ÎCCJ, Decizia nr. 139/2021

Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 martie 2021, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de apelantul inculpat A., cu privire la dispozițiile art. 208 alin. (1) din C. pen., referitor la sintagma "fără un interes legitim", nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă.

S-a mai reținut că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea formulată de apelantul inculpat A. și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, deoarece pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, secția penală a Înaltei Curți a apreciat că obiecțiunile formulate în legătură cu dispozițiile art. 208 alin. (1) din C. pen., cu privire la sintagma "fără un interes legitim", nu reprezintă critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României, în realitate criticile formulate de apelantul inculpat A. vizând modificarea textului de lege, rezolvare care este de competența legiuitorului.

În concluzie, secția penală a Înaltei Curți a considerat că în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de autorul acesteia în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

Împotriva încheierii din data de 11 martie 2021, pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, apelantul inculpat A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 24 mai 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public și cele ale recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Prin motivele de recurs depuse la dosarul cauzei recurentul inculpat a criticat ca neconstituționale dispozițiile art. 208 alin. (1) din C. pen., apreciind ca fiind îndeplinite toate condițiile stabilite de legiuitor și că prin respingerea, de către completul investit cu soluționarea apelului declarat în dosarul nr. x/2019, i-a fost refuzat accesul la justiția constituțională, în condițiile în care acest viciu de neconstituționalitate poate fi cenzurat doar de Curtea Constituțională.

Examinând recursul formulat de apelantul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de recurent în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători reține că excepția de neconstituționalitate invocată de apelantul inculpat A., ce privește dispozițiile art. 208 alin. (1) din C. pen., a fost invocată în cauza penală ce are ca obiect apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței penal nr. 99 din 16 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019 prin care inculpatul a fost condamnat printre altele și la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de hărțuire. Mai reține că susținerile apelantului inculpat nu reprezintă critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală și să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Se constată că autorul excepției este nemulțumit de modul de interpretare și aplicare - în cauza dedusă judecății - a sintagmei "fără un interes legitim" din cuprinsul art. 208 alin. (1) din C. pen.

Astfel, recurentul s-a arătat nemulțumit de împrejurarea că prima instanță nu a luat în considerare faptul că acesta a urmărit un interes legitim, acela de "continuarea sau nu a relației căsătorie/vieții private în condițiile unei dovedite relații extraconjugale, respectiv o înșelăciune matrimonială în dauna celuilalt soț".

Ca atare, argumentele prezentate în susținerea excepției nu relevă o problemă de constituționalitate ci tind la realizarea unui control asupra modului în care instanțele au aplicat și interpretat sintagma respectivă.

Or, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că aspectele ce țin de interpretarea și aplicarea legii intră în competența instanței judecătorești investite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia CCR nr. 332/2017 publicată în M.Of. nr. 308 din 9 mai 2007, Decizia CCR nr. 500/2018 publicată în M.Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, Decizia CCR nr. 824/2019 publicată în M.Of. nr. 192 din 10 martie 2020, Decizia CCR nr. 524/2019 publicată în M.Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, Decizia CCR nr. 514/2020 publicată în M.Of. nr. 770 din 24 august 2020). De altfel, susținerile recurentului constituie și motive de apel în dosarul în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 208 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2021.