ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 628/2020

Asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de A. în ceea ce privește sentința penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a aceleiași instanțe, dată în dosarul nr. x/2017.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că, prin contestația la executare formulată, condamnatul A., în temeiul art. 154 alin. (6) lit. b) și art. 154 alin. (8) și (9) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 6 C. pen., a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile și, pe cale de consecință, reducerea pedepsei aplicate de autoritățile judiciare din Marea Britanie de la 13 ani la 12 ani închisoare, pentru a i se asigura un tratament sancționator similar celui de care beneficiază celălalt participant la comiterea faptei pentru care s-a dispus condamnarea.

S-a mai observat că, prin încheierea nr. 271 din 16 iulie 2020 (regulator de competență), Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că cererea formulată de condamnat are natura unei contestații la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., în sensul că prin aceasta se invocă o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută.

Din examinarea actelor dosarului, instanța de fond a constatat că, prin sentința penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea, dată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale nr. x pronunțate la data de 16 decembrie 2016 de către Curtea Coroanei din Harrow, definitivă la aceeași dată, prin care a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 13 ani închisoare, reținându-se că faptele pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit infracțiuni și în cazul în care ar fi fost săvârșite pe teritoriul României (două infracțiuni de viol, prevăzute de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., și o infracțiune de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 C. pen.), iar autorul acestora ar fi fost sancționabil. În acest sens, s-a avut în vedere că cele trei capete de acuzare (punctele 2, 4, 5 din rechizitoriu) pentru care Curtea Coroanei din Harrow a dispus condamnarea inculpatului A. vizează fapte comise în luna noiembrie 2007, însă, față de limitele de pedeapsă prevăzute de lege și de regimul sancționator în ansamblul său, s-a apreciat că se impune reținerea încadrării din actualul C. pen., precizându-se, în mod explicit, ce pedeapsă se impune a fi executată potrivit legislației române pentru concursul de infracțiuni.

Curtea a opinat, însă, că, indiferent care ar fi fost legea penală reținută în cauză (C. pen. din 1969 sau actuala reglementare), autoritățile române aveau obligația de a recunoaște și dispune executarea pedepsei de 13 ani închisoare aplicată de instanța britanică, deoarece nu exista vreun temei de adaptare a pedepsei în sensul reducerii acesteia.

Astfel, raportându-se la cele statuate prin decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 08 decembrie 2009, instanța de fond a subliniat că aplicarea dispozițiilor referitoare la conversiunea condamnării este limitată, în mod exclusiv, la două situații care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare și anume atunci când felul pedepsei aplicate și/sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română, niciuna din acestea neregăsindu-se în speță.

S-a subliniat că instanța română trebuie să procedeze la adaptarea pedepsei aplicate de instanța străină doar dacă cuantumul acesteia depășește cel care ar putea fi stabilit potrivit legii române, în acest sens fiind efectuat un calcul ipotetic al pedepsei rezultante, ținându-se seama de limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare infracțiune în parte și de regimul sancționator al concursului de infracțiuni.

Or, procedând în asemenea manieră, s-a observat că, în speță, indiferent de legea aplicabilă ori de forma reținută a infracțiunii (forma de bază sau cea agravată a infracțiunilor de viol sau lipsire de libertate în mod nelegal), limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română este mai mare de 13 ani închisoare, context în care instanța de fond a considerat că nu există nicio nelămurire cu privire la sentința penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea.

Totodată, s-a arătat că reținerea unei alte situații juridice pentru un coparticipant la comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului nu constituie un temei în sine pentru dispunerea unei soluții similare, varietatea soluțiilor putând fi determinată de particularitățile acuzației formulate împotriva fiecărui condamnat și de unitatea sau pluralitatea de infracțiuni reținută. Or, în privința persoanei condamnate A., din sentința penală nr. 111/PI/2017 a Curții de Apel Oradea, reiese că neaplicarea unei pedepse de 12 ani închisoare a fost consecința reținerii unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului real.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal, condamnatul A., solicitând reanalizarea legii penale mai favorabile și adaptarea pedepsei de 13 ani închisoare la care a fost condamnat de autoritățile judiciare britanice, prin reducerea acesteia la 12 ani închisoare, maximul ce ar fi putut fi aplicat potrivit legii române, drept ce i-a fost încălcat de către instanța care a recunoscut sentința de condamnare și de care a beneficiat un alt coparticipant la comiterea faptelor penale.

Cu prilejul dezbaterilor, contestatorul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea contestației formulate, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a proceda la adaptarea pedepsei stabilite pentru infracțiunea de viol, al cărei cuantum s-a apreciat că depășește limitele prevăzute de legea penală română.

Examinând calea de atac promovată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 4251 C. proc. pen. și art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată și că, în mod corect, prima instanță a respins contestația formulată împotriva executării sentinței penale nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea.

Analizând cu prioritate solicitarea contestatorului condamnat de desființare a hotărârii pronunțate de prima instanță și de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte, raportându-se la criticile formulate (referitoare la adaptarea pedepsei), constată că aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care prevederile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. stabilesc că singurul caz în care se poate dispune o asemenea soluție are în vedere nerespectarea dispozițiilor privind citarea, situație care nu se regăsește în speță.

Procedând, în continuare, la examinarea pe fond a căii de atac, Înalta Curte observă că, așa cum este reglementată de dispozițiile procesual penale, contestația la executare reprezintă un mijloc jurisdicțional de rezolvare a unor incidente ivite în cursul executării hotărârilor definitive, prin intermediul căreia se pot invoca numai aspecte ce țin de executarea acestora, nu și de legalitatea și temeinicia lor întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură respectivele hotărâri.

Această concluzie reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 598 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează expres cazurile în care se poate face contestație împotriva executării unei hotărâri penale, unul dintre acestea vizând situația în care se ivește o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau o împiedicare la executare (lit. c).

Verificând, în raport cu aceste considerații, cererea formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că, în speță, nu există nicio nelămurire cu privire la sentința penală nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea care să facă necesară o intervenție întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., solicitarea contestatorului, de adaptare a pedepsei aplicată de autoritățile judiciare britanice la maximul stabilit de legea penală română, neputând forma obiectul examinării în această procedură.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în conformitate cu dispozițiile art. 166 alin. (6) lit. b) și alin. (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, după ce constată îndeplinite condițiile prevăzute de art. 167 din același act normativ, instanța de judecată română admite cererea de recunoaștere și executare a unei hotărâri străine și procedează la adaptarea pedepsei aplicate prin respectiva hotărâre, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori când durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

Așadar, revine instanței române învestită cu soluționarea cererii de recunoaștere și executare a unei hotărâri străine să efectueze operațiunea de adaptare a pedepsei atunci când, din datele speței, rezultă că este incidentă una dintre situațiile reglementate de textul de lege menționat, impunându-se, astfel, aplicarea dispozițiilor referitoare la conversiunea condamnării.

Verificarea modului în care instanța română a dat o rezolvare cererii de recunoaștere și executare a unei hotărâri străine, inclusiv în ceea ce privește necesitatea adaptării pedepsei aplicate de autoritatea judiciară de condamnare, se realizează, însă, în condițiile art. 166 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv prin intermediul căii de atac a apelului promovat împotriva hotărârii de recunoaștere, drept pe care condamnatul A. a înțeles să nu îl exercite în cauză .

În aceste condiții, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, prin intermediul contestației la executare nu se poate pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii definitive în baza căreia se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea acesteia, ci se rezolvă doar incidente intervenite în cursul executării, în această procedură nu poate fi examinată solicitarea condamnatului de adaptare a pedepsei aplicată de autoritatea străină, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 111/PI din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea.

Față de considerentele mai sus expuse, constatând legală și temeinică hotărârea atacată, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, iar, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 66/PI din 17 august 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM