ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3385/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul B.V., a solicitat anularea Deciziei nr 10 din 13 iulie 2010, emisă de către D.G.F.P. a Județului Timiș, în soluționarea contestației formulată împotriva Dispoziției nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș, A.I.F., Serviciul inspecție fiscală persoane fizice, și privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală și a raportului de inspecție fiscală încheiat la persoana fizică B.V. emis sub același număr. Reclamantul a solicitat anularea actelor contestate, deoarece, în opinia sa, nu are calitate de persoană impozabilă, măsurile dispuse de organul de inspecție fiscală fiind circumscrise unei persoane impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Mai arată reclamantul, în cazul admiterii contestației, măsurile dispuse de organul de inspecție fiscală devin caduce, ceea ce impune anularea Dispoziției privind măsurile obligatorii. Consideră reclamantul că decizia privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală este nulă datorită faptului că termenul de aducere la îndeplinire a măsuri nr. 2, fixat de organul de control (25 aprilie 2010) este anterior datei comunicării deciziei (28 aprilie 2010). Cu alte cuvinte, măsurile dispuse de organul de control sunt imposibil de executat în termenul acordat, iar imposibilitatea este obiectivă. Pârâta D.G.F.P.

Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând,în esență, că în urma finalizării inspecției fiscale parțiale privind taxa pe valoare adăugată în ceea ce-l privește pe reclamant, a fost emisă Dispoziția privind măsurile stabilite de către organele de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, dispoziție prin intermediul căreia au fost stabilite în sarcina reclamantului două măsuri: - În calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A. va aplica măsurile de simplificare prin emiterea de facturi cu taxare inversă și transmiterea acestora beneficiarilor; - În calitate de persoană impozabilă va colecta T.V.A. conform art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

și art. 140, respectiv, va cuprinde suma în decontul de aferent lunii aprilie 2010. În ceea ce privește petitul referitor la anularea R.I.F. nr. 3539 din 30 martie 2010, a solicitat respingerea ca inadmisibil, întrucât raportul de inspecție fiscală nu este un act administrativ în accepțiunea C. proc. fisc., iar împotriva acestuia legiuitorul nu a instituit vreo cale de atac. Raportul de inspecție fiscală este o operațiune tehnico - materială care stă la baza emiterii titlului de creanță.

2. Declinările reciproce de competență Prin sentința nr. 893 din 4 iulie 2011, Tribunalul Timiș a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând că, în raport cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cazul litigiilor care vizează taxe și impozite, precum și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, competența materială de soluționare a cererilor privind anularea actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit obligațiile de plată revine curților de apel, situație ce se regăsește în speță, de vreme prin Decizia de impunere cu nr. 3539 din 30 martie 2010 reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei reprezentând obligații fiscale.

Astfel, raportat la valoarea actului administrativ fiscal a cărui anulare se solicită, precum și la dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel Timișoara. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 16 februarie 2012, reprezentantul pârâtei a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara, în cauză, fiind contestată o dispoziție de măsuri emisă de o autoritate locală și nu c decizie de impunere ca titlu de creanță, astfel că, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile în speță sub aspectul criteriului rangului autorității emitente și nu al cuantumului valoric, în raport de care, Tribunalul Timiș este competent în soluționarea cauzei.

Prin sentința nr. 186 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara și în consecință, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare acestuia. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că tribunalul s-a aflat în eroare, în cauză fiind contestată, în principal, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă în temeiul art. 105 alin. (9) din O.G.

nr. 92/2003 și a O.M.F. nr. 1939 din 28 decembrie 2004, Raportul de inspecție fiscală cu același numai care a stat la baza emiterii acesteia, precum și Decizia subsecventă de soluționare a contestației administrative nr. 10 din 13 iulie 2010, nu Decizia de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010, prin care reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei, reprezentând obligații fiscale, aplicând astfel, în mod greșit dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut Curtea de apel că reclamantul a făcut referire în cadrul contestației administrative atât la decizia de impunere cât și la dispoziția de măsuri emise cu aceeași ocazie, însă prin Decizia nr. 10 din 13 iulie 2010 emisă în soluționarea contestației administrative, organul de soluționare a contestației a dispus respingerea contestației, exclusiv în ceea privește cererea privind anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010. Așadar, în speță, este vorba despre anularea deciziei de soluționare a contestației administrative - singura care este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc - formulată împotriva unei dispoziții de măsuri prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului două măsuri în urma inspecției fiscale realizate, prima constând obligația reclamantului persoană fizică, în calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A., pentru livrările de terenuri efectuate la datele de 11 martie 2006 și 18 octombrie 2006, de a aplica măsurile de simplificare valabile la data efectuării tranzacțiilor, iar cea de-a doua, de a colecta T.V.A., în aceeași calitate, pentru livrările de imobile din perioada 01 ianuarie 2010-31 martie 2010, conform art. 137 alin. (1) lit. a) și art. 140 din C. fisc. și de a cuprinde suma respectivă în decontul de T.V.A. aferent lunii aprilie 2010, cu termene de realizare de 15 zile de la data comunicării dispoziției, pentru prima măsură, respectiv, termenul de 25 aprilie 2010, pentru cea de-a doua.

Curtea de apel a mai reținut că prin motivele expuse în acțiunea de fond, reclamantul consolidează ideea nelegalității dispoziției de măsuri și nu a deciziei de impunere, argumentând că măsurile dispuse de organul de I inspecție fiscală se circumscriu comportamentului unei persoane impozabile din punctul de vedere al T.V.A., or reclamantul contestă tocmai calitatea sa de persoană impozabilă din perspectiva interpretării dispozițiilor în materie ale codului fiscal, așa cum au fost modificate în mod succesiv, coroborate cu cele ale codului comercial și ale Legii nr. 50/1991. În plus, reclamantul susține nelegalitatea aceleași dispoziții de măsuri, din perspectiva termenului de realizare dispus pentru cea de-a doua măsura, pe care îl apreciază ca imposibil de executat, prin raportare la data când i-a fost comunicată respectiva decizie.

În concluzie, întrucât decizia de soluționare a contestației administrative vizează un act administrativ fiscal în care sunt cuprinse măsuri pe care contribuabilul are obligația să le îndeplinească în condițiile și termenele stabilite de organul de inspecție fiscală, conform art. 105 alin. (9) C. proc. fisc, și nu un titlu de creanță, respectiv, o decizie de impunere emisă în condițiile aceluiași C. fisc., Curtea a apreciat că în speță, pentru stabilirea competentei materiale de soluționare a cauzei este operant criteriul rangului autorității publice emitente și nu criteriul valoric consacrat de art. 10 din Legea nr. 554/2004, așa cum a statuat și jurisprudența instanței supreme în materie. Având în vedere că decizia de soluționare a contestației administrative a fost emisă de un organ județean, respectiv D.G.F.P.

Timiș, în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea a admis excepția invocată și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. II. Reglatorul de competență Astfel învestită, Înalta Curte reține că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant se încadrează în prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. civ., având ca obiect Decizia nr. 10 din 13 iulie 2010, prin care D.G.F.P. Timiș a soluționat contestația administrativă exercitată împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă de D.G.F.P. Timiș în temeiul raportului de inspecție fiscală din data de 30 martie 2010. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că raportul de inspecție fiscală menționat a fost urmat, pe de o parte, de dispoziția de măsuri emisă în temeiul art. 105 alin. (9) C. proc.

fisc. și, pe de altă parte, de Decizia de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010, actul administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligațiile fiscale ale reclamantului, conform art. 109 lin. (2) și art. 85 C. proc. fisc., ambele acte făcând obiectul unei contestații administrative formulate de reclamant potrivit art. 205 și următoarele C. proc. fisc. Dar cu toate că aceste acte procesual fiscale au fost emise cu privire la același raport de drept fiscal material, D.G.F.P. Timiș a ales să soluționeze contestația împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, prin decizia ce face obiectul prezentei judecăți.

Ținând seama de limitele învestirii instanței, în cadrul procesual stabilit conform principiului disponibilității, Înalta Curte constată că litigiul nu are ca obiect propriu - zis taxe și impozite, contribuții sau datorii vamale, care să atragă incidența criteriului valoric prevăzut în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală având doar scopul de a asigura concordanța documentelor și înregistrărilor cu starea de fapt fiscală identificată în urma inspecției fiscale. În consecință, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili că Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, îi revine competența soluționării cauzei, prin aplicarea criteriului rangului autorității emitente, avut în vedere, de asemenea, de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie 2012.