, susținând că nu avea o relație de familie în sensul legii de atunci și nici nu conviețuia împreună cu persoana vătămată.

Raportat la motivele recurentului referitoare la modalitatea de incriminarea infracțiunii reținute în sarcina sa, instanța de casație constată că fapta obiectivă imputată în speță, aceea că a încălcat ordinul de protecție impus de instanța de judecată prin Sentința civilă nr. 997/2018 de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2018, întrucât la data de 13.03.2018, în jurul orei 08:40, a mers la locuința persoanei vătămate, deși era obligat ca pe durata unui termen de 6 luni să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de persoana vătămată și locuința acesteia din Cluj-Napoca, fiind indicate mijloacele de probă din care rezultă această concluzie, a fost în mod constant incriminată.

Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 217/2003, în forma în vigoare la data faptei, încălcarea oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) și dispuse prin ordinul de protecție constituie infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an. Totodată, conform art. 23, din același act normativ, persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții: a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei; c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate; e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.

Totodată, se constată că textul de lege care prevede infracțiunea pentru care a fost condamnat recurentul (art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie) a fost modificat la data de 21 iulie 2018 prin Legea nr. 174/2018 din 13 iulie 2018 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018, extinzându-se sfera măsurilor dispuse prin ordinul de protecție a căror încălcare constituie infracțiune. Potrivit textului, încălcarea de către persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de protecție a oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) și (4) lit. a) și b) și dispuse prin ordinul de protecție constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an (măsura de protecție dispusă de instanța civilă și încălcată de către inculpat fiind cea circumscrisă dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din lege).

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că atât potrivit legii în vigoare la data săvârșirii faptelor, cât ulterior, dar și în prezent, fata pentru care a fost condamnat inculpatul (a încălcat ordinul de protecție impus de instanța de judecată prin Sentința civilă nr. 997/2018 de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2018, întrucât la data de 13.03.2018, în jurul orei 08:40, a mers la locuința persoanei vătămate, deși era obligat ca pe durata unui termen de 6 luni să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de persoana vătămată și locuința acesteia din Cluj-Napoca) era și este incriminată în dispozițiile art. 32 din Legea nr. 217/2003.

În realitate, ceea ce se critică prin prezenta cale extraordinară de atac este hotărârea instanței civile, susținându-se că nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în vigoare la data săvârșirii faptelor (13.03.2018), care defineau sintagma membru de familie, întrucât nu avea o relație de familie nici nu conviețuia împreună cu persoana vătămată, astfel că nu îi putea fi impusă această obligație. Or, obiectul judecății în prezenta acțiune penală l-a reprezentat verificarea respectării sau nu a hotărârii instanței civile care i-a impus inculpatului să nu se apropie de persoana vătămată și de locuința acesteia o anumită perioadă de timp, și nicidecum cenzurarea hotărârii civile, pe care acesta era obligat să o respecte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 aprilie 2021.

GGC - CT