ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 631/2015

După

deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea din camera

de consiliu din 10 aprilie 2014

}

. prommțată de Curtea de Apel Alba

Iulia, secția I civilă,

a

fost respinsă cererea de recuzare formulată de petentul B.R. împotriva

doamnelor judecător M.F.C., C.G.N. și D.M. în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.

în motivare,

s-a reținut că dispozițiile art. 42 C. proc. civ. stabilesc situațiile în care

judecătorul este incompatibil să judece și că motivele invocate de petent nu se

încadrează în niciunui din cazurile prevăzute expres la pct. 1-12 din articolul

mai sus menționat. în ceea ce privește pct. 13 din art. 42 din C. proc. civ.,

s-a apreciat că acesta se referă la elemente care nasc, în mod neîntemeiat,

îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, însă punerea în discuție

a unei excepții nu poate fi considerată un motiv de incompatibilitate, care să

afecteze obiectivitatea acestuia. Instanța a mai arătat că nici textele din

Constituție sau din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale nu sunt de natură să ridice îndoieli cu privire la imparțialitatea

completului de judecată.

Împotriva

acestei încheieri, la data de 16 aprilie 2014, a declarai recurs pârâtul B.R.,

solicitând, în contradictoriu cu

reclamanta B.M.A., admiterea acestuia, desființarea încheierii atacate și, pe

fond, admiterea cererii de recuzare.

Recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 53 alin. (1) C. proc.

civ., art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție la data de 10 noiembrie 2014, sub nr. 3301/221/2013/al.2.

În condițiile

reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8

ianuarie 2015, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în

principiu a recursului, prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil,

față de dispozițiile art,460 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează ca o cale

de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, daca

legea nu prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente

la data declarării acelei căi de atac.

Din

dovezile de înmânare aflate la filele 31-33 în dosarul de recurs, rezultă că

raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat

recurentului la 21 ianuarie 2015, iar intimatei B.M.A. la 19 ianuarie 2015, și,

respectiv la 21 ianuarie 2015.

La data de 02

februarie 2015, recurentul B.R. a formulat, în scris, un punct de vedere la

raport, prin care a arătat că argumentele expuse în cuprinsul acestuia sunt

nefondate. Recurentul a arătat că prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2,

s-a constatat ca fiind nul recursul pe care La promovat împotriva încheierii

din camera de consiliu din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel Alba lulia, pentru

neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Chiar

dacă recursul finalizat cu decizia mai sus menționată a fost declarat înainte

de pronunțarea hotărârii prin care s-a soluționat fondul cauzei, în pricina de

față, recursul a fost formulat după soluționarea fondului litigiului, de Curtea

de Apel Alba lulia, prin Decizia nr. 387 din 9 octombrie 2014, aspect ce nu

poate constitui un impediment în examinarea acestuia.

De

asemenea, recurentul a susținut că, prin argumentele expuse în raportul privind

admisibilitatea în principiu a recursului, au fost ignorate dispozițiile art. 21

și art. 53 din Constituția României, precum și cele ale art. 1, 3, 4, 20 și 494

C. proc. civ.

Intimata

B.M.A. nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unui

punct de vedere la raport.

Constatând că

procedura filtru este finalizată, prin rezoluția din 25 februarie 2015,

completul 12 filtru a stabilit termenul de judecată pentru soluționarea recursului

la data de 27 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin.

(5) C. proc. civ.

Recursul este

timbrat cu o taxă judiciară de timbru de 4 lei și cu timbru judiciar de 0,3

lei, conform dispozițiilor art. 3 lit. d) din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, și art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, actualizată, acte normative care erau în

vigoare ia data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul

Judecătoriei Deva, respectiv, la 29 aprilie 2013.

Examinând

recursul sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, în raport de

prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 493 alin.

(5) din același act normativ, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ. „încheierea prin care s-a respins

recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a

soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va

putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5

zile de la comunicarea acestei hotărâri".

În cauză,

pârâtul B.R. a declarat recurs împotriva încheierii pronunțate în camera de

consiliu la data de 10 aprilie 2014 de Curtea de Apel Alba lulia, secția I

civilă, la 16 octombrie 2014, după data rămânerii definitive a Deciziei nr. 387

din 9 octombrie 2014 a aceleiași instanțe, prin care s-a soluționat recursul

formulat de pârât împotriva încheierii din 14 februarie 2014 a Tribunalului

Hunedoara și a Deciziei nr. 197/R din 28 februarie 2014 a aceleiași instanțe,

și înainte de comunicarea hotărârii, la 27 octombrie 2014.

Anterior

soluționării cauzei prin Decizia nr. 387 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel

Alba lulia, secția I civilă, pârâtul exercitase deja calea de atac a recursului

împotriva încheierii din

camera de consiliu din 10 aprilie 2014

a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, care a fost soluționat, definitiv,

prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.

Chiar

dacă prin aceasta ultimă decizie s-a constatat nulitatea recursului pentru

neîncadrarea motivelor în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488

din C. proc. civ., înainte de pronunțarea Deciziei nr. 387 din 9 octombrie 2014

a Curții de Apel Alba lulia, secția I civilă, prin care s-a soluționat cauza în

fond, Înalta Curte nu va putea supune analizei recursul cu judecata căruia a

fost învestită, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituția

României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în

condițiile legii procesuale.

În raport de

această împrejurare, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de

consecință, inițierea controlului judiciar asupra hotărârii atacate, este

condiționată de exercitarea acesteia în condițiile prevederilor legale.

În același

context, dispozițiile art. 460 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că o cale de

atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă

legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la

data declarării acelei căi de atac,

Or, în cauză,

recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva încheierii din camera de

consiliu din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel Alba lulia a fost deja soluționat

prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.

Din

această perspectivă, ținând cont și de principiul constituțional al unicității

căilor de atac, preluat și de normele procesuale, se reține că dreptul de a

exercita o cale de atac este unic, partea nemulțumită de soluția instanței având

posibilitatea să uzeze doar o singură dată de instrumentele de control

judiciar, asigurându-se, astfel, protecția lucrului judecat și finalitatea

procedurii judecătorești.

Susținerile

recurentului referitoare la faptul că, prin raportul privind admisibilitatea în

principiu a recursului au fost ignorate dispozițiile art. 21 și art. 53 din

Constituția României, revizuită, care vizează accesul liber la justiție,

dreptul la un proces echitabil și restrângerea exercițiului unor drepturi sau

al unor libertăți, nu sunt

întemeiate, întrucât, în

cauză, recurentului nu i-au fost îngrădite drepturile procesuale prevăzute de

lege, pe care acesta le-a exercitat, de altfel, prin formularea unei acțiuni în

justiție și prin promovarea căii de atac reglementate de prevederile C. proc.

civ.

De asemenea,

aserțiunile recurentului ce vizează faptul că argumentele expuse în cuprinsul

raportului au nesocotit prevederile art. 1, 3, 4, 20 și 494 C. proc. civ. sunt

lipsite de suport juridic, deoarece, în cauză, au fost respectate principiile

fundamentale ale procesului civil și drepturile procesuale ale recurentului,

care puteau fi exercitate numai în condițiile stipulate de lege, cu respectarea

rigorilor procesuale, referitoare la promovarea căilor de atac.

Înalta Curte

are în vedere, în combaterea apărărilor recurentului, și principiul legalității

căilor de atac consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României,

revizuită, anterior menționate, conform cărora mijloacele procesuale de atac

ale unei hotărâri judecătorești, precum și exercitarea acestora se realizează

în condițiile legii. Or, recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât

cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității și al

egalității în fața legii.

Curtea

Constituțională a statuat, de altfel, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, că

accesul la justiție nu presupune și accesul Ia toate mijloacele procedurale

prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a

procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor

ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a

legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite,

reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul

la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (5)

C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâtul B.R.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul formulat de pârâtul B.R., domiciliat în municipiul Deva,

jud.

Hunedoara, împotriva

încheierii din 10 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția

l civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.

Decizia

nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.