ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca și de persoana vătămată A. împotriva sentinței penale nr. 95/10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca pe care a desființat-o cu privire la latura penală și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite:

A condamnat pe inculpatul B. , cetățean român, necăsătorit, fără antecedente penale la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen.

A condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A contopit cele două 6 luni închisoare, a aplicat pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare la care a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, în final rezultând pedeapsa de 9 luni închisoare.

În temeiul art. 91 și art. 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Cluj, la datele fixate de acesta

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului obligația de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenția inculpatului că în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere și a obligației mai sus stabilite, precum și în cazul comiterii de noi infracțiuni se va dispune revocarea suspendării, conform art. 96 din C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate în măsura în care nu contravin prezentei decizii penale.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul inculpatului împotriva sentinței penale nr. 95/10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Cluj a reținut că, prin decizia penală nr. 1266 din 26 octombrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel Cluj, în majoritate, în temeiul art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., s-a admis contestația în anulare declarată de către contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 964 din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în cauza nr. 5248/211/2019 și în consecință:

S-a anulat decizia penală nr. 964 din 15 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în cauza nr. 5248/211/2019.

S-a dispus rejudecarea apelurilor declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, inculpatul B. și persoana vătămată A. împotriva sentinței penale nr. 95/10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca.

S-a fixat termenul de 16 noiembrie 2021, ora 12:00, sala 38, pentru rejudecarea apelurilor și dispune citarea inculpatului și a persoanei vătămate.

S-au desființat formele de executare emise de către Judecătoria Cluj-Napoca în baza sentinței penale nr. 95/10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, prin decizia penală nr. 964 pronunțată la data de 15 septembrie 2020 de Curtea de Apel Cluj au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și persoana vătămată A. împotriva sentinței penale nr. 95/10.02.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca:

A fost desființată sențința penală atacată în ceea ce privește soluția de achitare pronunțată de instanța de fond pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen. și modalitatea de executare a pedepsei aplicate și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite.

A fost condamnat inculpatul B. la 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen.

A fost contopită pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată de instanța de fond pentru comiterea infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. de art. 32 din Legea 217/2003 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 9 luni închisoare.

În temeiul art. 91 și art. 92 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probațiune Cluj la datele fixate de acesta;să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă;să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului obligația de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.

S-a pus în vedere inculpatului disp. art. 96 din C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe penale.

Astfel, prin cererea depusă la data de 19.11.2020, contestatorul a solicitat desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei, având în vedere lipsa audierii inculpatului în apel și lipsa reaudierii martorilor în apel cu dispunerea condamnării pentru o faptă pentru care instanța de fond a dispus achitarea.

Contestatorul a invocat ca un motiv suplimentar de contestație compunerea nelegală a instanței de fond. În acest sens, a arătat că a fost judecat de un judecător care anterior numirii în funcția de judecător, fusese procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, iar când a fost numit in funcția de judecător, nu a mai depus jurământul de numire în funcție.

Astfel, în opinia contestatorului, lipsa jurământului este un viciu esențial, de natura a atrage nulitatea hotărârii judecătorești.

Ulterior depunerii contestației, a aflat acest aspect și s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturi pentru a-i fi comunicată situația concretă a magistratului respectiv.

Prin răspuns comunicat i s-au întărit suspiciunile cu privire la nelegala alcătuire a completului, respectiv că la Consiliul Superior al Magistraturi nu există procesul-verbal prin care se atestă depunerea jurământului de către domnul judecător la trecerea acestuia din funcția de procuror în cea de judecător.

S-a mai arătat că prin contestație a invocat motivele prevăzute de art. 426 lit. b), d) și h) din C. proc. pen., fiind invocate și dispozițiile art. 425 din C. proc. pen., dar fiind trimisă cauza în recurs, nu s-a procedat la judecata contestației.

Totodată, a susținut că judecata în apel a avut o serie de deficiente, așa cum a precizat în contestație, deficiențe care nu au fost suplinite nici în recurs.

Ca motiv major de contestație ar fi art. 426 lit. h) din C. proc. pen., deși inculpatul nu a ales să-si exercite dreptul la tăcere, dorind sa formuleze apărări care ar fi putut să înlăture vinovăția sa.

Fapta pentru care a fost condamnat, violarea de domiciliu prev. de art. 224 din C. pen., nu a avut o formă tipică în cazul lui, întrucât pătrunderea în domiciliul părții vătămate s-a făcut pentru exercitarea unui drept prevăzut de lege (drepturi și obligații părintești, precum și dreptul copilului de a păstra relații de familie cu părintele cu care nu locuiește), nefiind nici o îngrădire a acestor drepturi, nici măcar prin ordinul de proiecție cerut de mama copilului în favoarea ei (admis) și în favoarea minorei C. (respins).

În plus, instanța de apel a respins solicitarea inculpatului de examinare medico-legală psihiatrică a părții vătămate, deși într-o altă cauză dintre aceleași părți, prin raportul psihologic efectuat de psihologul D. s-au constatat tulburări de personalitate importante ale părții vătămate.

S-a arătat că, potrivit dispozițiilor CJUE si CEDO, primează supremația dreptului european față de dispozițiile legale naționale, inclusiv față de cele constituționale (Decizia CJUE nr. 2021 din 18.05.2021-Cauza C-83/19).

Când legea națională contravine dreptului UE, CJUE reamintește că dreptul UE are supremație în fața dreptului național și că nicio instituție, fie ea și Curte Constituțională, nu poate trece peste aceasta (parag. 245).

Până acum era clar că judecătorul național poate aplica dreptul UE în mod direct. Această decizie devine însă una istorică, printr-o nouă putere dată judecătorului național: chiar dacă o lege este validată de Curtea Constituțională, dacă ea este contrară dreptului UE, judecătorul trebuie să ignore decizia Curții Constituționale, având obligația de a aplica direct textul european (para. 247). Judecătorul național va da propria soluție în fiecare caz, fiind obligat să țină seama de interpretarea oficială dată de CEDO. În acest sens, a făcut trimitere la cauza Flueras contra României.

Prin urmare, Curtea a considerat ca pronunțarea condamnării reclamantului fără audierea martorilor, deși acesta fusese achitat de doua instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.

În probațiune, contestatorul a solicitat emiterea unei adrese către Judecătoria Dej (unde a fost numit la data de 29.04.2014, în funcția de judecător domnul E.) prin care să se comunice informații cu privire la depunerea jurământului de către acesta la data numirii în funcția de judecător, având în vedere că din răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii nu a rezultat acest aspect.

Totodată, a solicitat încuviințarea depunerii la dosar a raportului psihologic cu privire la inculpata A. din dosar nr. x/2019, (parte vătămată în prezentul dosar).

Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate și în raport de principiile care reglementează soluționarea căii de atac prev. de art. 426-432 din C. proc. pen., Curtea a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.:

"Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă".

Prin contestația în anulare formulată, s-a invocat incidența cazului regăsit la lit. h), teza - când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de anulare și de retractare care are ca scop înlăturarea erorilor de procedură. Ca atare, prin această cale de atac nu pot fi îndreptate erori de judecată, respectiv, erori referitoare la anumite chestiuni asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat efectiv.

Prevederile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen. impun instanței de apel obligația de a proceda la audierea inculpatului. Prin urmare, trebuie să depună diligențe, să manifeste un orl activ, în vedere îndeplinirii acestei obligații. Acest rol activ, constă, în ipoteza în care inculpatului este prezent, în aceea de a-l informa pe inculpat cu privire la dreptul de a da sau nu da declarații și a consecințelor acestor opțiuni. Nu numai că această obligație este expres prevăzută de lege (art. 108 alin. (2) raportat la art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), dar în lipsa rolului activ al instanței de judecată, această garanție fundamentală a procesului penal devine pur formală. Este formală pentru că devine de prisos, dacă inculpatul nu cunoaște despre existența acesteia.

Analizând probele administrate, s-a constatat că inculpatul nu a dat declarație în fața instanței de apel, iar instanța de apel nu i-a adus la cunoștință dreptul prevăzut la art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare ce a rezultat atât din încheierile de ședință de la datele de 16.06, 14.07 și 08.09.2020 cât și din înregistrările ședințelor de judecată.

Faptul că inculpatul a fost întrebat cu privire la cererile în probațiune solicitate nu a complinit această lipsă, atât timp cât declarația inculpatului este mai mult decât un simplu mijloc de probă, respectiv o garanție fundamentală a procesului penal.

Acordarea ultimului cuvânt nu acoperă, de asemenea, acest viciu, întrucât obiectul acestei audieri este diferit. Declarațiile inculpatului luate în cursul cercetării judecătorești au vizat chestiuni de fapt, referitoare la acuzația adusă, pe când ultimul cuvânt are o importanță preponderent procedurală, vizând poziția inculpatului cu privire la faptă, probatoriu, și concluziile formulate cu prilejul dezbaterii fondului. Ultimul cuvânt al inculpatului nu reprezintă deci o audiere, acesta neputând fi întrerupt sau întrebat.

S-a concluzionat că omisiunea instanței de apel de a proceda la încunoștințarea inculpatului cu privire la dreptul de a da declarație, iar mai apoi de a-l audia efectiv, a adus atingere prevederilor art. 108 alin. (2) din C. proc. pen.

Fiind vorba de o nulitate neprevăzută expres de art. 281 din C. proc. pen., sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, care este condiționată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului. În cauza de față, inculpatului i s-a cauzat o vătămare, constând în aceea că nu și-a putut exercita personal dreptul la apărare, prin darea unei declarații. Vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea deciziei atacate, neexistând un alt mijloc procedural de remediere, vătămarea producându-se în ultimă instanță.

Examinând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat următoarele:

Între persoana vătămată A. și inculpatul B. a existat o relație din care a rezultat un copil, C.. Relația dintre cei doi părinți nu a fost una pașnică, nici înainte de nașterea minorei, nici ulterior. Astfel, la data de 24.02.2017, împotriva inculpatului B. a fost emis un prim ordin de protecție fiindu-i impuse obligațiile de păstrare a unei distanțe minime față de persoana vătămată și de a nu comunica cu aceasta, pe o durată de 6 luni .

La șase luni de la nașterea minorei, prin sentința civilă nr. 997/2018 pronunțată la data de 13.02.2018 de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/2018, a fost emis un al doilea ordin de protecție pe durata unui termen de 6 luni, prin care inculpatul a fost obligat să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de persoana vătămată și locuința acesteia din Cluj-Napoca, str. x A, jud. Cluj .

La data de 13.03.2018, inculpatul a pătruns în interiorul apartamentului persoanei vătămate, profitând de faptul că ușa apartamentului nu era închisă cu cheia.

Raportat la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, Curtea, în acord cu instanța de fond, a reținut că, atât din declarațiile părții vătămate ("numitul B. s-a prezentat la domiciliul meu din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj și profitând de faptul că ușa de acces era închisă, dar neasigurată cu cheia, a pătruns în interiorul apartamentului și, cu toate că i-am cerut să plece, a ignorat solicitarea mea, deși cunoștea prevederile ordinului de protecție" - dos.up) cât și a martorilor indirecți (martor F.:

"în legătură cu incidentul care face obiectul cauzei arăt că de la persoana vătămată am aflat că inculpatul s-a dus la ușa acesteia" - f.166 verso, dos.inst.fond; martor G.:

"despre ultimul incident arăt că persoana vătămată mi-a spus că inculpatul a mers la ea la ușă" -f.164, dos.inst.fond), dar și a inculpatului (decl. inculpat dos.inst., f.149:

"recunosc că am încălcat ordinul de protecție"), a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 13.03.2018, inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Astfel, Curtea a apreciat că solicitarea inculpatului de achitare în temeiul art. 16 lit. b), c) și d) din C. proc. pen. este nefondată, deoarece fapta este prevăzută de legea penală (art. 32 din legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie), a fost săvârșită cu vinovăție (inculpatul a recunoscut săvârșirea ei), există probe, anterior indicate, care demonstrează comiterea infracțiunii și nu există nicio cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Referitor la încetarea procesului penal pentru îndeplinirea termenului de prescripție generală de 3 ani, pentru fapta prevăzută de legea 217/2003, Curtea a reținut că modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în urma deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, este una de interpretare și că doar actele de procedură care se comunică subiectului pasiv al procesului penal întrerup cursul prescripției penale, iar în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății în fața instanței, prescripția răspunderii penale a fost întreruptă prin mai multe acte procedurale, așa cum a reieșit din documentele prezente la dosar (inculpatul a fost citat, i s-au comunicat hotărârile/minutele, a participat la ședințele de judecată, a fost audiat în fața instanței, etc...).

Prin decizia nr. 297/2018 Curtea Constituțională a decis:

"admite excepția de neconstituționalitate ridicată de H. si I. în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedura în cauză", din cuprinsul dispozitiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstitutională.

În lipsa parcurgerii considerentelor deciziei, care la rândul lor sunt obligatorii, tentația imediată ar fi aceea de a considera că din textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a fost înlăturată sintagma prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Aceasta numai aparent, pentru că înlăturarea aceste sintagme ar face textul în totalitate inaplicabil, cu consecința înlăturării instituției întreruperii prescripției răspunderii penale, posibilitate juridică pe care Curtea Constituțională ar fi putut-o conduce spre realitate juridică prin declararea neconstituțională a întregului alin. (1) din cadrul art. 155 din din C. pen.

Însă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională soluția legislativă privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, iar din lecturarea considerentelor deciziei a rezultat, în mod imediat obiectul dezbaterii conflictului constituțional și implicit înțelesul neechivoc al dispozitivului. Curtea Constituțională a început discursul argumentativ și l-a parcurs până la capăt, având în vedere următoarea dihotomie: actele de procedură se împart în două categorii, respectiv actele de procedură care se comunică subiectului pasiv al procesului penal și actele de procedură care nu se comunică subiectului pasiv al procesului penal (par. 28 având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescriptiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen. Par. 31., pentru aceste motive, Curtea a reținut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penal).

O astfel de dezbatere juridică nu ar fi avut niciun sens dacă deliberarea judecătorilor Curții Constituționale ar fi privit înlăturarea din textul legal a întregii sintagme prin orice act de procedură. Așadar, lectura imediată a considerentelor deciziei prezintă și măsura în care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional alin. (1) al art. 155 din C. pen., respectiv că textul este contituțional numai în măsura în care privește actele de procedură ce se comunică suspectului sau inculpatului. Dincolo de acest argument irefutabil, pentru a evidenția în plus obiectul deliberării Curții Constituționale, este suficientă simpla lecturare a opiniilor separate. În prima opinie separată, semnată de către domnul judecător J. și doamna judecător K. s-a arătat în concluzie că: este dreptul exclusiv al legiuitorului, în cadrul politicii penale a statului, de a stabili că îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză întrerupe cursul termenului prescripției răspunderii penale, cu alte cuvinte de a lărgi sfera actelor de procedură care pot avea un asemenea efect. În a doua opinie separată, semnată de către doamna judecător L. s-a precizat în concluzie că: restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripției doar la cele care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal afectează drepturile participanților la procesul penal menționați mai sus (partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată).

Raportat la infracțiunea de violare de domiciliu, Curtea a reținut următoarele: cu privire la temperamentul inculpatului, acesta a recunoscut că a mai avut un ordin de protecție, cel din anul 2017, deoarece a avut un acces de furie prin care a spart ușa de la A. . Tot inculpatul, în cuprinsul aceleași declarații a amintit că, în trecut, a lovit-o pe fosta sa prietenă, M., fapt confirmat și de persoana vătămată:

"cunosc faptul că și fosta lui prietenă, N., a fost supusă, la rândul ei, unor tratamente similare, violente, aceasta fiind internată în spital cu fracturi la nivel maxilo-facial" . Martora G., în fața instanței de control judiciar, a relatat că, "la un moment dat, când exista un ordin de restricție pe numele inculpatului, iar partea vătămată era gravidă în 3 luni, a observat că gravida avea vânătăi la nivelul urechii", moment la care martora a aflat de situația tensionată dintre cei doi părinți, precum și de faptul că inculpatul este o persoană violentă.

Martorele indirecte au explicat în declarațiile lor că "partea vătămată se simțea timorată când era inculpatul în preajma sa…..nu mai dorea să aibă legături cu inculpatul considerând că acesta este un pericol atât pentru ea cât și pentru fetiță"; "în ceea ce privește pe persoana vătămată aceasta a trecut prin stări de panică și teamă, iar uneori a petrecut noaptea la noi, fiindu-i frică să rămână singură în apartament, să nu intre inculpatul peste ea" (f.166 verso, dosar inst. fond, decl. martor F.).

Din mesajele schimbate între inculpat și persoana vătămată, ulterior celui de-al doilea ordin de protecție, a rezultat în mod clar că persoana vătămată nu dorea ca inculpatul să se afle în preajma sa:

"stai pe curu tău că oricum nu te las în casă și sun direct la pol; nu, nu dragă, tu mergi direct în arest de aici; nu fă pe prostu pt că ai semnat un proces-verbal; ai restricție până în august. Bun, pa și la revedere" (mesaje din 03.03.2018, f.112-113 dos. up). La data de 13.03.2018, inculpatul a mers la domiciliul persoanei vătămate, fără ca aceasta să aibă cunoștință că urma să îi facă o vizită ("nu am fost chemat și nu știa că merg la ea" - decl. suspect, f.22, dos.up). "Ajuns la ușa persoanei vătămate, aceasta a încercat să închidă ușa, să împiedice intrarea acestuia în incinta apartamentului dar inculpatul a bruscat-o și a reușit să intre: am încercat să închid ușa, însă fără succes deoarece B. a pătruns în apartament, m-a prins cu putere de mână dreaptă și de gât, apoi m-a împins" - f.11 verso, dos.up).

Or, din cele prezentate anterior, a rezultat în mod neechivoc că inculpatul nu a avut permisiunea persoanei vătămate de a intra în locuința acesteia în data de 13.03.2018.

Apărările inculpatului cu privire la motivul vizitei din data de 13.03.2018, el dorind să-și viziteze fiica, nu a constituit un argument care să înlăture vinovăția acestuia cu privire la infracțiunea de violare de domiciliu, deoarece acesta a pătruns fără drept în apartamentul mamei minorei, fără consimțământul acesteia, el însuși recunoscând că nu a făcut demersuri pentru a i se stabili un program de vizită pentru minoră decât ulterior incidentului pentru care este judecat în prezenta cauză ("am făcut cerere de ordonanță președințială și din câte îmi amintesc după data faptelor de care sunt acuzat" - f.149, dos. inst. fond).

În declarațiile sale, persoana vătămată a relatat că inculpatul nu a vrut să plece din apartamentul ei până când aceasta nu i-a promis că vor mai discuta spre seară. Acest aspect a fost susținut și de martora G., în fața instanței de fond:

"atunci când persoana vătămată a solicitat părăsirea locuinței, inculpatul a plecat sau a mai rămas în locuință ? Din câte știu eu nu a plecat imediat ci a mai rămas în locuință"., precum și de martora F.:

"persoana vătămată i-a cerut să plece, inculpatul nu a vrut la început, după care, a adoptat o atitudine mai calmă și în cele din urmă inculpatul a plecat" .

În fața instanței de apel, inculpatul a declarat că, "în dimineața zilei de 13 martie 2018, ora 08:45, înainte de a merge la serviciu, s-a deplasat la locuința persoanei vătămate cu scopul de a-mi vizita copilul, fără să o anunțe pe persoana vătămată pentru că avea prostul obicei de a-mi bloca numărul". Ceea ce inculpatul a denumit ironic un prost obicei, este de fapt o atitudine neechivocă a persoanei vătămate de a nu permite inculpatului să ia legătura cu ea, mai cu seamă că a solicitat și emiterea unui ordin de protecție. Acesta este contextul în care inculpatul a ajuns la locuința persoanei vătămate, în dimineața zilei de 13 martie 2018, în timp ce persoana vătămată își făcea toaleta. Inculpatul a declarat că persoana vătămată i-a permis să intre și a intrat din nou în camera de baie, permițându-i inculpatului să își vadă copilul. Inculpatul a constatat că fetița doarme și nu a vrut să o deranjeze, așa că s-a îndreptat spre ușa de ieșire din apartament, dar în holul îngust s-a intersectat cu persoana vătămată care ieșea de la baie, iar în acest context "am dat-o la o parte, deși nu aș putea spune că mi-a blocat ieșirea". Ceea ce a descris inculpatul este un contact fizic cu persoana vătămată, pe care îl minimalizează voit, deși din probe a rezultat că a avut un comportament violent atât în acea zi, cât și anterior (împrejurare care a determinat emiterea ordinului de protecție), iar în contextul relevat mai sus, o astfel de conduită a reprezentat o pătrundere, fără drept, în locuința persoanei vătămate și apoi un refuz de părăsire a locuinței, prin încălcarea ordinului de protecție.

Astfel, Curtea a constatat că, din coroborarea probelor existente la dosar a reieșit că inculpatului i s-a solicitat de către partea vătămată să părăsească locuința acesteia, el refuzând acest lucru până în momentul în care aceasta i-a promis că vor discuta ulterior, în cursul acelei zile, persoana vătămată recurgând la acest mijloc pentru a-l îndepărta din locuință.

În vederea stabilirii duratei și cuantumului pedepsei pentru infracțiunea de violare de domiciliu, ținând cont de criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., Curtea a reținut următoarele: inculpatul a profitat de diferența de forțe dintre el și persoana vătămată, astfel că a reușit să intre în locuința acesteia, deși era conștient că nu are acest drept, i-a provocat persoanei vătămate o stare de temere care o resimte persoana vătămată și în prezent, a refuzat la insistențele victimei să părăsească domiciliul acesteia, a mai pătruns și în anul 2017 prin spargerea ușii în incinta locuinței victimei, și-a nuanțat declarațiile, prezentând diverse variante cu scopul de a minimiza efectele acțiunilor sale, inculpatul este tânăr, necăsătorit, nu are alți copii minori în întreținere cu excepția minorei C., are profesia de economist, nu are antecedente penale. Raportat la starea de fapt și la aspectele prezentate anterior, Curtea a apreciat că este necesară aplicarea unei pedepse de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 din C. pen. cu aplicarea art. 91 din C. pen.

Cu privire la acțiunea civilă, Curtea a constatat că principiul non reformatio in pejus este pe deplin aplicabil și în rejudecarea apelului după anularea deciziei din apel, astfel încât a constatat că soluția pronunțată de către instanța de fond nu mai poate fi reformată.

Împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a formulat inculpatul B. o cale de atac intitulată "contestație".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 15 aprilie 2022, fiind fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Prin cererea scrisă depusă la dosar, contestatorul a solicitat, în baza art. 425

1

teza a II-a din C. proc. pen. și art. 6 CEDO, admiterea prezentei contestații, desființarea deciziei penale nr. 487/A/2022 și, rejudecând admiterea apelului formulat, cu respingerea apelurilor declarate de Ministerului Public și partea vătămată.

Astfel, a apreciat că prezenta contestație este admisibilă în conformitate cu art. 425

1

teza a II-a din C. proc. pen., potrivit căruia calea de atac a contestației poate fi exercitată în condițiile în care legea penală română nu prevede măsuri explicite de contracarare a încălcărilor dispozițiilor CEDO.

În susținerea contestației, a arătat că dreptul la un proces echitabil și la o instanță imparțială, dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori, precum și principiul neînrăutățirii situației inculpatului în propria cale de atac au fost încălcate atât de către instanța de fond, dar și de instanță de apel (doua apeluri în speța de față), prin aceea că i s-a aplicat o pedeapsă al cărei termen de supraveghere cumulat este de peste 5 ani de zile, deși în legislația penală, supravegherea poate fi dispusă până la 4 ani. Ca atare, a susținut că, supravegherea comportamentului său excede termenului legal de 4 ani, fiind supus unor constrângeri, cum sunt restricția dreptului de deplasare, controlarea comportamentului și a mijloacelor de existență.

De asemenea, a precizat că principiul non reformatio in pejus a fost analizat în mod selectiv de către instanțele de apel doar cu privire la latura civilă. În acest sens, a solicitat să se constate că în ultimul paragraf al deciziei atacate, instanța de apel a făcut mențiuni cu privire la acest aspect, însă nu i l-a aplicat în totalitate agravându-i situația în propria cale de atac, adică contestația în anulare și apelul rejudecat.

Or, în opinia contestatorului, și în căile extraordinare de atac trebuie respectat acest principiu fundamental de drept penal în absența căruia părțile ar fi descurajate, căi de retractare/reformare ce beneficiază iluzoriu de un control judiciar al cauzelor.

În continuare, a arătat că principiul ne bis in idem a fost încălcat prin faptul că au fost puse în executare două pedepse din care a fost executată munca în folosul comunității, perioada muncită (aproximativ 32 de ore muncite în cadrul Primăriei Cluj-Napoca, la Sala Polivalentă) a fost scăzută și considerată ca executată de către instanța de apel.

Un alt argument invocat în sprijinul afirmației că nu a beneficiat de o judecată serioasă îl constituie împrejurarea că instanța de apel nu a calculat inițial, în mod corect, pedeapsa, aplicându-i un spor de 1/2 și nu de 1/3. În acest sens, a solicitat să se constate că, atât la momentul judecării apelului, în anul 2020, cât și în urma rejudecării apelului în anul 2022, a existat același "modus operandi", al instanței, de greșeli aritmetice elementare de calcul, dar și de cârpire rapidă și devoalare a superficialității, împăienjenind hotărârea cu fracturi de logică și surplus de hârtie.

Nu în ultimul rând, a mai precizat că instanța de apel l-a considerat o persoană violentă fără să existe probe în acest sens sau vreo constatare factuală a vreunei urme de violență imputabile subsemnatului asupra presupusei persoane vătămate. Astfel, a făcut trimitere la ordonanțele de clasare emise în dosarele nr. x/2017 si nr. y/2017 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca cu privire la lipsa actelor de violență asupra presupusei persoanei vătămate.

Concluzionând, a susținut că o soluție de condamnare trebuie să se bazeze pe probe și nu pe prezumții. Or, instanța de apel nu a analizat și motivat probele existente în cauză, o altă instanță de judecată l-a ignorat, deși era prezent în sală și nu i-a acordat cuvântul, în final, fiind pronunțată o hotărâre superficială, fără să beneficieze de un proces echitabil. Mai mult, a arătat că, deși instanța de fond nu a fost alcătuită conform legii, a fost singura instanță care s-a aplecat asupra tuturor actelor din dosar.

Examinând, cu prioritate, excepția inadmisibilității căii de atac invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III

1

, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Raportând considerațiile teoretice anterior expuse la speța dedusă judecății, se constată că inculpatul B. a declarat o cale de atac care nu este prevăzută de legea procesual penală și, în consecință, este inadmisibilă.

Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu o cale de atac declarată de contestatorul B. (intitulată "contestație") împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Potrivit art. 425

1

din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispozițiile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Hotărârea (decizia penală nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. x/2021) împotriva căreia inculpatul a declarat calea de atac este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. ("Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel").

Din interpretarea dispozițiilor art. 425

1

alin. (1) din C. proc. pen., rezultă că legea procesual penală nu prevede calea de atac a contestației împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022, hotărâre care este definitivă și a fost pronunțată în urma soluționării apelurilor declarate în cauză împotriva senținței penale pronunțate de instanța de fond, rejudecate după admiterea contestației în anulare formulată de inculpatul B..

Prin urmare, calea de atac exercitată de inculpat nu poate fi calificată ca fiind contestație în sensul art. 425

1

alin. (1) din C. proc. pen. anterior menționat.

Deopotrivă, calea de atac exercitată de către inculpatul B. nu poate fi calificată nici ca apel întrucât, dispozițiile art. 408 alin. (1) din C. proc. pen., prevăd că pot fi atacate cu apel sentințele, nu și deciziile. Or, hotărârea atacată de inculpat este o decizie pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca instanță de apel și este definitivă.

Astfel, cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant că accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite (Decizia nr. 99/2000, Decizia nr. 66/2001). În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că "Accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite", precum și că Legea fundamentală "nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac [...], ci statuează prin art. 128 că «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin lege se stabilesc competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată" (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, și Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1977).

De asemenea, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituțională a statuat că "semnificația art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac".

Concluzionând, Înalta Curte reține că împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj, legea procesual penală nu prevede posibilitatea exercitării căii ordinare de atac a apelului sau a contestației.

Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 487/A din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 487/A din 07 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 10 mai 2022.