ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Arad, Uniunea Națională a Barourilor din România și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând să se dispună:

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2194 din 9 mai 2018, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat în parte Hotărârea nr. 393/05.07.2017 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce privește pct. 2 al dispozitivului acesteia și a constatat existența discriminării prin emiterea deciziei nr. 11/19.01.2016 de către pârâtul Baroul Arad prin intermediul Consiliului baroului.

Totodată, a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Baroul Arad la înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii și la restabilirea situației anterioare discriminării, ca neîntemeiate.

De asemenea, a respins toate capetele de cerere îndreptate împotriva pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Baroul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

1.3.1. Prin recursul său reclamantul A. a solicitat casarea în parte a acesteia, cu privire la capătul de cerere prin care a fost soluționată acțiunea împotriva pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România, considerând că din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susținut următoarele:

S-a solicitat instanței de fond admiterea contestației împotriva Hotărârii nr. 393/05.07.2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se constatate că în mod greșit și cu ignorarea actelor de la dosar Colegiul director al Consiliului Național de Combatere a Discriminării, cu majoritate, a admis excepția de necompetență materială a acestuia și să se constatate că soluția corectă este cea pronunțată în opinie minoritară, de către chiar titularul dosarului (membrul Colegiului director al Consiliului Național de Combatere a Discriminării căruia i s-a repartizat acest dosar, care a efectuat investigația în acest caz și în fața căruia părțile și-au susținut apărarea și care totodată a întocmit Raportul pe care l-a prezentat celorlalți membri ai Colegiului Director).

S-a solicitat instanței să constatate că în mod greșit a fost admisă excepția necompetenței materiale, ignorându-se cererea precizatoare formulată și depusă de reclamant la 20.02.2017, în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Ordinul nr. 144 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor emis de președintele Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării la data de 11 aprilie 2008, să constate existența discriminării directe față de reclamant și să dispună înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii concretizate în emiterea de către Baroul Arad a Deciziei nr. 11 din 19.01.2016 de încetare a calității sale de avocat și restabilirea situației anterioare discriminării, respectiv reînscrierea sa în Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei din Baroul Arad, conform art. 20 alin. (3) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Pe parcursul administrării probelor a rezultat faptul că soluția CNCD a fost inițial de constatare a discriminării și de aplicare a sancțiunii avertismentului pârâtului Baroul Arad, fiind modificată ulterior.

În fața CNCD pârâta UNBR nu a susținut că nu a efectuat personal vreun act de discriminare, ci a susținut că nu există discriminarea pe care o reclamă.

Abia în fața instanței, prin apărător ales, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu a reușit să soluționeze încă contestația reclamantului.

Instanța deși a respins excepția invocată de pârâta UNBR ca neîntemeiată, în final a respins acțiunea introdusă împotriva acesteia cu motivarea că aceasta nu a săvârșit niciun act de discriminare, decizia discriminatorie, respectiv Decizia nr. 11/19.01.2016 aparținând Baroului Arad.

Soluția instanței de fond este greșită în opinia recurentului, întrucât actul de discriminare a fost comis de pârâta UNBR prin inacțiune, respectiv prin nesoluționarea contestației reclamantului (introdusă la 10.02.2016) în termenul legal, respectiv 30 de zile.

Deși reclamantul a făcut numeroase solicitări, Consiliul U.N.B.R. a refuzat să supună dezbaterii contestația (plângerea prealabilă) formulată, cu motivarea că Baroul Arad nu ar fi depus punctul de vedere, astfel cum rezultă din e-mailul transmis recurentului de către secretarul general al U.N.B.R., avocat B. la data de 23 martie 2016.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Uniunii Naționale a Barourilor din România și de desfășurare a ședințelor Consiliului U.N.B.R., actele de orice natură (inclusiv contestațiile) se includ pe ordinea de zi a ședinței Consiliului cu condiția să fi fost înregistrate la Secretariatul General al U.N.B.R. cu cel puțin 10 zile înainte de data anunțată a respectivei ședințe.

Ori contestația a fost depusă la 10 februarie 2016, cu 41 de zile înainte, iar, în conformitate cu art. 7 raportat la art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Consiliul U.N.B.R. era obligat să o soluționeze.

Mai mult decât atât, faptul că la data de 23.03.2016 nu ar fi existat punctul de vedere al Baroului Arad, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea de soluționare a contestației subsemnatului este contrazis de Decizia Consiliului U.N.B.R. nr. 168/2016 transmisă soției sale cu adresa nr. x - CS - 2016 la data de 03.10.2016 în care pe pagina întâi, ultimul alineat se reține că punctul de vedere al Decanului Baroului Arad este din data de 19.02.2016, fiind înregistrat la nr. x - CS - 23.02.2016.

Din aceeași Decizie rezultă că contestația din data de 10.02.2016 a fost conexată la sesizarea soției reclamantului făcută anterior cu privire la o posibilă deturnare de fonduri prin folosirea de delegații de asistență extrajudiciară în procedură judiciară fără a exista încheiere de acordare a ajutorului public judiciar și la sesizarea în același sens făcută de secția Civilă a Tribunalului Arad prin adresa nr. 272/Ad/03.02.2016.

Dincolo de absurdul situației, conexarea a două cauze fără nici o legătură una cu alta decât o legătură maritală între două persoane, rezultă, în opinia reclamantului, chiar reaua-credință a autorității competente să soluționeze plângerea prealabilă.

Se apreciază că actul de discriminare comis de pârâta UNBR a constat în inacțiunea acesteia, în refuzul de a-i soluționa contestația împotriva Deciziei nr. 11/19.01.2016 a Consiliului Baroului Arad, raportat și la menținerea de către pârâtă în profesia de avocat a majorității avocaților condamnați penal, persoane aflate într-o situație similară cu cea a reclamantului.

1.3.2. Prin recursul său pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea acțiunii reclamantei, cu consecința menținerii ca legală a Hotărârii C.N.C.D. nr. 393 din data de 05.07.2017.

În motivarea recursului exercitat pârâtul a susținut următoarele:

S-a arătat instanței de fond că raportat la obiectul speței și la cele susținute de intimat în sensul că a fost discriminat, în cauză nu există probe care să susțină existența faptei de discriminare, lipsind legătura de cauzalitate între vreun criteriu interzis de lege care ar stat la baza posibilului tratament diferențiat (respectiv legătura de cauzalitate între criteriul interzis de lege și tratamentul diferențiat, respectiv emiterea Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calității de avocat, emisă de baroul Arad).

Probele administrate conduc la concluzia că posibila discriminare a fost cauzată de propriul comportament, mai exact modul prin care intimatul a interpretat măsurile întreprinse de către reclamatul de discriminare, respectiv modul de interpretarea a legislației care a dus la emiterea emiterii Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calității de avocat.

Pretinsele discriminări ale reclamatului de discriminare nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, în conformitate cu art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Chiar dacă s-ar admite că prin adoptarea actelor administrative s-ar crea o situație confuză/diferită, cu potențial conflict o asemenea situație nu se poate confunda cu o posibilă faptă de discriminare care să conducă la încălcarea drepturilor constituționale.

Mai mult, prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare se definește ca faptă de discriminare acel tratamentul diferit care are la baza unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1).

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 criteriile de discriminare: sunt: rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu.

Astfel, potrivit definiției discriminării tratamentul diferit trebuie să aibă la baza unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Pentru ca o fapta să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:

- Existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite necomparabile,

- Existența unui criteriu de discriminare conform, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

- Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege,

- Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere d acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Raportat însă la elementele particulare ale petiției deduse soluționării, nu se poate reține un raport de cauzalitate între vreun criteriul și posibilul tratamentul diferit, respectiv emiterea Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calității de avocat care să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Din interpretarea dispozițiilor legale reiese așa cum s-a arătat că pentru stabilirea unei fapte de discriminare este necesară existența unor criterii (ce pot aparține intimatului) bine definite care în strânsă legătură de cauzalitate cu faptele reclamate să conducă la concluzia că intimatul a fost supus fără vreo justificare obiectiva unei forme de deosebire, excludere, restricție sau preferința față de alte persoane aflate în situații comparabile.

Probele administrate în cauză nu sunt apte să demonstreze legătura de cauzalitate între vreun posibil criteriu de discriminare utilizat de către persoana reclamată și tratamentul diferențiat, mai exact poziția de discriminare/inferioritate în care recurentul s-ar afla prin comparație cu persoane aflate în situații similare.

În jurisprudență s-a reținut că prin sintagma "orice alt criteriu" nu înseamnă lipsa criteriului, nu putem înțelege că faptă de discriminare ar putea exista fără un anumit criteriu, inexistența unui criteriu nu ar putea determina săvârșirea faptei de discriminare. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul că diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul interzis de lege.

Mai mult acest presupus tratament diferențiat are la baza un posibil mod eronat de interpretare și aplicare a legislației, respectiv că art. 12 din Legea nr. 51/1995, respectiv lit. c), coroborat cu art. 14 din același act normativ, astfel că doar instanța de judecată are competența de a soluționa conflictul dintre actualul intimat și reclamatul de discriminare.

De asemenea, așa cum am arătat posibila discriminare a fost cauzată de propriul comportament (mai exact modul prin care intimatul a perceput modul de interpretare și aplicare a legislației de către reclamatul de discriminare care a stat la baza emiterii deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calității de avocat, emisă de Baroul Arad.

Sub acest ultim aspect, intimatul nu contestă că prin hotărâre judecătorească intrată în autoritatea de lucru judecat s-a stabilit că domnia sa se găsește în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege, nefiind, așadar, îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege, la acea dată, pentru înscriere în avocatură, însă pretinde că este discriminat prin aplicarea întocmai a legii în privința sa, fără a fi respectate aceleași exigențe legale în privința altor persoane care după cum susține reclamantul, s-ar afla într-o situație identică cu acesta.

Or, raportând această situație de fapt la dispozițiile legale mai sus evocate, se constatăm, cu precădere, că situația de nedemnitate în care se află reclamantul și diferența de tratament derivată din aceasta pentru accederea în profesia de avocat nu constituie un criteriu de discriminare în sensul legii, astfel cum sunt aceste criterii evocate la art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și particularizate la art. 5 și 6 din același act normativ, dispozițiile legale stabilind în mod explicit că reprezintă, criterii de discriminare în această materie apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenența sa la o categorie defavorizată, iar în privința caracteristicii negative de a nu fi fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, aceasta reprezenta, la data diferenței de tratament, o cerința profesională reală și determinantă, obiectivul legitim și cerința proporțională.

Un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferența de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu interzis.

Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe similare sau comparabile.

Or, discriminarea presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorita apartenenței acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.).

Aceste fiind spuse, este de notorietate că criteriul relevat de instanța de fond, respectiv "viziunea baroului" nu poate fi atribuit intimatului ca o caracteristică individuală în comparație cu celelalte criterii ce pot fi invocate, respectiv dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.

Din acest punct de vedere, discriminarea presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferențierii și apartenența persoanei discriminate (în speță a intimatului) la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică.

Această legătură de cauzalitate reiese din definiția cuprinsă în art. 2 al O.G. nr. 137/2000, în particular, prin utilizarea sintagmei "pe bază de", dispunând că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință "pe bază de".

În concluzie, din întreg material probator administrat în cauză a rezultat că handicapul, rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu al petentului/intimatului nu a avut niciun fel de relevanță în cauză, motivul excluderii din tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei fiind exclusiv "posibila interpretare eronată a unor prevederi legale", respectiv încadrarea intimatului de către actualul reclamat de discriminare în cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege.

În fine, corespunde adevărului că prin Decizia nr. 225/2017 din 4 aprilie 2017 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, ulterior deciziilor contestate, a fost admisa excepția de neconstituționalitate a art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată și s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională, întrucât contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate și precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracțiuni intenționate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat.

Prin urmare, necircumstanțierea expresă a infracțiunilor a căror săvârșire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferențiată a sancțiunii excluderii din profesie, în funcție de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate.

Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Se apreciază însă, că această decizie de neconstituționalitate poate avea efecte exclusiv în cadrul acțiunii în contestarea legalității deciziilor baroului si UNBR, decizii ce s-au fundamentat pe acest text de lege (cu particularitatea ca în privința reclamantului a fost pronunțată anterior o hotărâre judecătorească prin care s-a validat cazul de nedemnitate stabilit de Consiliul Baroului Arad) și nu în prezenta cauză, cu luarea în considerare în mod strict a elementelor constitutive ale faptelor discriminatorii în conformitate cu prevederilor O.G. nr. 137/2000.

1.3.3. Prin recursul său pârâtul Baroul Arad a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecare să se dispună respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâtul a susținut următoarele:

Reclamantul a fost exclus din Baroul Arad la data de 19.01.2016 (actul administrativ, legalitatea excluderii și data excluderii fiind confirmate prin hotărâri judecătorești definitive), iar Decizia Curții Constituționale nr. 225 a fost pronunțată la 4.04.2017 și a devenit accesibilă în totalitate o dată cu publicarea sa în extenso în Monitorul Oficial, la data de 22.06.2017. Prin urmare, în raport și de faptul că judecătorul fondului și-a bazat aproape în întregime soluția pe considerentele din Decizia Curții Constituționale nr. 225/4.04.2017, se pune problema dacă deciziile Curții Constituționale în general și Decizia Curții Constituționale nr. 225/4.04.2017 în special produc efecte retroactive.

În opinia recurentului, această decizie nu produce niciun fel de efecte juridice asupra situației reclamantului A., întrucât acesta a fost exclus din Baroul Arad cu mai bine de un an și 5 luni înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale în discuție.

Interpretarea judecătorului fondului nu respectă principiul european al securității juridice. Astfel, este de înțeles faptul că orice decizie individuală și orice act administrativ care conține o asemenea deciziei trebuie să fie adoptate pe baza normelor de drept care le sunt contemporane. A pretinde Baroului Arad să cunoască, la 19.01.2016, ceea ce va spune Curtea Constituțională într-o decizie publicată la 22.06.2017 sfidează nu doar logica, ci și bunul-simț juridic.

Se apreciază că soluția în cauză trebuia influențată, semnificativ, de această problemă de aplicare a legii în timp, în sensul constatării inexistenței unei discriminări și a menținerii, în întregime, a Hotărârii pronunțate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Ar fi trebuit să se aibă în vedere, cu precădere, faptul că Baroul Arad a aplicat actul normativ în forma sa de la data de 19.01.2016, fără nicio discriminare, procedând la excluderea din profesie a unui avocat care a fost condamnat, prin hotărâre definitivă, pentru o infracțiune săvârșită cu intenție care, în plus, era de natură a aduce atingere și prestigiului profesiei (fiind, într-o accepțiune generală, de neconceput ca un avocat să săvârșească infracțiuni de evaziune fiscală).

Despre identitatea de soluții, indiferent de Decizia Curții Constituționale nr. 225/4.04.2017, dacă Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017 ar fi fost pronunțată la data excluderii din profesie, soluția în procedura de excludere din profesie a reclamantului A. nu ar fi fost alta.

Din această perspectivă, se iterează faptul că, subsecvent publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 225/4.04.2017 în Monitorul Oficial al României, Uniunea Națională a Barourilor din România a decis să ia act de decizia Curții Constituționale și să aplice, pentru viitor, până la intervenția legiuitorului, textul art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, fără sintagma de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Acest lucru înseamnă, simplu, faptul că vor fi în continuare nedemne să exercite profesia de avocat persoanele care au fost condamnate definitiv, prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate.

Aplicând acest criteriu în cazul domnului A., rezultă faptul că în varianta restrictivă a textului - validată de Curtea Constituțională, care nu a apreciat în sensul că instituirea unei nedemnității profesionale este per se contrară Legii fundamentale - domnia sa ar fi fost oricum exclus din profesia de avocat întrucât a fost condamnat definitiv, prin hotărâre judecătorească, la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate (evaziune fiscală), ceea ce înseamnă că soluția Baroului Arad a fost justă, iar discriminarea este inexistentă.

Ar fi poate de remarcat și faptul că din întreaga expozițiune a intimatului-reclamant rezultă faptul că domnia sa nu se plânge de faptul că a fost exclus din profesie pe motive obscure, întrucât infracțiunea săvârșită n-ar fi de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Dimpotrivă, domnul A. se plânge de faptul că a fost exclus din profesie, apreciind că această sancțiune n-ar fi trebuit să i se aplice chiar dacă a săvârșit o infracțiune intenționată, întrucât i-ar viola drepturile economice și drepturile politice.

Baroul Arad înțelege să combată argumentația judecătorului fondului, în sensul că pretinsa discriminare ar conduce la restrângerea drepturilor economice sau politice ale domnului A.. Sigur că hârtia suportă orice și că într-o accepțiune diletantă oricărei persoane condamnate sau private de libertate i se restrânge dreptul la muncă, dreptul la liberă circulație sau vreun drept politic. Acest lucru este însă consecința faptelor săvârșite și a condamnărilor (definitive) suferite, iar nu consecința faptului că o autoritate, după momentul condamnării, refuză să îl mai primească pe cel condamnat într-un corp profesional, să îi asigure accesul la o funcție publică sau să îi permită exercițiul liber al tuturor drepturilor pe care le au cetățenii care n-au fost condamnați.

Baroul Arad refuză să accepte asemenea critici, în condițiile în care intimatul-reclamant a avut vaste posibilități de a se apăra și a exercitat toate căile de atac pentru verificarea legalității Deciziei nr. 11/19.01.2016. Probabil domnia sa a beneficiat de cele mai multe strămutări acordate în istoria juridică a României pentru o singură cauză unei persoane fizice. Prin urmare, a pretinde că discriminarea provine din fapta Baroului Arad este o pură inepție.

Cu privire la existența dscriminării, instanța reține doar faptul că, interpretând art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în marjă, în limitele permise de legiuitor, barourile din țară, analizând situații similare, ajung la concluzii diferite (aceste concluzii putând fi toate legale).

De altfel, prin ipoteza logică, pentru a putea fi comparate, este necesar ca deciziile respectivelor barouri să rămână definitive, deci să fie considerate legale. În caz contrar, adică în ipoteza în care deciziile ar fi desființate în cadrul contestațiilor administrative sau anulate de instanțe, ele ar dispărea din ordinea juridică și nu ar mai putea constitui element de comparație.

Ca atare, diferențierea nu este cauzată de interpretarea eronată a dispozițiilor legale, ci de efectul diferit al unor interpretări potențial legale.

Aceste argumente sunt eronate, din mai multe motive.

În primul rând, toate trimiterile pe care le face judecătorul fondului sunt generice, fără cifre, fără statistici oficiale, fără exemple concrete. A se pretinde, în asemenea circumstanțe, că un argument este valid doar pentru că el face o trimitere generică, de natură subiectivă, este desigur exagerat. Se poate deci conchide că pentru a se pronunța în sensul existenței unor interpretări divergente ale barourilor, pe care același magistrat le consideră potențial legale, instanța ar fi trebuit să aibă la bază măcar un studiu propriu aprofundat. În lipsa oricăror elemente concrete, suntem în prezența unor pseudo-argumente, fără fundament probatoriu și astfel, fără forță juridică.

În continuare, că judecătorul fondului aprecviază că nu cunoaște și nu poate cunoaște dacă soluțiile luate ca reper pentru discriminare - de excludere sau de menținere în profesie - au fost păstrate sau nu în contestațiile administrative sau în căile de atac judiciare.

Baroul Arad remarcă, faptul că intimatul-reclamant nu a furnizat exemple care să privească Baroul Arad, iar judecătorul fondului nu a făcut vreo trimitere la asemenea exemple. În aceste condiții, aprecierea noastră este aceea că potențialitatea discriminării trebuia analizată la nivelul deciziilor de excludere pronunțate de Baroul Arad, putându-se eventual susține faptul că intimatul-reclamant ar fi fost discriminat pentru că el a fost exclus din Baroul Arad, iar alte persoane, care ar fi săvârșit potențial aceleași fapte (evaziune fiscală) nu ar fi fost excluse din Baroul Arad.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul intimat A. a solicitat anularea recursului C.N.C.D. întrucât este semnat de președintele acestei instituții, care la adoptarea hotărârii contestate în prezenta cauză s-a abținut, iar pe fond s-a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor, apreciind că în aspectele criticate hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Prin întâmpinare Uniunea Națională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului reclamantului A., apreciind în esență, că nu pot fi valorificate susținerile acestuia referitoare la inacțiunea intimatului, concretizată în nesoluționarea contestației administrative, întrucât reclamantul a renunțat la această cale de atac, aspect constatat prin Decizia Consiliului UNBR nr. 107/04.06.2016.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Excepția nulității recursului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În privința acestei excepții este de menționat că reclamantul s-a prevalat în întâmpinare de această apărare, acreditând ideea că domnul C., președintele C.N.C.D., nu mai poate reprezenta această instituție publică în exercitarea căii de atac a recursului, de vreme ce în procedura administrativ jurisdicțională de soluționare a petiției reclamantului s-a abținut de la vot.

Or, pe lângă împrejurarea că o astfel de incompatibilitate sau interdicție nu este prevăzută de lege, reclamantul nefăcând trimitere la vreo dispoziție legală cu astfel de valențe, este de subliniat că domnul C. în calitate de reprezentant legal al instituției recurente, este singurul în drept, dacă nu se verifică veritabile incompatibilități, de a reprezenta instituția pe care o conduce în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice cu care interferează în exercitarea competențelor sale.

Transpusă în plan procesual această capacitate de reprezentare legală, obligă conducătorul instituției publice menționate a semna toate actele juridice care exprimă voința acestei persoanei juridice, indiferent dacă, la formarea acestei voințe, în calitate de membru în organul colegial de conducere, nu și-a adus aportul, cum este cazul de față.

Prin urmare, se poate concluziona că în mod legal a fost semnată cererea de recurs de conducătorul intituției recurente, astfel că excepția nulității acestei căi de atac este nefondată și va fi respinsă în consecință.

2.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului reclamantului și admiterea recursurilor pârâtelor, potrivit considerațiilor ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu cererea de anulare a Hotărârii nr. 393/05.07.2017 prin care emitentul acesteia, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în opinia majoritară a colegiului său director, a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu privind anularea deciziei baroului reclamat conform art. 28-32 din Procedura de soluționare a petițiilor și sesizărilor, a constatat că excluderea unui avocat condamnat penal din baroul de avocatură nu constituie discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și a emis o recomandare Uniunii Naționale a Barourilor din România în sensul adoptării unor norme privind nedemnitatea care să fie suficient de previzibile, în concordanță cu Decizia nr. 225/2017 a Curții Constituționale.

La baza investigației efectuate de intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea reclamantului A. care s-a adresat pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu petiția nr. 513/30.01.2017, prin care a reclamat că este discriminat prin decizia Baroului Arad de excludere a sa din profesia de avocat, pentru nedemnitatea sa decurgând dintr-o condamnare definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, în condițiile în care alte barouri au menținut în profesie avocați condamnați pentru fapte similare, fiind identificate și exemplificate astfel de situații.

În considerentele hotărârii C.N.C.D. la pct. 2, care face obiectul analizei în recurs, s-a reținut în esență că "petentului nu i s-a retras calitatea de membru în baroul de avocatură datorită unui anume criteriu, ci datorită propriilor fapte, pentru care a fost condamnat penal".

În acest context, s-a apreciat că excluderea reclamantului din avocatură prin decizie emisă de Baroul Arad nu reprezintă faptă de discriminare.

Prima instanță a invalidat această dispoziție, considerând în sinteză că este discriminatorie conduita Baroului Arad, în considerarea faptului că există un tratament diferențiat, aspect care rezultă din considerentele deciziei Curții Constotuționale nr. 225/2017 și de exemplele de practică diferită a altor barouri în cazuri similare, tratament influențat de efectul diferit al unor interpretări potențial legale, prin care a fost vătămat dreptul reclamantului de a ocupa funcția de avocat.

Criticile pârâtelor referitoare la greșita reținere a unui tratament discriminatoriu, sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menționate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."

Rezultă că pentru existența unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferențiat al al autorului faptei în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influențat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al persoanei vătămate.

Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare, revenind autorului faptei, pentru înlăturarea răspunderii sub acest aspect, să facă dovada că această diferență de tratament este justificată de un scop legitim.

În prezenta cauză nu se poate reține existența unui tratament diferențiat al reclamantului A. în raport de alți avocați din cadrul Baroului Arad., aflați în situații similare. Dacă este să se impute o faptă de discriminare acestei organizații profesionale județene a avocaților, se impune să se releve și probeze comportamentul diferit al acestuia în raport de alți avocați membri ai săi, aflați în situații similare reclamantului, însă, o astfel de probă nu a fost făcută.

Această instituție profesională, care gestionează la nivel local cariera avocaților din sfera sa de competență, beneficiază în acest sens de autonomie funcțională, iar în temeiul acesteia și a standardelor de conduită pe care a înțeles să le cultive în cadrul acestei profesii, a adoptat decizia de excludere a reclamantului din profesia de avocat, urmare a constatării nedemnității sale prin condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Legalitatea acestei decizii a fost validată prin hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești.

Împrejurarea că instituții similare, din același sistem organizațional, nu au ridicat nivelul de exigență la cel practicat de reclamantă în aprecierea sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" din art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data adoptării deciziei de excludere a reclamantului, rezonabil de altfel în contextul dat, nu este imputabil din perspectiva analizată, pentru că nivelul de decizie al conducerii baroului este limitat la sfera lui de competență teritorială, și numai în aceste limite poate fi criticat aceast act decizional ca discriminatoriu sau nu, astfel că o comparație cu practica administrativă a celorlalte instituții publice similare este irelevantă în cauză.

În fond, se aduce în discuție liceitatea unei fapte, care din punctul de vedere analizat, nu poate fi raportată decât la comportamante ale aceluiași autor în raport de persoane aflate în situații similare cu reclamantul, raportul juridic de discriminare nesuportând comparația cu conduita altor instituții, care chiar dacă fac parte din același sistem, au fiecare în parte o marjă mare de apreciere în politicile pe care le abordează în legătură cu cariera avocaților.

Decizia Curții Constituționale nr. 225/2017, a cărei aplicare este de necontestat atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, nu poate constitui un temei pentru reținerea unui comportament diferențiat în cauză, așa cum a apreciat judecătorul fondului.

Prin această decizie a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională.

În această decizie, s-a menționat că "necircumstanțierea expresă a infracțiunilor a căror săvârșire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferențiată a sancțiunii excluderii din profesie, în funcție de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare."

Prin urmare, judecătorul constituțional s-a prevalat de potențialul aplicării diferențiate a sancțiunii excluderii din profesie, ce decurge din lipsa identificării în concret de către legiuitor a infracțiunilor care sunt de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat, ceea ce reprezintă o caracterizare generală a normei supuse controlului de constituționalitate. Însă, analiza în concret a unei conduite și calificarea sa ca discriminare din perspectiva O.G. nr. 137/2000 revine în exclusivitate instanțelor judecătorești competente, care sunt ținute a verifica dacă riscul reclamat de judecătorul constituțional a apărut și se verifică.

Posibilitatea, eventualitatea unei discriminări nu devine certitudine decât în cazul verificării ei empirice, în cazul de față prin mijloace de probă legal administrate și evaluate, care așa cum s-a arătat în precedent nu se verifică.

Constatarea neîndeplinirii primei condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat, scutește instanța de control judiciar de la analiza celorlalte condiții de antrenare a răspunderii pentru discriminare, fiind suficientă pentru a se afirma că premisa acestei răspunderi nu există.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, hotărârea instanței de fond care o invalidează fiind dată cu aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ.., va admite recursurile formulate de pârâții Baroul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, casând sentința atacată, va respinge în tot acțiunea reclamantului. În mod corespunzător, va fi respins recursul reclamantului, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat recurentul-reclamant la plata sumei de 3000 RON către Uniunea Națională a Barourilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, apreciate ca rezonabile în raport de circumstanțele cauzei și prestația avocatului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Respinge recursul, formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2194 din 9 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile formulate de pârâții Baroul Arad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 2194 din 9 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 3000 RON către Uniunea Națională a Barourilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2021.