ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 639 din 23 mai 2018 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul penal nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) și art. 228 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

În baza art. 396 alin. (2) și art. 322 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea, respectiv un spor de 4 luni închisoare, acesta urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare, stabilindu-se un termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e să fie comunicate Serviciului de Probațiune Constanța.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 80 de zile, fiind nominalizate, în acest sens, potrivit art. 404 alin. (2) C. proc. pen., Direcția de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanța și RA Județeană de Drumuri și Poduri Constanța.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a luat act că persoana vătămată B. și-a recuperat prejudiciul cauzat.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 8.000 euro.

În baza art. 25 alin. (1) și a art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare din data de 11 februarie 2016; fișa de înmatriculare auto; contractul de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2016 și fișa de înmatriculare auto .

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 4.000 RON avansate de către stat, iar în temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., acesta a fost obligat la plata către partea civilă B. a sumei de 15.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, în fapt, că, la data de 10 februarie 2016, inculpatul A. a sustras autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredințat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, iar la 11 februarie 2016, a întocmit în fals un contract de vânzare-cumpărare, prin contrafacerea scrierii și a subscrierii, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului sustras, cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x.

Această situație de fapt a fost reținută în urma analizării declarațiilor date în cursul urmăririi penale și al judecății de persoana vătămată B. și de martorii E. (de la care persoana vătămată a achiziționat autoturismul marca C.), F. (agent de vânzări în cadrul societății S.C. D. SRL), G. (persoana care a achiziționat ulterior de la inculpat autoturismul în discuție), dar și a înscrisurilor de la dosar.

S-a arătat că, fiind audiat în calitate de suspect, inculpatul A. nu a dorit să declare nimic cu privire la faptele reținute în sarcină, însă a depus fotocopii conforme cu originalul ale cărții de identitate și ale certificatului de înmatriculare a autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, fost x, iar, în timpul cercetării judecătorești, a arătat că, în cursul lunii decembrie 2015, s-a hotărât sa cumpere un autoturism, a găsit o mașina într-un parc auto și s-a deplasat împreună cu persoana vătămată pentru a-l vedea, a făcut un test auto, iar ulterior, a decis să o cumpere.

Reprezentantul de vânzări l-a sunat pe proprietarul mașinii, iar acesta s-a prezentat cu documentele mașinii, inculpatul constatând că totul este în regulă, a convenit să fie sunat după emiterea certificatului fiscal, la aceeași dată, respectiv 30 ianuarie 2016, inculpatul primind toate documentele mașinii, a plătit suma de bani urmând ca domnul E. să îl sune la momentul când va ieși certificatul fiscal. Pe data de 4 februarie 2016, a fost plecat cu mama sa și cu autoturismul, a cumpărat două treceri de la Podul Fetești, iar la 11 februarie a fost sunat și informat că a fost emis certificatul fiscal. Contractul a fost încheiat la data de 11 februarie 2016. A mai arătat că agentul, din eroare, în loc de 2016 a consemnat 2015 în contract, că la data de 15 februarie 2016 a vândut persoanei vătămate o altă mașină, că a înmatriculat autoturismul achiziționat, la 16 martie 2016, iar dimineața a constatat că autoturismul nu mai era în locul unde îl parcase, a făcut o plângere la secția nr. 4 de poliție, deschizându-se un Dosar penal cu nr. x din 16 martie 2016.

La data de 14 aprilie 2016, organele de poliție au identificat autoturismul abandonat pe Strada x din Constanța, vis a vis de imobilul din Palazu Mare. Mașina i-a fost restituită de către organele de de poliție. Întrucât mașina avea probleme mecanice, iar inculpatul nu avea a doua cheie, acesta aflându-se în posesia persoanei vătămate, a vândut autoturismul numitului G.. A declarat că cea de-a doua cheie se afla în posesia persoanei vătămate, cu care avea o relație și care conducea ocazional autoturismul. A mai arătat că la 20 - 21 februarie 2016, persoana vătămata i-a comunicat că a ieșit la o cafea cu un alt bărbat, motiv pentru care, a decis să încheie orice relație cu aceasta, acesta fiind probabil motivul pentru care i-a făcut plângere.

Întrebat fiind de ce a procedat la vânzarea autoturismului la 30 iulie 2016, în condițiile în care organele judiciare i-au adus la cunoștință, la 22 iulie 2016, că avea obligația de nu înstrăina bunul, inculpatul a arătat că autoturismul a fost vândut anterior, așa cum rezultă din actul de vânzare cumpărare. A mai arătat că mașina a fost pusa pe site-ul Olx, ulterior, fără a putea preciza după cât timp, a fost contactat de martorul G., acesta fiind interesat de autoturism, iar a doua zi martorul a venit, a văzut mașina, iar inculpatul i-a vândut-o, întâlnindu-se cu el la intrarea în Constanța, că nu i-a adus la cunoștință cumpărătorului existența dosarului și situația juridică a autoturismului, întrucât în acea perioadă avea calitatea de martor, precum și faptul că organele judiciare nu i-au adus la cunoștința obligația de a nu înstrăina autoturismul, anterior înstrăinării. A mai declarat că autoturismul H. pe care l-a vândut persoanei vătămate era utilizat în comun, inculpatul făcându-i la un moment revizia, precum și că la parcul auto s-a încheiat un singur contract, respectiv contractul de vânzare din data de 11 februarie 2016.

Instanța de fond a mai reținut că, din Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, a rezultat că semnătura existentă la rubrica "Vânzător" de pe contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, încheiat la 10 februarie 2016, între E. și B. a fost executată de E. și că nu se poate stabili dacă semnătura existentă la rubrica "Vânzător" de pe contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, încheiat la data de 11 februarie 2015, între E. și A. a fost sau nu executată de E..

S-a arătat că, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că unicul contract încheiat între proprietarul autoturismului marca C. și cumpărător este contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul, întocmit la 10 februarie 2016, între E. și B., acest aspect fiind atestat de toate persoanele audiate în cauză. Astfel, persoana vătămată B. a fost percepută de către angajații parcului auto ca fiind persoana care dorea să achiziționeze autoturismul în cauză, aceasta semnând atât antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30 ianuarie 2016, cât și contractul de vânzare cumpărare din 10 februarie 2016, fiind, totodată, persoana care a achitat contravaloarea autoturismului.

Faptul că inculpatul a sustras autoturismul la 10 februarie 2018, rezultă din declarația persoanei vătămate B., care a arătat că i-a înmânat inculpatului A. cheile și actele autoturismului pentru a-i face inspecția tehnică periodică, urmând ca, ulterior, să-i ducă autoturismul la domiciliu, însă acest lucru nu s-a întâmplat, precum și din declarația inculpatului care a arătat că s-a aflat în posesia autoturismului. Totodată, s-a subliniat că martorii audiați în cauză au arătat că autoturismul a fost predat cumpărătorului, respectiv persoanei vătămate B. la 10 februarie 2018 și niciun martor nu a declarat că actul de vânzare s-ar fi încheiat cu inculpatul sau că mașina ar fi fost predată acestuia.

Apărarea inculpatului, în sensul că acesta s-a aflat în posesia autoturismului în calitate de proprietar încă din 30 ianuarie 2016, nu a putut fi reținută de instanța de fond, întrucât faptul că a achitat contravaloarea a două treceri peste podul de la Fetești, în care a declarat numărul de înmatriculare al vehiculului în cauză, nu face dovada faptului că autoturismul ar fi efectuat deplasarea invocată de inculpat deoarece plata se realizează în baza declarației persoanei care achită respectiva taxă, fără a se solicita de către casier prezentarea originalului cărții de identitate a vehiculului, taxa fiind valabilă un an de la data achitării. S-a reținut că inculpatul ar fi putut avea acces la informații legate de vehicul cum ar fi seria de șasiu, încă de la 30 ianuarie 2016, când s-a prezentat cu persoana vătămată la parcul auto în vederea vizionării autoturismului în litigiu, când aceasta a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare, a primit documentele autoturismului în copie xerox și, totodată, a încheiat o asigurare pentru vehicul.

S-a reținut, de asemenea, că faptul că inculpatul a falsificat semnătura de pe Contractul de vânzare din data de 11 februarie 2015, în care figura în calitate de cumpărător, a fost demonstrat atât de Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, care a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe cele două contracte, respectiv cel din 10 februarie 2016 și cel din 11 februarie 2015, au fost executate de către aceeași persoană înscrisă la rubrica "vânzător", respectiv de martorul E., dar și de conduita ulterioară a inculpatului, care s-a grăbit să înmatriculeze autoturismul, iar apoi să-l înstrăineze (la 30 iulie 2016), chiar dacă anterior înstrăinării, prin Ordonanța din 22 iulie 2016, s-a dispus predarea autoturismul marca C. de culoare roșie, cu numărul de identificare x, cartea de identitate a autoturismului menționat și certificatul de înmatriculare cu seria x5, cu mențiunea de a fi predate până la data de 25 iulie 2017, fiindu-i înmânat un exemplar pentru care a semnat la data de 22 iulie 2016.

Instanța de fond nu a reținut nici apărarea inculpatului, în sensul că declarațiile persoanei vătămate și ale martorilor audiați nu ar corespunde realității, acesta aducând drept argument un alt contract de vânzare cumpărare încheiat cu persoana vătămată la data de 15 februarie 2016. Astfel, din analiza conduitei inculpatului la încheierea contractelor de vânzare având ca obiect autoturisme, s-a reținut că acesta fie greșește anul încheierii (cum este cel din data de 11 februarie 2015), fie, înțelegându-se cu cumpărătorul, a înscris altă dată decât data reală a încheierii contractului (cum este situația contractului încheiat cu martorul G.), astfel încât se poate presupune că nici contractul din 15 februarie 2016 nu poartă data reală a încheierii acestuia. Mai mult decât atât, s-a arătat că intenția inculpatului de a-și însuși autoturismul rezultă și din omisiunea sa de a-i comunica martorului G. faptul că autoturismul ce intenționa să-l vândă acestuia face obiectul unui dosar penal.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., solicitând, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau b teza a II-a C. proc. pen., cu motivarea că probele administrate în cauză, fiind contradictorii, nu dovedesc cu certitudine existența faptei și vinovăția sub forma intenției, iar, în subsidiar, pronunțarea unei soluții de renunțare sau de amânare la aplicarea pedepsei, în baza art. 80 și art. 83 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minor și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 639 din 23 mai 2018 a Judecătoriei Constanța, care a fost desființată, în parte, și, rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului, fiind repuse în individualitatea lor cele două pedepse componente a câte 1 an închisoare.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

În baza art. 238 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin decizie cu cea de 1 an închisoare aplicată prin sentința apelată, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 3 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa ce nu se execută, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an și 3 luni închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) și (2) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 3 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere 2 ani, stabilit potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus respectarea de către inculpat a următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune Constanța, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune, desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare ce depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Direcției de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanța sau Primăriei Comunei Adamclisi, județul Constanța, afară de cazul în care din cauza stării de sănătate acesta nu poate presta respectiva muncă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune Constanța.

În baza art. 96 C. pen., s-a atras atenția inculpatului cu privire la cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a înlăturat din cuprinsul sentinței penale apelate dispozițiile contrare deciziei și au fost menținute celelalte dispoziții.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în faza de apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că, deși în cuprinsul actului de sesizare, reținerea infracțiunii de furt este motivată prin aceea că inculpatul nu s-a folosit de autoturismul persoanei vătămate în virtutea unui titlu, exercitând o deținere fizică situată în afara unui raport juridic și având bunul în pază pentru o perioadă de timp relativ redusă, strict necesară pentru pentru deplasarea acestuia pe o distanță scurtă, în lipsa oricărei distincții legale, obiect al infracțiunii de abuz de încredere îl poate constitui bunul mobil încredințat cu orice titlu, indiferent de înțelegerea dintre părți și perioada de timp în decursul căreia detentorul a exercitat o stăpânire asupra lucrului.

În mod evident, deși foarte scurtă, perioada în care autoturismul s-a aflat la dispoziția inculpatului nu poate fi asimilată acelor situații în care făptuitorul se află într-un simplu contact material cu bunul și dispune de acesta fără acordul titularului, în cauza dedusă judecății bunul fiind încredințat inculpatului cu un anumit scop și cu obligația de a-l restitui, ceea ce implică un raport juridic de scurtă durată asimilat un titlu în înțelesul art. 238 alin. (1) C. pen.

În acest sens, s-a arătat că nu poate fi ignorată nici împrejurarea că, în corecta calificare juridică a faptei, trebuie avută în vedere condiția premisă a infracțiunii de furt, referitoare la exercitarea unei posesii sau detenții asupra bunului de către titular la momentul deposedării, condiție care nu este îndeplinită, câtă vreme persoana vătămată nu exercita posesia la momentul însușirii bunului de către inculpat. Apreciind că încadrarea juridică a faptei nu corespunde elementelor ce rezultă din probe și nici condiției premisă a infracțiunii de furt, Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. în aceea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

Pe fondul cauzei, făcând propriul examen al probatoriului administrat în cauză, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect, pe baza tuturor probelor, situația de fapt și vinovăția inculpatului sub forma intenției, fiind înlăturate atât apărările ce vizează inexistența celor două fapte, cât și cele întemeiate pe comiterea lor fără vinovăție. Deși inculpatul a invocat existența unor contradicții între declarațiile persoanei vătămate și cele ale martorilor, Curtea nu a identificat deosebiri majore între aceste declarații, susceptibile să conducă la pronunțarea unei soluții de achitare, în condițiile în care, cu excepția unor mici neconcordanțe, datorate trecerii timpului, necunoașterii procedurilor sau lipsei cunoștințelor în domeniul tehnic, persoana vătămată a descris, în esență, un unic scenariu al cronologiei faptelor.

Cu toate că inculpatul a susținut că persoana vătămată ar fi plătit prețul autoturismului în rate, bazându-se pe declarația acesteia, care o contrazice pe cea a martorului E., Curtea a constatat că, potrivit declarațiilor persoanei vătămate din faza judecății, aceasta a plătit martorului E. suma de 7.999 euro la 30 ianuarie 2016 și suma de 1 euro la 10 februarie 2016, modalitatea de plată aleasă neputând fi asimilată plății în rate a autoturismului.

S-a mai arătat că împrejurarea susținută de inculpat, în sensul că, datorită decesului soțului intervenit în luna decembrie 2015, persoana vătămată nu ar fi dispus de resursele bănești necesare cumpărării autoturismului, nu reprezintă decât o simplă speculație, iar faptul negării de către persoana vătămată a unei relații de prietenie cu inculpatul nu constituie un element care să atribuie faptei comise natura unui litigiu civil, fără semnificație penală.

În condițiile în care situația de fapt reținută de prima instanță nu este contrazisă de alte probe, Curtea a observat că apărările inculpatului nu sunt susținute de probe.

S-a arătat că un prim argument legat de nesinceritatea susținerilor inculpatului este cel legat de faptul că titlul în baza căruia pretinde că a cumpărat autoturismul nu poate fi unul autentic, de vreme ce acesta se pretinde a fi emis la 11 februarie 2015, moment la care martorul E. nici nu devenise proprietar al autoturismului I. cu numărul de înmatriculare x. Astfel, în nici un moment inculpatul A. nu a contestat existența propriului titlu în baza căruia a dobândit autoturismul, a conținutului acestuia și a semnăturii existente la rubrica cumpărător, pe care a recunoscut-o fără rezerve pe întreg parcursului procesului penal, or, acest contract de vânzare-cumpărare nu putea sta la baza dreptului de proprietate asupra autoturismului în litigiu, câtă vreme la 11 februarie 2015 bunul nu fusese încă dobândit de E., martorul achiziționându-l la data de 26 ianuarie 2016 de la SC D. SRL Constanța, în baza facturii fiscale nr. x.

Altfel spus, din moment ce inculpatul nu a contestat că acest bun ar proveni de la o altă persoană, ci pretinde că autoturismul a fost dobândit de la E., nu se întrevede cum acesta din urmă ar fi putut înstrăina inculpatului un bun pe care nu îl avea la 11 februarie 2015, dată la care autoturismul se afla în detenția unui alt utilizator, în baza unui contract de leasing încheiat de SC J.

De altfel, în cazul în care martorul E. ar fi vândut autoturismul către inculpat, nimic nu îl împiedica că recunoască aceasta, or, faptul a fost infirmat de martor, care a susținut că a vândut autoturismul marca C. înmatriculat sub numărul x către o unică persoană, respectiv B., și că această tranzacție a avut loc la 10 februarie 2016, după ce autoturismul fusese expus la vânzare în parcul auto la 20 ianuarie 2016.

Curtea a apreciat că aceste elemente, alături de cele ce rezultă din raportul de expertiză criminalistică, sunt de natură să confirme și existența infracțiunii de fals, deoarece, atâta vreme cât inculpatul nu contestă semnătură ce îi aparține din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 februarie 2016, iar semnătura vânzătorului nu îi poate fi atribuită martorului E., este evident că acest contract nu putea fi întocmit decât de inculpat. De altfel, caracterul fals al contractului de vânzare-cumpărare întocmit la 11 februarie 2016 și folosit la 18 februarie 2016 pentru înmatricularea autoturismului C. rezidă și din faptul că datele de identificare ale martorului E., înscris la rubrica vânzător, sunt trecute eronat, seria cărții de identitate nefiind cea reală.

S-a arătat că în sprijinul concluziei că inculpatul a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa sunt și declarațiile angajaților parcului auto, care au susținut că autoturismul C. a fost predat cumpărătorului, respectiv persoanei vătămate B., la 10 februarie 2018, dar și faptul că nici un martor nu a declarat că actul de vânzare s-ar fi încheiat cu inculpatul sau că mașina ar fi fost predată acestuia.

Apărarea inculpatului, în sensul că s-a aflat în posesia autoturismului în calitate de proprietar încă de la 30 ianuarie 2016, nu a putut fi reținută nici de instanța de apel, întrucât achitarea contravalorii a două treceri peste podul de la Fetești, în care a declarat numărul de înmatriculare al vehiculului în cauză, nu face dovada faptului că autoturismul în discuție ar fi efectuat deplasarea invocată de inculpat și nici a faptului că inculpatul devenise proprietar asupra acestuia mai devreme de această dată, întrucât plata se realizează în baza declarației persoanei care achită respectiva taxă. În plus, inculpatul ar fi putut avea acces la informații legate de vehicul, cum ar fi seria de șasiu, încă de la data de 30 ianuarie 2016, când s-a prezentat cu persoana vătămată la parcul auto în vederea vizionării autoturismului în litigiu, când persoana vătămată a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare din aceeași dată, a primit documentele autoturismului în copie xerox și, totodată, a încheiat o asigurare pentru vehicul.

S-a mai arătat că faptul că inculpatul a falsificat semnătura de pe Contractul de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2015, în care figura în calitate de cumpărător, a fost demonstrat atât de Raportul de constatare criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, care a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe cele două contracte, respectiv cel din 10 februarie 2016 și cel din 11 februarie 2015, au fost executate de către aceeași persoană înscrisă la rubrica "vânzător", respectiv de martorul E.

Curtea a apreciat că și conduita ulterioară a inculpatului, care s-a grăbit să înmatriculeze autoturismul, iar apoi să-l înstrăineze (la 30 iulie 2016), nu poate fi desconsiderată, în condițiile în care anterior înstrăinării, prin ordonanța din 22 iulie 2016, s-a dispus ca acesta să predea autoturismul C., cartea de identitate a mașinii și certificatul de înmatriculare cu seria x5, cu mențiunea de a fi remise până la data de 25 iulie 2017, inculpatului fiindu-i înmânat un exemplar pentru care a semnat la data de 22 iulie 2016.

Ca urmare, s-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului A. care, la 10 februarie 2016, și-a însușit autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredințat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, iar fapta aceluiași inculpat care, la 11 februarie 2016, a întocmit în fals, prin contrafacerea scrierii și a subscrierii, un contract de vânzare-cumpărare, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Procedând la individualizarea judiciară a pedepsei pentru infracțiunea de abuz de încredere, Curtea l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă apropiată ca și cuantum celei pentru care s-a pronunțat condamnarea pentru infracțiunea de furt, neputând reține în favoarea acestuia circumstanțe apte să susțină posibilitatea aplicării art. 80 sau art. 83 C. pen. Astfel, Curtea a reținut că inculpatul nu a recunoscut fapta, chiar a încercat să prezinte apărări aflate în vădită contradicție cu probe esențiale aflate la dosar, s-a sustras parțial urmăririi penale, în sensul că după depistarea în trafic la 22 iulie 2016 și audierea în calitate de suspect, nu a mai putut fi găsit, iar, ulterior, a procedat la înstrăinarea autoturismului în litigiu fără a-i aduce la cunoștință cumpărătorului situația juridică ivită, contrar obligației asumate în fața organului judiciar de a preda autoturismul și actele aferente. În plus, s-a reținut că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, suferind o condamnare în anul 2012 pentru o infracțiune la regimul circulației rutiere și fiindu-i aplicată o sancțiune în anul 2011, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) C. pen. (1969), aspect ce relevă că scopul legii penale nu poate fi atins prin simpla stabilire a unei pedepse și a unor măsuri sau obligații de-a lungul unui termen de supraveghere.

Curtea a mai apreciat că nici pericolul social al infracțiunii nu poate ignorat, inculpatul înșelând încrederea acordată de persoana vătămată în soluționarea unei probele legate de situația juridică a autoturismului, procedând la înstrăinarea ulterioară a bunului, fără a face minime eforturi în sensul reparării pagubei produse prin infracțiune.

Împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat K., cu delegație la dosar, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat, în esență, că, în mod greșit, a fost condamnat, în condițiile în care declarațiile martorilor E. și F. și ale părții vătămate B. sunt contradictorii și nu se coroborează cu înscrisurile aflate la dosar, iar instanța de apel a interpretat eronat concluzia nr. 2 a Raportului de expertiză criminalistică nr. 236525 din 29 iulie 2016, făcând, totodată, aprecieri greșite cu privire la activitățile desfășurate de recurent. În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat, admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și achitarea sa.

Prin Încheierea din 4 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, apreciindu-se întrunite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casație, completului C4, sens în care a fost fixat termen de judecată în ședință publică la data de 30 mai 2019.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând, în acest context, actele dosarului, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului A. instanțele de fond și apel au reținut că, la 10 februarie 2016, și-a însușit autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare x, după ce acesta i-a fost încredințat de către persoana vătămată B. pentru a-l transporta de la sediul SC D. SRL la domiciliul acesteia, precum și că, la 11 februarie 2016, a întocmit în fals, prin contrafacerea scrierii și a subscrierii, un contract de vânzare-cumpărare, pe care, la 18 februarie 2016, l-a folosit pentru înmatricularea autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare x, sub numărul de înmatriculare x, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz de încredere și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen. și, respectiv, art. 322 alin. (1) C. pen. În aceste condiții, Înalta Curte constată că există corespondență între starea de fapt reținută de către instanțele inferioare pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi modificată pe calea recursului în casație, și descrierea faptelor în normele de incriminare în temeiul cărora a fost condamnat inculpatul A.

De altfel, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că declarațiile martorilor audiați sunt contradictorii și că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptelor pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunile de abuz de încredere și fals în înscrisuri sub semnătură privată, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1273/P din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2019.

Procesat de GGC -LM