ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra plângerii de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 01 aprilie 2013

și înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 mai 2013,

petentul C.I.A. a formulat plângere împotriva

rezoluției

nr. 11

19/P/2011 din data

de 21 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținută prin

rezoluția nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 dispusă de procurorul șef al

secției menționate, solicitând desființarea acesteia ca netemeinică și

nelegală.

Plângerea nu a fost motivată de către

petent.

Analizând plângerea formulată, înalta

Curte reține că prin rezoluția nr. 1119/P/2011 din data de 21 februarie 2013 a

Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de magistratul I.A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de

Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246,

art. 247, art. 261, art. 267 și art. 267 C. pen., reținându-se inexistența

oricăror indicii privind comiterea de către magistratul reclamat, a faptelor

sesizate prin plângere.

Pentru a se dispune această rezoluție,

s-a constatat că petentul

a numitul C.I.A. a formulat plângere împotriva magistratului A.I., fost prim -

procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, solicitând

efectuarea de cercetări față de acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 261 C. pen., art. 265 C.

pen., art. 267 C. pen. și art. 267

1

C. pen., fapte penale pretins a

fi fost comise cu ocazia soluționării dosarului nr. 733/P/2010.

În conținutul plângerii, petentul a

arătat că a fost supus unei anchete abuzive, că nu i-a fost asigurat dreptul la

apărare și că i-au fost făcute promisiuni mincinoase în scopul de a da

declarații în sensul dorit de organele de urmărire penală. De asemenea, a mai

invocat și faptul că a fost sedat pe parcursul anchetei, împrejurare care a

fost de natură să influențeze concluziile expertizei psihiatrice efectuate în

cauză.

Totodată, petiționarul a mai

menționat, printre altele, că instanța a apreciat în mod eronat împrejurările

săvârșirii infracțiunilor care i-au fost reținute în sarcină, în final fiindu-i

aplicată o pedeapsă disproporționată, respectiv 23 ani de închisoare.

Pe rolul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București dosarul a fost înregistrat sub nr. 39/P/2011.

Prin ordonanța cu același număr din 19

octombrie 2011 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind

pe procurorul A.I. în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație

și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, cu motivarea că

acesta deține gradul profesional corespunzător parchetului instanței supreme.

La nivelul

Secției de urmărire penală și criminalistică dosarul a fost înregistrat sub nr.

1119/P/2011. Din verificările efectuate a rezultat că la data de 30 iunie 2010,

prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, întocmit de procuror A.I., s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpatului C.I.A. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 174 C. pen. raportat la art.

176

lit. d)

C. pen. și art. 211

alin. (2)

lit. c)

C. pen., fiecare cu aplicarea art. 37 alin. (1)

lit. b)

și ambele cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a

reținut că la data de 18 februarie 2010, inculpatul C.I.A.

s-a deplasat la apartamentul numitei B.V. (unde

efectuase

anterior lucrări de reparații) și, acționând în scopul de a

sustrage bunuri, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în zona capului cu un

corp dur (veioză), provocându-i decesul.

Prin sentința

penală nr. 764 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului București,

pronunțată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul

a fost condamnat la o pedeapsă

rezultantă de 23 ani închisoare și 10 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

La data de 26

noiembrie 2010, prin decizia penală nr. 254 pronunțată de Curtea de

Apel București, a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinței penale susmenționată,

iar prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului declarat de petent

împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat.

Astfel, prin rezoluția nr. 1119/P/2011

din

21 februarie 2013

a Secției de

urmărire penală și criminalistică, în temeiul art.

228 alin. (6) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul A.I. - procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 247 C.

pen., art. 261 C. pen., art. 265 C. pen., art. 267 C. pen. și art. 267 C. pen.,

cu motivarea că faptele reclamate nu există.

Soluția adoptata în dosarul nr. 1119/P/2011

a fost comunicată petentului, care a formulat plângere, în temeiul art. 278 C.

proc. pen.

Rezoluția nr.

1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a

fost menținută de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și

Criminalistică, prin rezoluția nr. 629/11/2/2013 din 20 martie 2013,

respingându-se plângerea și

constatându-se că soluția adoptată este legală și temeinică.

În motivare s-a arătat că, potrivit art.

3

alin. (1)

din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, procurorii sunt independenți,

în condițiile legii, iar conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse procurorul este independent,

în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, soluțiile apreciate ca nelegale

pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, potrivit

prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

S-a precizat că pentru a se verifica

dacă într-o cauză s-a săvârșit sau nu vreo faptă penală, trebuie avută în

vedere împrejurarea că magistrații nu pot avea calitatea de subiecți activi ai

unei infracțiuni exclusiv pe considerentul că

au

adoptat o soluție sau alta. Soluțiile dispuse de procurori pot fi nelegale sau

netemeinice

însă, pentru reformarea lor sunt prevăzute căi de atac specifice.

Așadar, s-a considerat că nemulțumirea

unei părți referitoare la modul în care a fost instrumentat un dosar, precum și

soluția dispusă nu justifică cercetarea magistratului pentru săvârșirea vreunei

fapte prevăzută de legea penală.

În consecință, s-a apreciat că în mod

corect a concluzionat procurorul anchetator că infracțiunile reclamate în

sarcina magistratului A.I. nu există în materialitatea lor, iar în temeiul art.

278

alin. (1)

C. proc. pen., prin

rezoluția nr. 629/II/2/2013 din 20 martie 2013 a procurorului Șef al Secției de

Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată

de petent împotriva rezoluției nr. 1119/P/2011 a Parchetului de pe lângă înalta

Curte de

Casație și Justiție și comunicarea

acestei soluții la Penitenciarul Giurgiu, unde

petentul este încarcerat.

Împotriva ambelor rezoluții

menționate, în termenul legal a formulat plângere petentul, conform art. 278 alin.

(1) C. proc. pen.

Verificând rezoluțiile contestate, pe

baza lucrărilor și a materialului din dosarele înaintate de parchet, a

susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, în conformitate cu

dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., înalta Curte constată că

plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele ce

urmează:

Rezoluțiile contestate de petent în

prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de neîncepere a urmăririi

penale dispusă în privința intimatului întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa

oricăror probe privind săvârșirea de către

magistratul

reclamat a vreunei fapte cu caracter penal, în accepțiunea temeiurilor

legale

arătate în plângerea petentului.

Cu referire la

soluția dispusă în privința intimatului, înalta Curte arată că aceasta a fost

justificată, întrucât orice litigiu presupune existența unor interese

contrarii promovate în fața justiției,

iar magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit va examina justețea

aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe

baza cărora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și

va da o soluție, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puțin

una dintre părțile aflate în litigiu.

Emiterea sau

pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți - în

speță petentul - nu echivalează cu un

abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale, cum

opinează petentul și nu se circumscrie conținutului constitutiv al nici unei

alte fapte prevăzute de legea penală.

Din această perspectivă, în cauza de

față, intimatul procuror și-a desfășurat activitatea potrivit principiului legalității,

al imparțialității și al

controlului

ierarhic, procurorul fiind independent în soluțiile dispuse. Împotriva acestor

soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile legale de atac,

acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată

legalitatea și temeinicia lor.

Înalta Curte reține că materializarea

opiniei intimatului în soluția dispusă este rezultatul aplicării normelor

legale în raport de situația de fapt și de probele din dosarul cauzei. Dacă

s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat o soluție se

poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac,

neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Este relevantă împrejurarea că urmare

trimiterii sale în judecată, dispuse de către intimat, prin sentința penală nr.

764 din

8 octombrie 2010

a

Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. 32461/3/2010, petentul a fost

condamnat la o pedeapsă rezultantă de 23 ani închisoare și 10 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. La data de 26 noiembrie 2010,

prin decizia penală nr. 254 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de petent împotriva sentinței penale

susmenționată. Totodată, prin decizia penală nr. 562 din 15 februarie 2011 a

înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului declarat

de inculpat împotriva hotărârilor anterioare, ca nefondat.

În consecință,

constatându-se că soluția de trimitere în judecată a petentului, dispusă de către

intimat prin rechizitoriul nr. 733/P/2010 din 30 iunie 2010 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul București a fost confirmată de către instanțele

judecătorești, inclusiv în căile de atac legale utilizate de către petent,

înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că

această soluție, dispusă în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice ale

intimatului, ar fi contrară vreunei dispoziții legale.

Așa fiind,

înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I.A. împotriva

rezoluției din 21 februarie 2013 dispusă în dosarul nr. 1119/P/2011 al

Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică.

Va menține rezoluția atacată.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul C.I.A. împotriva rezoluției din 21 februarie 2013 dispusă

în dosarul nr. 1119/P/2011 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație

și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Menține

rezoluția atacată.

Obligă

petentul la plata sumei de 200 lei, cu

titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 08

octombrie 2013.