ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea formulată la 01 aprilie 2013 și înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 mai 2013, petentul C.I.A. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 11 19/P/2011 din data de 21 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținută prin rezoluția nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 dispusă de procurorul șef al secției menționate, solicitând desființarea acesteia ca netemeinică și nelegală. Plângerea nu a fost motivată de către petent.

Analizând plângerea formulată, înalta Curte reține că prin rezoluția nr. 1119/P/2011 din data de 21 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul I.A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 261, art. 267 și art. 267 C. pen., reținându-se inexistența oricăror indicii privind comiterea de către magistratul reclamat, a faptelor sesizate prin plângere. Pentru a se dispune această rezoluție, s-a constatat că petentul a numitul C.I.A.

a formulat plângere împotriva magistratului A.I., fost prim - procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, solicitând efectuarea de cercetări față de acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 261 C. pen., art. 265 C. pen., art. 267 C. pen. și art. 267 1 C. pen., fapte penale pretins a fi fost comise cu ocazia soluționării dosarului nr. 733/P/2010. În conținutul plângerii, petentul a arătat că a fost supus unei anchete abuzive, că nu i-a fost asigurat dreptul la apărare și că i-au fost făcute promisiuni mincinoase în scopul de a da declarații în sensul dorit de organele de urmărire penală. De asemenea, a mai invocat și faptul că a fost sedat pe parcursul anchetei, împrejurare care a fost de natură să influențeze concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.

Totodată, petiționarul a mai menționat, printre altele, că instanța a apreciat în mod eronat împrejurările săvârșirii infracțiunilor care i-au fost reținute în sarcină, în final fiindu-i aplicată o pedeapsă disproporționată, respectiv 23 ani de închisoare. Pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București dosarul a fost înregistrat sub nr. 39/P/2011. Prin ordonanța cu același număr din 19 octombrie 2011 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe procurorul A.I. în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, cu motivarea că acesta deține gradul profesional corespunzător parchetului instanței supreme.

La nivelul Secției de urmărire penală și criminalistică dosarul a fost înregistrat sub nr. 1119/P/2011. Din verificările efectuate a rezultat că la data de 30 iunie 2010, prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, întocmit de procuror A.I., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.I.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 174 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. și art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) și ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. În fapt, s-a reținut că la data de 18 februarie 2010, inculpatul C.I.A. s-a deplasat la apartamentul numitei B.V. (unde efectuase anterior lucrări de reparații) și, acționând în scopul de a sustrage bunuri, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în zona capului cu un corp dur (veioză), provocându-i decesul.

Prin sentința penală nr. 764 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 23 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. La data de 26 noiembrie 2010, prin decizia penală nr. 254 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinței penale susmenționată, iar prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului declarat de petent împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat. Astfel, prin rezoluția nr. 1119/P/2011 din 21 februarie 2013 a Secției de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul A.I. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 261 C. pen., art. 265 C. pen., art. 267 C. pen. și art. 267 C. pen., cu motivarea că faptele reclamate nu există. Soluția adoptata în dosarul nr. 1119/P/2011 a fost comunicată petentului, care a formulat plângere, în temeiul art. 278 C. proc. pen. Rezoluția nr. 1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a fost menținută de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică, prin rezoluția nr. 629/11/2/2013 din 20 martie 2013, respingându-se plângerea și constatându-se că soluția adoptată este legală și temeinică.

În motivare s-a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, procurorii sunt independenți, în condițiile legii, iar conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, soluțiile apreciate ca nelegale pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, potrivit prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004. S-a precizat că pentru a se verifica dacă într-o cauză s-a săvârșit sau nu vreo faptă penală, trebuie avută în vedere împrejurarea că magistrații nu pot avea calitatea de subiecți activi ai unei infracțiuni exclusiv pe considerentul că au adoptat o soluție sau alta.

Soluțiile dispuse de procurori pot fi nelegale sau netemeinice însă, pentru reformarea lor sunt prevăzute căi de atac specifice. Așadar, s-a considerat că nemulțumirea unei părți referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar, precum și soluția dispusă nu justifică cercetarea magistratului pentru săvârșirea vreunei fapte prevăzută de legea penală. În consecință, s-a apreciat că în mod corect a concluzionat procurorul anchetator că infracțiunile reclamate în sarcina magistratului A.I. nu există în materialitatea lor, iar în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., prin rezoluția nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 a procurorului Șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și comunicarea acestei soluții la Penitenciarul Giurgiu, unde petentul este încarcerat. Împotriva ambelor rezoluții menționate, în termenul legal a formulat plângere petentul, conform art. 278 alin. (1) C. proc. pen. Verificând rezoluțiile contestate, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarele înaintate de parchet, a susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc.

pen., înalta Curte constată că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele ce urmează: Rezoluțiile contestate de petent în prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința intimatului întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe privind săvârșirea de către magistratul reclamat a vreunei fapte cu caracter penal, în accepțiunea temeiurilor legale arătate în plângerea petentului.

Cu referire la soluția dispusă în privința intimatului, înalta Curte arată că aceasta a fost justificată, întrucât orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției, iar magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit va examina justețea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți - în speță petentul - nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale, cum opinează petentul și nu se circumscrie conținutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.

Din această perspectivă, în cauza de față, intimatul procuror și-a desfășurat activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, procurorul fiind independent în soluțiile dispuse. Împotriva acestor soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia lor. Înalta Curte reține că materializarea opiniei intimatului în soluția dispusă este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situația de fapt și de probele din dosarul cauzei. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Este relevantă împrejurarea că urmare trimiterii sale în judecată, dispuse de către intimat, prin sentința penală nr. 764 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 23 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. La data de 26 noiembrie 2010, prin decizia penală nr. 254 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinței penale susmenționată. Totodată, prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului declarat de inculpat împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat.

În consecință, constatându-se că soluția de trimitere în judecată a petentului, dispusă de către intimat prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 din 30 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București a fost confirmată de către instanțele judecătorești, inclusiv în căile de atac legale utilizate de către petent, înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că această soluție, dispusă în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice ale intimatului, ar fi contrară vreunei dispoziții legale. Așa fiind, înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I.A. împotriva rezoluției din 21 februarie 2013 dispusă în dosarul nr. 1119/P/2011 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Va menține rezoluția atacată. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I.A. împotriva rezoluției din 21 februarie 2013 dispusă în dosarul nr. 1119/P/2011 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 08 octombrie 2013.