ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând cu privire la cauza de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 74 din data de 17.02.2020, Tribunalul Constanța a hotărât următoarele:
În baza art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată (3 acte materiale).
În baza art. 320 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea aceea de 1 an și 4 luni închisoare, fiind sporită cu 2 luni închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare.
În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 2 ani stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat pe inculpatul A. ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune Constanța;
- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare ce depășește 5 zile,
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen. inculpatul A. va presta pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile la Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța sau Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța care urmează a fi stabilită de Serviciul de Probațiune Constanța.
A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpata B., la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual.
În baza art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe aceeași inculpată la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.
În baza art. 38 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele menționate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an și 4 luni închisoare la care se adaugă 3 luni închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare), urmând ca inculpata B. să execute în final 1 (un) an și 7 (șapte) luni închisoare, pedeapsa complementară de 2 ani privind interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și pedeapsa accesorie privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.
În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 2 ani stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat pe inculpata B. ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune Constanța;
- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare ce depășește 5 zile,
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpata B. va presta pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile la Regia Autonomă Județeană de Drumuri și Poduri Constanța sau Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța care urmează a fi stabilită de Serviciul de Probațiune Constanța.
A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Împotriva Sentinței penale nr. 74 din data de 17.02.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța a formulat apel inculpata B..
Prin Decizia penală nr. 993/P/2020 din data de 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata B. împotriva Sentinței penale nr. 74 din 17.02.2020, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/2019.
În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva aceleiași sentințe penale.
A desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen. a impus inculpaților B. și A. obligația de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanței.
Conform art. 291 alin. (2) C. pen. a confiscat de la inculpatul A. suma de 500 RON, în folosul statului.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desființat procesul-verbal de contravenție nr. x/27.02.2019.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Împotriva acestei decizii, la data de 28 decembrie 2020 a declarat recurs în casație inculpata B..
Recurenta inculpată B. a indicat ca temei al cererii de recurs în casație dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În esență, a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea sentinței penale pronunțate de Tribunalul Constanța și a deciziei penale pronunțate de Curtea de Apel Constanța și, în rejudecare, achitarea inculpatei.
Sub un prim aspect a arătat că prin decizia penală atacată au fost încălcate prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen. care impun ca inculpatul să fie lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, după care i se pot pune întrebări de toate părțile din proces.
În acest sens, a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod eronat ca fiind aplicabilă procedura recunoașterii învinuirii, în condițiile în care inculpata nu a fost audiată cu privire la faptele reținute în sarcina sa, instanța de fond limitându-se în a consemna că inculpata a recunoscut faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriu.
În opinia inculpatei, pentru a se putea reține procedura simplificată era necesară audierea sa de către instanța de fond cu privire la faptele de abuz în serviciu prevăzut de art. 297 alin. (1) C. pen. și fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., pentru a se putea constata dacă acestea sunt identice cu cele reținute prin rechizitoriu.
Sub un al doilea aspect, a precizat că aplicarea greșită a procedurii de recunoaștere a învinuirii a împiedicat instanțele de judecată să analizeze criticile inculpatei referitoare la împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu și să pronunțe o soluție de achitare.
În acest sens, a susținut că inculpata a acționat în limitele atribuțiilor de serviciu, constatând existența unei fapte contravenționale și aplicând o sancțiune conform dispozițiilor legale în materie. Acționând în această modalitate nu se poate reține că există o vătămare a intereselor legitime ale angajatorului, ANAF, cu privire la încrederea opiniei publice în actele întocmite de funcționar.
Examinând recursul în casație formulat de recurenta inculpată B., Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.
Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.
Astfel, verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurenta inculpată a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv fals intelectual reținute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, în sensul că, instanțele de fond și apel nu au avut în vedere ansamblul probatoriu administrat în cauză, ci s-au limitat la a valida recunoașterea faptelor de către inculpată, recunoaștere ce s-a făcut în condițiile în care inculpata nu a fost audiată cu privire la faptele reținute în sarcina sa, limitându-se la a se consemna că inculpata a recunoscut faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriu.
Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpată, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează penal infracțiunea abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., respectiv fals intelectual prevăzută de art. 321 din C. pen., ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.
Mai mult, Înalta Curte constată că inculpata a uzat de procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 C. proc. pen., recunoscând săvârșirea faptelor astfel cum au fost reținute în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Astfel, inculpata, fiind prezentă personal în fața primei instanțe, la termenul de judecată din data de 12.11.2019 și respectiv 10.12.2019, a arătat că dorește ca judecata să se facă potrivit art. 375 C. proc. pen., a recunoscut în totalitate săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, declarând că își însușește probele administrate în faza de urmărire penală, cererea de judecată în procedura abreviată fiind încuviințată de prima instanță prin încheierea din data de 10.12.2019. Or, chiar dacă inculpata își modifică poziția procesuală ulterior, negând săvârșirea infracțiunilor, aceasta nu mai poate reveni asupra solicitării de a fi judecată potrivit procedurii simplificate, acordul său având un caracter irevocabil.
De asemenea, pe lângă faptul că modificarea poziției procesuale ulterior admiterii cererii de judecată conform procedurii abreviate nu permite judecarea potrivit procedurii de drept comun, instanța constată că acest motiv de recurs în casație nu poate fi analizat prin prisma cazului de casare invocat de către recurenta inculpată, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocarea acestuia sub acest aspect fiind pur formală.
În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatei, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv și subiectiv infracțiunile de abuz în serviciu și fals intelectual, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 321 din C. pen., și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentei inculpate sunt neîntemeiate.
În consecință, acțiunile recurentei inculpate corespund textului legal de incriminare a faptelor pentru care a fost condamnată.
În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanța va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 993/P din data de 20 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 993/P din data de 20 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2021.