ÎCCJ, Decizia nr. 109/2021

Deliberând asupra recursului declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatorii A. și B. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Examinând cu prioritate cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorii A. și B., cu privire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitor la sintagma "în primă instanță", Înalta Curte a constatat că acestea nu îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În susținerea excepției, contestatorii anterior menționați au învederat că, potrivit art. 20 din Convenția penală privind corupția, ratificată prin Legea nr. 27/2002, "fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca persoane sau entități să fie specializate în lupta împotriva corupției. Ele vor dispune de independența necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părții, pentru a-și putea exercita funcțiile în mod eficace și libere de orice presiune ilicită. Părțile veghează ca personalul respectivelor entități să dispună de o pregătire și de resurse financiare adaptate funcțiilor pe care le exercită".

În aceste condiții, s-a apreciat că statul român trebuia să asigure instanțe specializate și pentru faza judecării căilor de atac declarate împotriva hotărârilor prin care au fost judecate infracțiuni de corupție și infracțiuni asimilate acestora.

Prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin ratificarea Convenției penale privind corupția, contestatorii au considerat că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 contravin dispozițiilor art. 11, art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituție.

Din analiza prevederilor legale sus indicate a rezultat că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul menționat prevăzând doar ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererile formulate de contestatorii A. și B. și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Astfel, s-a constatat că excepția a fost ridicată de două părți din proces, respectiv de contestatorii A. și B., a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Din examinarea argumentelor invocate de autorii excepției în susținerea cererilor de sesizare a Curții Constituționale, s-a apreciat că obiecțiunile formulate în legătură cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu privire la sintagma "primă instanță", nu reprezintă critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, s-a reținut că, deși autorii excepției au susținut că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor art. 11, art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituția României, în concret, criticile formulate tind la modificarea textului de lege criticat, în sensul înlăturării sintagmei "în primă instanță", astfel încât judecarea infracțiunilor de corupție și a infracțiunilor asimilate acestora să se realizeze de complete specializate atât în primă instanță, cât și în căile de atac. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență. Reglementarea modalității de desfășurare a ședințelor de judecată reprezintă o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În consecință, față de cele ce preced, s-a constatat că, în speță, criticile formulate de cei doi contestatori vizează o modificare a textului de lege, rezolvare care este de competența legiuitorului.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și, respectiv, la prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și față de împrejurarea că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de autorii acesteia în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.

II. Împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 contestatorul A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 19 aprilie 2021.

La termenul de judecată din 19 aprilie 2021, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea excepției tardivității recursului invocată din oficiu, susținând că acesta a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, poate fi atacată la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

În lipsa unor dispoziții exprese în cuprinsul legii speciale (Legea nr. 47/1992), termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluției instanței penale de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, se calculează conform art. 269 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., dispoziții procesual penale cu caracter general, aplicabile în procedura pendinte, în virtutea art. 24 din Legea nr. 255/2013.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.:

"(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește."

În incidența dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că dispoziția de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din dosarul nr. x/2019 a fost pronunțată la data de 07 noiembrie 2019 fără ca în cuprinsul acesteia să se menționeze ora la care s-a pronunțat hotărârea.

Dezlegând problema momentului (dies a quo) de la care se calculează termenul procedural pe ore în situația în care nu se cunoaște ora pronunțării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina și jurisprudența (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 107/2017, I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 164/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore în care contestatorul A. putea contesta dispoziția de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 din cuprinsul deciziei nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019 a început să curgă la sfârșitul zilei de 7 noiembrie 2019, ora 24:00, și s-a împlinit la data de 9 noiembrie 2019, ora 02:00.

În consecință, calea de atac formulată de contestatorul A. la data de 11 noiembrie 2019, a fost exercitată după expirarea termenului legal. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

Prin urmare, cum excepția tardivității constituie o excepție peremptorie - care împiedică judecarea cauzei, se constată că există un impediment legal în analiza pe fond a recursului formulat de contestatorul A..

Pe cale de consecință, constatând întemeiată excepția tardivității recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca tardiv, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinsă în decizia penală nr. 351/A din data de 07 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2021.