ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3385/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin

acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul B.V., a solicitat

anularea Deciziei nr 10 din 13 iulie 2010, emisă de către D.G.F.P. a Județului

Timiș, în soluționarea contestației formulată împotriva Dispoziției nr. 3539

din 30 martie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș, A.I.F., Serviciul inspecție fiscală

persoane fizice, și privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală

și a raportului de inspecție fiscală încheiat la persoana fizică B.V. emis sub

același număr.

Reclamantul

a solicitat anularea actelor contestate, deoarece, în opinia sa, nu are

calitate de persoană impozabilă, măsurile dispuse de organul de inspecție

fiscală fiind circumscrise unei persoane impozabile din punct de vedere al

taxei pe valoarea adăugată.

Mai arată

reclamantul, în cazul admiterii contestației, măsurile dispuse de organul de

inspecție fiscală devin caduce, ceea ce impune anularea Dispoziției privind

măsurile obligatorii.

Consideră reclamantul

că decizia privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală este

nulă datorită faptului că termenul de aducere la îndeplinire a măsuri nr. 2,

fixat de organul de control (25 aprilie 2010) este anterior datei comunicării

deciziei (28 aprilie 2010).

Cu alte cuvinte,

măsurile dispuse de organul de control sunt imposibil de executat în termenul

acordat, iar imposibilitatea este obiectivă.

Pârâta D.G.F.P. Timiș

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca

nefondată, arătând,în esență, că în urma finalizării inspecției fiscale

parțiale privind taxa pe valoare adăugată în ceea ce-l privește pe reclamant, a

fost emisă Dispoziția privind măsurile stabilite de către organele de inspecție

fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, dispoziție prin intermediul căreia au fost

stabilite în sarcina reclamantului două măsuri:

- În calitate de

persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A. va aplica măsurile de

simplificare prin emiterea de facturi cu taxare inversă și transmiterea

acestora beneficiarilor;

- În calitate de

persoană impozabilă va colecta T.V.A. conform art. 137 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și art. 140, respectiv, va cuprinde suma în

decontul de aferent lunii aprilie 2010.

În ceea ce privește

petitul referitor la anularea R.I.F. nr. 3539 din 30 martie 2010, a solicitat

respingerea ca inadmisibil, întrucât raportul de inspecție fiscală nu este un

act administrativ în accepțiunea C. proc. fisc., iar împotriva acestuia

legiuitorul nu a instituit vreo cale de atac. Raportul de inspecție fiscală

este o operațiune tehnico - materială care stă la baza emiterii titlului de

creanță.

reciproce de competență

Prin sentința nr. 893

din 4 iulie 2011, Tribunalul Timiș a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând că, în

raport cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cazul litigiilor care vizează taxe

și impozite, precum și accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, competența

materială de soluționare a cererilor privind anularea actelor administrative

fiscale prin care s-au stabilit obligațiile de plată revine curților de apel,

situație ce se regăsește în speță, de vreme prin Decizia de impunere cu nr. 3539

din 30 martie 2010 reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei

reprezentând obligații fiscale.

Astfel, raportat la

valoarea actului administrativ fiscal a cărui anulare se solicită, precum și la

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 2 pct.

1 lit. d) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține

Curții de Apel Timișoara.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 16

februarie 2012, reprezentantul pârâtei a invocat excepția de necompetență

materială a Curții de Apel Timișoara, în cauză, fiind contestată o dispoziție

de măsuri emisă de o autoritate locală și nu c decizie de impunere ca titlu de

creanță, astfel că, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile

în speță sub aspectul criteriului rangului autorității emitente și nu al

cuantumului valoric, în raport de care, Tribunalul Timiș este competent în

soluționarea cauzei.

Prin sentința nr. 186

din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel

Timișoara și în consecință, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, constatat

ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru soluționare acestuia.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut că tribunalul s-a aflat în eroare, în

cauză fiind contestată, în principal, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele

de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă în temeiul art. 105 alin.

(9) din O.G. nr. 92/2003 și a O.M.F. nr. 1939 din 28 decembrie 2004, Raportul

de inspecție fiscală cu același numai care a stat la baza emiterii acesteia,

precum și Decizia subsecventă de soluționare a contestației administrative nr. 10

din 13 iulie 2010, nu Decizia de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010, prin

care reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei, reprezentând

obligații fiscale, aplicând astfel, în mod greșit dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 554/2004.

A mai reținut Curtea

de apel că reclamantul a făcut referire în cadrul contestației administrative

atât la decizia de impunere cât și la dispoziția de măsuri emise cu aceeași

ocazie, însă prin Decizia nr. 10 din 13 iulie 2010 emisă în soluționarea

contestației administrative, organul de soluționare a contestației a dispus respingerea

contestației, exclusiv în ceea privește cererea privind anularea Dispoziției privind

măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010.

Așadar, în speță,

este vorba despre anularea deciziei de soluționare a contestației

administrative - singura care este supusă cenzurii instanței de contencios

administrativ, conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc - formulată împotriva

unei dispoziții de măsuri prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului două

măsuri în urma inspecției fiscale realizate, prima constând obligația

reclamantului persoană fizică, în calitate de persoană impozabilă înregistrată

în scopuri de T.V.A., pentru livrările de terenuri efectuate la datele de 11

martie 2006 și 18 octombrie 2006, de a aplica măsurile de simplificare valabile

la data efectuării tranzacțiilor, iar cea de-a doua, de a colecta T.V.A., în

aceeași calitate, pentru livrările de imobile din perioada 01 ianuarie 2010-31

martie 2010, conform art. 137 alin. (1) lit. a) și art. 140 din C. fisc. și de

a cuprinde suma respectivă în decontul de T.V.A. aferent lunii aprilie 2010, cu

termene de realizare de 15 zile de la data comunicării dispoziției, pentru

prima măsură, respectiv, termenul de 25 aprilie 2010, pentru cea de-a doua.

Curtea de apel a mai

reținut că prin motivele expuse în acțiunea de fond, reclamantul consolidează

ideea nelegalității dispoziției de măsuri și nu a deciziei de impunere,

argumentând că măsurile dispuse de organul de I inspecție fiscală se

circumscriu comportamentului unei persoane impozabile din punctul de vedere al

T.V.A., or reclamantul contestă tocmai calitatea sa de persoană impozabilă din

perspectiva interpretării dispozițiilor în materie ale codului fiscal, așa cum

au fost modificate în mod succesiv, coroborate cu cele ale codului comercial și

ale Legii nr. 50/1991.

În plus, reclamantul

susține nelegalitatea aceleași dispoziții de măsuri, din perspectiva termenului

de realizare dispus pentru cea de-a doua măsura, pe care îl apreciază ca

imposibil de executat, prin raportare la data când i-a fost comunicată

respectiva decizie.

În concluzie,

întrucât decizia de soluționare a contestației administrative vizează un act

administrativ fiscal în care sunt cuprinse măsuri pe care contribuabilul are

obligația să le îndeplinească în condițiile și termenele stabilite de organul

de inspecție fiscală, conform art. 105 alin. (9) C. proc. fisc, și nu un titlu

de creanță, respectiv, o decizie de impunere emisă în condițiile aceluiași C.

fisc., Curtea a apreciat că în speță, pentru stabilirea competentei materiale

de soluționare a cauzei este operant criteriul rangului autorității publice

emitente și nu criteriul valoric consacrat de art. 10 din Legea nr. 554/2004,

așa cum a statuat și jurisprudența instanței supreme în materie.

Având în vedere că

decizia de soluționare a contestației administrative a fost emisă de un organ

județean, respectiv D.G.F.P. Timiș, în temeiul dispozițiilor legale anterior

menționate, Curtea a admis excepția invocată și a declinat competența materială

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios

administrativ și fiscal.

II. Reglatorul de

competență

Astfel învestită, Înalta

Curte reține că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant se

încadrează în prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. civ., având ca obiect Decizia

nr. 10 din 13 iulie 2010, prin care D.G.F.P. Timiș a soluționat contestația administrativă

exercitată împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de

inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă de D.G.F.P. Timiș în temeiul

raportului de inspecție fiscală din data de 30 martie 2010.

Din înscrisurile

depuse la dosar, rezultă că raportul de inspecție fiscală menționat a fost

urmat, pe de o parte, de dispoziția de măsuri emisă în temeiul art. 105 alin. (9)

C. proc. fisc. și, pe de altă parte, de Decizia de impunere nr. 3539 din 30

martie 2010, actul administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligațiile

fiscale ale reclamantului, conform art. 109 lin. (2) și art. 85 C. proc. fisc.,

ambele acte făcând obiectul unei contestații administrative formulate de

reclamant potrivit art. 205 și următoarele C. proc. fisc.

Dar cu toate că

aceste acte procesual fiscale au fost emise cu privire la același raport de

drept fiscal material, D.G.F.P. Timiș a ales să soluționeze contestația împotriva

dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, prin

decizia ce face obiectul prezentei judecăți.

Ținând seama de

limitele învestirii instanței, în cadrul procesual stabilit conform principiului

disponibilității, Înalta Curte constată că litigiul nu are ca obiect propriu - zis

taxe și impozite, contribuții sau datorii vamale, care să atragă incidența criteriului

valoric prevăzut în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziția privind

măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală având doar scopul de a asigura

concordanța documentelor și înregistrărilor cu starea de fapt fiscală

identificată în urma inspecției fiscale.

În consecință, în

temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili că

Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, îi revine

competența soluționării cauzei, prin aplicarea criteriului rangului autorității

emitente, avut în vedere, de asemenea, de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.V., în contradictoriu cu

pârâta D.G.F.P. Timiș în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iulie 2012.