ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 135/2017

Instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată în condițiile în care nu era alcătuită potrivit dispozițiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător YYYYY., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepția de incompatibilitate formulată de recurenți fiind nelegal respinsă prin încheierea din 22 octombrie 2014;

Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Cu titlu prealabil, recurenții au învederat că în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ., în sensul că în primul ciclu procesual Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel București. În aceste condiții, întrucât "casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului", s-a solicitat, în eventualitatea în care se va reține incident unul dintre motivele de casare, să se dispună casarea și rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile alin. (4) art. 312 C. proc. civ., trimiterea dosarului spre rejudecare la Curtea de Apel București fiind prohibită de textele de lege menționate. În dezvoltarea motivelor, recurenții au susținut că: 1. Instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată în condițiile în care nu era alcătuită potrivit dispozițiilor legale (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). Unul dintre membrii completului, respectiv doamna judecător YYYYY., era incompatibil, neputând intra în compunerea completului, excepția de incompatibilitate formulată fiind nelegal respinsă prin încheierea din 22 octombrie 2014. În fața Curții de Apel București, reclamanții au formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului YYYYY., învestit cu soluționarea prezentei cauze, cerere respinsă prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2014. De asemenea, la termenul de judecată din 21 octombrie 2014 s-a invocat incompatibilitatea doamnei judecător YYYYY. și s-a solicitat înlocuirea sa din completul de judecată învestit cu judecata prezentei cauze cu judecătorul de permanență. S-au invocat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră "dreptul la un proces echitabil", art. 20 alin. (2) din Constituție, conform cărora Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică cu prioritate în fața normelor de drept intern, atunci când normele naționale au dispoziții contrare. S-a susținut că doamna judecător YYYYY. a fost în completul de judecată, alături de doamna judecător ZZZZZ., care a soluționat apelul în primul ciclu procesual în dosarul nr. x/2010. Obiectul acestui dosar a fost identic cu cel dedus prezentei judecăți, singura diferență dintre aceste două dosare fiind dată de identitatea reclamanților-intimați. În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a încheierilor din 7 octombrie 2014 și 22 octombrie 2014, în sensul admiterii cererii de recuzare și a excepției de incompatibilitate a doamnei judecător YYYYY. și rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție. 2. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.): 2.1. Instanța de apel nu a arătat rațiunea pentru care a respins motivele de apel indicate la pct. 1,1.1 și 1.1.2. - încălcând, în opinia recurențior, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sancționate cu nulitatea. Recurenții au susținut că instanța trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți. În cadrul motivului de apel 1.1. care viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele de credit, care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință/administrată afișată la sediile VVVVV. și orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, s-au indicat 3 cauze pentru care consideră ca fiind întemeiat apelul, anume: - clauzele de tipul celor contestate la pct. 1 din apel sunt interzise în mod expres de lege; - prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1 din apel; - sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 4 din Legea nr. 193/2000: a) clauza nu a fost negociată direct cu recurenții; b) sunt încălcate exigențele bunei-credințe; c) se creează în detrimentul recurenților un dezechilibru semnificativ. Recurenții au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat decât pe unul dintre ele, fiind astfel încălcate două principii fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. 2.2. Instanța de apel, în rejudecare, a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neținând cont de indicațiile trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 prin (i) nemotivarea hotărârii, (ii) critica referitoare la faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu s-ar asocia cu definirea obiectului principal al contractului; (iii) caracter neclar și neinteligibil al clauzelor relative la costul contractului; (iv) critica referitoare la faptul că instanța de apel a conchis greșit, că, atâta timp cât fiecare dintre reclamanți a semnat contractul de împrumut, înseamnă că l-a negociat și că era dator să-l execute așa cum l-a semnat. Recurenții au susținut că instanța de apel nu a cercetat în niciun mod dacă "mecanismul de modificare a dobânzii, chiar în funcție de un element exterior, cum ar fi un indice financiar, este explicat într-un mod clar, astfel încât el să poată fi relativ ușor determinat de către consumator." Recurenții au considerat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că "Legea 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor." "Curtea reține că a înlocui clauza privitoare la dobânda înseamnă, contrar opiniei apelanților-reclamanți, intervenția instanței în contractele încheiate de părți, intervenție nepermisă de dispozițiile legale menționate." 3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate de reclamanați în sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanței de judecată. Mai mult decât atât, considerentele hotărârii referitoare la negocierea clauzelor referitoare la dobândă sunt contradictorii, neputând duce în mod logic la soluția pronunțată de instanța de apel, respectiv aceea că "aceste dispoziții nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" (pg. 48, paragraful 6 din cuprinsul deciziei recurate). Recureții au reluat toate argumentele din apel, pentru a le supune analizei instanței de recurs, după cum urmează: 3.1.1. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință/administrată afișată la sediile VVVVV. S.A., precum și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreționar băncii de a modifica înțelegerea inițială. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației protecției consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 din C. civ. de la 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Pentru a îndeplini condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Or, contractul de credit este comutativ, nu aleatoriu. Recurenții au susținut că le este imposibil să determine modalitatea în care VVVVV. S.A., lună de lună, calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ. sancționează cu nulitatea absolută lipsa caracterului determinabil al obiectului tocmai pentru a proteja interesele persoanelor ce se află în situația recurenților. Potrivit susținerilor recurenților, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință/administrată afișată la sediile VVVVV. S.A., precum și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor conțin o condiție pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, VVVVV. S.A. s-a obligat să calculeze dobânda curentă pe care trebuie să o achite cu titlu de preț al contractului. Modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație - pe principiul "dacă vreau dobânda crește/scade" - este în totală contradicție cu prevederile art. 1010 C. civ., care statuează că "Obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea acelui ce se obligă". Recurenții consideră că modalitatea în care banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda transformă contractul de credit dintr-un contract comutativ în unul aleatoriu, iar după cum s-a reținut în jurisprudența C.J.U.E. este interzisă transformarea contractului de credit dintr-unul comutativ într-unui aleatoriu (e.g cauza C-415/11, cauza C-26/13). În cauza Kasler - C-26/13 Curtea a reținut că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci și din punct de vedere economic, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. 3.1.2. Dincolo de aceste norme generale, această modalitate de cuantificare a dobânzii (dobânda de referință/administrată VVVVV. S.A. plus marjă fixă) încalcă în opinia recurenților în mod direct prevederi legale care o interzic în mod expres. Reluând motivele de apel, recurenții invocă art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul (în cazul de față banca) trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. În opinia recurenților, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe reclamanți cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. 3.2. Instanța de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la faptul că, în privința clauzelor indicate la pct. 1.1., este prezumat în mod absolut caracterul abuziv. Recurenții au susținut că atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive. În această listă, la alin. (1) lit. p), respectiv lit. 1) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) să crească prețul. Alineatul (2) al acelorași acte normative la lit. a) respectiv c) statuează o serie de exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. Per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda prezentă în contractele recurenților este dobânda "de referință/administrată a VVVVV.", caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale, în opinia reclamanțior, interzic în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința exclusivă a acesteia, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (EURIBOR, ROBOR etc.). 4. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - motivul de recurs indicat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 4.1. Aplicarea greșită a legii în privința clauzelor referitoare la dobândă. Reluând susținerile din fața instanței de apel, recurenții au învederat că sistemul de drept din România reglementează trei modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist și un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege; clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive; clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, dacă îndeplinesc condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Recurenții au susținut că, pentru constatarea nulității clauzei referitoare la dobândă, ar fi fost suficientă probarea incidenței unei singure modalități de invalidare, prevederile clauzelor referitoare la dobândă din contractele lor se circumscriu tuturor acestor trei situații: 4.1.1. este interzis în mod expres de lege; 4.1.2. este prezumat absolut a fi abuziv și 4.1.3. îndeplinește condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi declarată abuzivă. 4.1.1. Clauzele de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel sunt interzise în mod expres de lege. Recurenții au susținut încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ.. Clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință/administrată afișată la sediile VVVVV. S.A., precum și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, s-a afirmat de către reclamanți, acordă un drept discreționar băncii de a modifica înțelegerea inițială. În opinia recurenților, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației protecției consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ.. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Pentru a îndeplini condițiile de valabilitate a obiectului actului juridic, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil. Acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Se subliniază că recurenților le este imposibil să determine modalitatea în care VVVVV. S.A., lună de lună, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. Se susține în cadrul acestui motiv de recurs încălcarea art. 1010 C. civ., întrucât clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință/administrată afișată la sediile VVVVV. S.A., precum și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor conțin o condiție pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. 4.1.2. Prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la pct. 1.1 din motivele de apel. S-a subliniat că instanța a reținut în mod complet eronat aplicabilitatea dispozițiilor art. 969 și 977 din C. civ., conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, statuând că părțile ar fi stabilit prin acordul lor de voință dobânda aplicabilă contractului de credit. Recurenții consideră că dispozițiile mai sus citate nu își găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât acestea se aplică numai convențiilor legal făcute; or, în speță, condiția legalității nu este îndeplinită câtă vreme la încheierea contractului au fost încălcate de către profesionist prevederile din materia protecției consumatorilor care reglementează obligația de a se abține de la a insera în contracte clauze abuzive, recurenții apreciază că asumarea unor clauze contractuale prin simpla semnare a contractului în care acestea sunt inserate nu echivalează cu negocierea clauzelor sau cu înlăturarea dezechilibrul semnificativ provocat, în măsură să conducă la înlăturarea caracterului abuziv al acestora. Prin urmare, în opinia recurenților, în analiza prezentei cauze trebuie înlăturate prevederile care consacră principiul forței obligatorii, iar prezentul litigiu trebuie analizat din perspectiva dispozițiilor aplicabile în materia protecției consumatorilor. Pe cale de consecință, trebuie respinse toate argumentele întemeiate pe principiul forței obligatorii a contractului. 4.1.3. Încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 - condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă. 4.1.4. Recurenții au mai susținut că în mod greșit s-a pronunțat instanța de apel în sensul imposibilității instanței de a interveni în contractele încheiate de părți, pentru că în materia protecției consumatorilor contractele părților pot fi revizuite de judecător fie prin aplicarea sancțiunii nulității parțiale, fie prin reconstruirea contractului în vederea continuării executării sale, în condițiile restabilirii echilibrului contractual. Recurenții au susținut că, după eliminarea dobânzii de referință, instanța de judecată va putea să constate aplicabilitatea în contractul de credit a indicelui EURIBOR, în conformitate cu: - prevederile art. 11 lit. z) a Normei B.N.R. nr. 8 din 1999 privind limitarea riscului de creditate al instituțiilor de credit cu modificările ulterioare, care definește rata dobânzii de referință ca fiind "rata spot a dobânzii interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcție de moneda în care este denominat contractul, respectiv Euribor pentru Euro, Libor pentru Lira etc; pentru contractele denominate în moneda națională, rata dobânzii de referință este media aritmetică simplă între Bubid și Bubor; - art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 care statuează în mod expres faptul că "dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a B.N.R., în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului". 4.1.

Afirmațiile instanței referitoare la o pretinsă lipsă a dezechilibrului provocată de clauza referitoare la dobândă, întemeiate pe semnarea unor acte adiționale ulterior încheierii contractelor, sunt complet străine de natura pricinii. Recurenții au susținut că instanța de apel a raportat în mod cu totul eronat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă la actele adiționale încheiat ulterior, în ciuda faptului că analiza caracterului abuziv al clauzelor se face la momentul încheierii contractului de credit. 4.2. Aplicarea greșită a legii în privința clauzelor referitoare la comisionul de acordare. În opinia recurenților, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare se înscrie în condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi constatat caracterul abuziv, aceasta deoarece conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al VVVVV. S.A., care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Această clauză este abuzivă, întrucât sunt încălcate și prevederile art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. 4.3. Aplicarea greșită a legii în privința clauzelor referitoare la garanțiile suplimentare. Clauza din art. 8.4 din Condițiile generale și orice altă clauză care permite băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată sunt clauze abuzive, în opinia recurenților, toate argumentele prezentate la pct. 1.3. fiind aplicabile și în privința acestei clauze, prin îndeplinirea condițiilor dictate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, anume: este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. 4.4. Aplicarea greșită a legii în privința clauzelor referitoare la comisionul de administrare. Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului sunt abuzive, în opinia recurenților, pentru că sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, contrar soluției pronunțate de prima instanță. 4.5 Aplicarea greșită a legii în privința clauzelor referitoare la comisionul de urmărire riscuri. Recurenții au susținut că dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Prin urmare, acest cost este unul eventual, condiționat fiind de intrarea sau nu în incapacitate de plată a consumatorului de la care se percepe acesta. Tot o dovadă a dezechilibrului contractual pe care-l generează aceste clauze este, în opinia recurenților, faptul că, la sfârșitul perioadei de creditare, în situația în care consumatorul își îndeplinește întocmai obligațiile de plată, în favoarea patrimoniului băncii va opera o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea patrimoniului recurenților. Pentru toate argumentele expuse în sinteză mai sus, recurenții au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul declarat de reclamantul UUUUU. împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 18 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a solicitat, în principal, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ. și în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului promovat de reclamant, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată - în principal a capătului privind acordarea daunelor morale - și respingerea apelului promovat de către VVVVV. S.A. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că: 1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.); 2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); 3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Cu titlu prealabil, s-a susținut incidența prevederilor art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ., în sensul că în primul ciclu procesual Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare către Curtea de Apel București și, în aceste condiții, întrucât casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, în eventualitatea în care va reține incident unul dintre motivele de casare, să se dispună casarea și rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile art. 312 C. proc. civ. alin. (4). Cu privire la primul motiv de recurs, anume că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), s-a susținut că, în rejudecare, s-au încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru că nu s-a ținut cont de indicațiile trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2186/2014, deoarece, contrar indicațiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție: "...să analizeze fiecare contract în parte sau să grupeze cererile reclamanților pe grupuri cu probleme identice și să analizeze aceste cereri din perspectiva legislației și jurisprudenței privind problema consumatorilor", cererea acestui reclamant a fost tratată la comun cu a celorlalți reclamanți, fără a se ține cont de caracteristicile specifice dosarului acestui recurent. Cât privește a doua critică, anume că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurentul a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate și a probelor administrate în sprijinul apelului formulat, lăsând astfel nerezolvate o serie de argumente care, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuiau să primească o rezolvare argumentată din partea instanței de judecată. Cât privește a treia critică, anume că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), s-a susținut că prevederile sentinței civile nr. 2667 din 22 februarie 2012, în dosarul nr. x/2011, pronunțată de Judecătoria Ploiești definitivă și irevocabilă, a avut același obiect ca și capetele de cerere 1.1 și 1.4 (referitoare la dobânda contractului de credit și la comisionul de acordare a creditului) din cererea de chemare în judecată supusă apelului la Curtea de Apel București. Aceste două puncte au primit o dezlegare anterioară care, conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. oferă o prezumție - mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți - proba pe care partea a depus-o în fața instanței de judecată. Recurentul a susținut că hotărârea irevocabilă anterioară a fost pronunțată cu privire la aceleași părți și a tranșat problema juridică pe cale directă, soluția acesteia reflectându-se direct în dispozitiv, iar în aceste condiții instanța de apel, când s-a pronunțat asupra capetelor de cerere 1.1 și 1.4 referitoare la dobânda contractului și la comisionul de acordare, a încălcat principiile referitoare atât la autoritatea de lucru judecat, cât și la puterea de lucru judecat, pronunțând o hotărâre fără temei legal, hotărârea fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenți și găsind că acestea sunt neîntemeiate, a respins recursurile pentru considerentele următoare, dând curs susținerilor intimatei, formulate prin întâmpinare. Cu titlu prealabil privitor recursul reclamanților reprezentați de WWWWW., reprezentată prin partener coordonator avocat XXXXX., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cuprinsul acestuia s-au reluat, prin apărările reprezentantului lor, exact aceleași critici din prima cerere de recurs, care a condus la casare. S-a pierdut din vedere că raționamentul instanței de apel, este de această dată construit cu respectarea riguroasă a limitelor impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție și diferă complet de cel din primul ciclu procesual. Astfel, cererea de recurs, formulată prin reprezentant convențional, este în proporție covârșitoare identică cu cea formulată cu aproximativ 1 an înainte, preluând în bloc criticile ce vizau motivarea instanței de apel din primul ciclu procesual. Reclamanții, reprezentați de WWWWW., au copiat integral apărări din recursul din primul ciclu procesual, deși decizia atacată prin prezentul recurs nu este nici pe departe identică cu decizia din primul ciclu procesual. Astfel, apărările sunt absolut identice pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., fiind doar înlocuit numele doamnei judecător ZZZZZ. cu numele doamnei judecător YYYYY. . Aceeași este situația și cu apărările pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar situația se repetă și cu privire la apărările pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs stabilind că nici cu apărările întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. lucrurile nu stau diferit, dimpotrivă, paginile 59-68 din primul recurs fiind identice cu paginile 37-53 și 60-70 din prezentul recurs. A mai reținut instanța supremă că reclamanții reprezentați de WWWWW. se contrazic în cuprinsul propriei lor cereri de recurs, pentru că dacă în primele 12 pagini critică instanța de apel pentru că s-ar fi raportat la dispozițiile dreptului comun, în loc de dispozițiile dreptului protecției consumatorilor, în cuprinsul paginilor 13 -18 (dedicate motivului de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) critică instanța de apel că nu ar fi avut în vedere argumentele lor cu privire la aplicarea mai multor articole din vechiul C. civ.: art. 948 pct. 3, art. 964 și art. 1010, fiind evident că nu pot coexista cele două abordări și că greșeala de raționament este una de logică și slăbește deopotrivă liniile argumentative subscrise art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ. S-a apreciat că este evident din modul de redactare a recursului că acești reclamanți nu au făcut deosebirea dintre decizia din apel din primul ciclu procesual, casată deja de Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia din apel din cel de al doilea ciclu procesual, reluând critici care priveau prima decizie a Curții de Apel București,și care nu mai puteau viza cea de a doua decizie a acestei instanțe (recurată în al doilea ciclu procesual). În consecință, nu a fost primită niciuna din criticile de greșită aplicare a legii, din moment ce reclamanții nici nu tratează problema de drept fundamentală supusă analizei în al doilea ciclu procesual. Astfel, s-a subliniat că dacă în primul ciclu procesual afirmau, în esență, că nu s-a negociat, deci clauzele atacate trebuie să fie abuzive, în cel de al doilea ciclu procesual ei rămân captivi aceluiași unghi de atac, fără a se adapta noii redactări a motivării deciziei atacate. Aceasta întrucât, arată instanța supremă, instanța de apel a respins susținerile lor pentru că cerințele recenzate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite cumulativ: spre exemplu, clauzele referitoare la dobânda variabilă nu au fost înlăturate, nu neapărat pentru că nu ar fi fost negociate, ci pentru că, analizând celelalte cerințe legale, s-a observat că acestea nu sunt întrunite. Or, reține instanța de recurs, tocmai neadaptarea cererilor de recurs ale reclamanților la acest salt calitativ al deciziei din al doilea apel lasă fără fundament așa zisele critici de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar cărora Înalta Curte de Casație și Justiție le răspunde în cele ce urmează. S-a reținut că singurul aspect cu caracter de noutate din recursul acestor reclamanți este referirea de la pagina 24 din cererea de recurs la chestiunea prezumțiilor din materie comercială, care au contribuit, și ele, la formarea convingerii intime a instanței de apel, potrivit căreia clauza privind dobânda variabilă nu a produs un dezechilibru semnificativ. Cu privire la mecanismul de formare a dobânzii variabile, Curtea de Apel București a stabilit o stare de fapt pe care este suverană să o stabilească, stare de fapt care nu poate fi cenzurată pe calea recursului. Acest mecanism nu îi este specific doar băncii pârâte, ci reprezintă modul obiectiv, specific și general valabil pe piața financiar - bancară. Fiind elemente de notorietate, de altfel necombătute de pârâți, prin demonstrarea altui mecanism de acționare, ci doar afirmând că nu este bine că se procedează astfel, reclamanții nu au răsturnat prezumția simplă trasă din îndelungata și generala practică a metodelor descrise în adresa indicată de instanță și validate în activitatea obișnuită a tuturor băncilor. Nu doar adresele indicate de instanță privind elementele obiective pe baza cărora este determinat D.R.V.-ul, sunt cele care dovedesc legalitatea clauzelor referitoare la dobânda variabilă, ci tocmai prezumțiile că indicii amintiți în respectivele adrese, sunt obiectivi și evoluează independent de voința băncii. 1. Privitor la primul motiv de recurs al reclamanților reprezentați de WWWWW., anume că s-ar fi soluționat cauza în faza apelului într-o compunere greșită, ca urmare a respingerii cererii de recuzare a doamnei judecător YYYYY., prin încheierea din 7 octombrie 2014, respectiv că, urmare a respingerii excepției de incompatibilitate a doamnei judecător prin încheierea din 22 octombrie 2014, raportat la împrejurarea că magistratul ar fi soluționat un alt dosar cu nr. x/2010 în primul ciclu procesual, pe aceleași probleme de drept - motiv de casare de la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., el a fost găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta întrucât este incorectă teza juridică potrivit căreia pronunțarea unei hotărâri de către un judecător cu privire la un contract de credit într-o acțiune în suprimarea unei clauze abuzive îl face incompatibil în judecarea altor dosare având ca obiect alte contracte de credit analizate din aceeași perspectivă, a existenței sau inexistenței unei clauze abuzive. S-a apreciat că recurenții confundă acțiunea individuală în reprimare a clauzelor abuzive cu acțiunea în încetare a unei practici abuzive. Prima își are cauza juridică în Legea nr. 193/2000 (transpunerea Directivei 93/13/CEE), coroborată cu prevederi speciale din Codul Consumului și C. civ. și are ca obiect un contract încheiat, titular fiind debitorul-consumator, efectul hotărârii fiind inter partes litigantes, iar judecătorul devine incompatibil doar dacă s-a pronunțat pe fond, hotărârea a fost desființată în calea de atac și cauza a fost trimisă spre rejudecare - ceea ce, în cazul dedus judecății, nu se regăsește din nicio perspectivă. Cea de a doua acțiune, subliniază instanța de recurs, își are cauza juridică în H.G. nr. 1553/2004 privind unele modalități de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor (care transpune Directiva 2009/22/CE) și are ca obiect modelele sau proiectele de contract numite "condițiile generale", care sunt simple promisiuni de a contracta (în sens de acte juridice unilaterale), titularul acțiunii fiind o autoritate publică, iar hotărârea având caracteristicile unei hotărâri asemănătoare celor pronunțate în recursul în interesul legii, fiind opozabile tuturor și irepetabile ca obiect. S-a arătat că acțiunea directă al cărei titular poate fi orice consumator, are caracter individual, cu caracter sancționator și impune analiza circumstanțelor în care s-a încheiat contractul (în sens de raport juridic), verificarea condițiilor cumulative prevăzute în lege pentru declararea clauzei ca fiind abuzivă, condiții de ordin obiectiv - respectarea drepturilor consumatorului prevăzute expres și limitativ în art. 4 din Legea nr. 193/2000 - dar și subiectiv - calitatea consumatorului de a fi profan sau informat (noțiuni și instituții juridice specifice dreptului consumului consacrate legislativ și doctrinar). Cea de a doua acțiune, reține instanța de recurs, are caracterul unei acțiuni colective, cu caracter preventiv, fiind inițiată de un reprezentant calificat prin înzestrarea acestuia cu capacitate procesuală specială dată de legiuitor - autoritate publică sau asociație căreia să îi fie recunoscută calitatea de utilitate publică, tocmai pentru a diferenția regimul juridic și consecințele acestora. Din această perspectivă, cererea dedusă judecății, abordată de reclamanți (prin reprezentantul lor convențional) ca o acțiune colectivă, cuprinde un număr foarte mare de acțiuni individuale, păstrate în mod artificial într-o singură cauză, dar care este o acțiune directă individuală, pornită de mai mulți consumatori reprezentați de același avocat. Față de calificarea corectă a demersului reclamanților, ca fiind acțiuni individuale, cu situații de fapt proprii și diferite, a fost considerată incorectă concluzia că pronunțarea unei hotărâri în alte litigii (chiar și cu un număr mare de reclamanți reuniți ad-hoc) îi face pe respectivii judecători incompatibili sau ca acea hotărâre este modelul juridic de urmat de orice alt judecător. Acest raționament ar duce la concluzia ca judecătorii din numeroasele dosare aflate pe rol sunt incompatibili să mai judece pentru că fie au respins teza clauzelor abuzive, fie au admis-o, în cazuri individuale și că ei trebuie să rămână captivi teoriei juridice și nu independenți în soluția lor, prin raportare la faptele și circumstanțele fiecărui caz sau contract în parte. Instanța supremă a apreciat că faptul că există două grupuri de reclamanți reuniți doar după criteriul reprezentantului convențional, iar acesta a ales inițial un număr oarecare într-un grup și un alt număr în alt grup, nu transformă acțiunea din una în analiza îndeplinirii ori neîndeplinirii condițiilor calificării clauzelor ca fiind sau nu abuzive, prin raportare la toate cerințele specifice și relevante existente la data încheierii fiecărui contract în parte, într-o acțiune în care judecătorul analizează de principiu, in abstracto, respectivele clauze contractuale. Diferența de consecință juridică este evidentă și esențială: hotărârile din prima categorie de cauze au caracter relativ și efect inter partes litigantes pentru că în cadrul lor se verifică fapte, împrejurări, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract, iar hotărârile din cea de a doua categorie de cauze au caracter preventiv și efect erga omnes, pentru că în cadrul lor se verifică proiectele și modelele de contract ori promisiunea de a contracta. Aceste necesare distincții au fost apreciate ca suficiente pentru a reține că teoria incompatibilității judecătorului care a pronunțat o soluție pe fond în alt dosar nu poate fi acceptată, după cum nici felul soluției pe care a pronunțat-o nu îl face captiv ei, atât timp cât în acțiunile individuale se analizează aspecte concrete, circumstanțe, caracteristici particulare specifice încheierii oricărui contract. Fiecare raport juridic are specificitatea lui, iar în această materie a protecției consumatorului, cu atât mai mult, judecătorul cauzei trebuie să particularizeze analiza prin raportare la situația dedusă judecății. De aceea, o soluție pronunțată de un judecător într-un dosar nu îl face incompatibil în altul, în ciuda unei aparente asemănări cu alte cauze. Așadar, s-a conchis că în cauză au fost respinse în mod corect cererea de recuzare, precum și excepția de incompatibilitate formulate de reclamanți, fiind evident că nu era incident niciunul dintre cazurile de recuzare a judecătorilor raportate la art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ. 2. Cât privește critica potrivit căreia s-ar fi pronunțat decizia cu încălcarea unor norme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (motiv de casare de prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) pentru că instanța de apel nu ar fi analizat deloc trei argumente, respectiv: clauzele enumerate la petitul 1.1. din cererea introductivă ar fi interzise în mod expres de lege și prevederile legale în vigoare prezumă absolut caracterul abuziv al clauzelor de tipul celor contestate la petitul 1.1. din cererea introductivă și ar fi îndeplinite condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, ceea ce ar fi atras încălcarea principiului dreptului la apărare și pe cel al dreptului la un proces echitabil, el a fost găsit ca fiind neîntemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de apel a reținut în considerente că îi revine judecătorului cauzei să verifice condițiile cumulative de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a particulariza mai apoi analiza pentru fiecare dintre clauzele indicate ca fiind abuzive din perspectiva tuturor condițiilor legale consacrate la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Ceea ce recurenții subsumează acestui motiv de recurs nu sunt veritabile critici de nelegalitate a deciziei civile pronunțate de curtea de apel. În esență, recurenții critică soluția Curții de Apel București din al doilea ciclu procesual pentru că aceasta ar fi "omis" să analizeze criticile lor cu privire la inexistența unei negocieri cu banca. Or, la paginile 43 și 44 din decizia recurată, instanța de apel a avut în vedere în motivarea sa tocmai liniile argumentative promovate de reclamanți, referitoare la diferențele dintre contractele negociate și cele de adeziune, punându-le în raport cu argumentele intimatei referitoare la înmânarea condițiilor generale și la configurarea sumei de bani împrumutate, a perioadei de creditare și tipul de credit, pentru a nu le reține pe acestea din urmă. Mai mult, s-a arătat că instanța de apel din cel de al doilea ciclu procesual a ținut să integreze la pagina 44 a deciziei recurate instrucțiunile și aspectele de drept tranșate de instanța de recurs prin decizia de casare nr. 2186 din 12 iunie 2014 atunci când a reținut sensul Hotărârii C.J.U.E., din Cauza C-484/08 Caja de Ahorros. Or, aceste critici vizând neanalizarea motivelor de apel formulate de reclamanți și care sunt grupate la motivul de recurs de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt vădit neîntemeiate, o simplă lecturare a deciziei recurate infirmând criticile reclamanților. S-a reținut că în cel de al doilea ciclu procesual intimata a cerut instanței de apel să administreze proba cu interogatoriul fiecărui reclamant în parte, iar recurenții, prin apărător, s-au opus administrării acestei probe, considerând că înscrisurile de la dosar sunt suficiente pentru ca judecătorii cauzei să-și formeze o reprezentare a faptelor relevante. Or, în faza recursului, cu atât mai mult ei nu pot aduce ca o critică a modului în care instanța de apel a apreciat și a reținut faptele, cât timp în fața instanței de apel s-au opus administrării altor probe care ar fi putut duce la conturarea altor situații particulare. Astfel, în cauză nu a fost invocat și nici nu este incident nici art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - nefiind necesară administrarea unor probe noi, și nici art. 312 alin. (5) C. proc. civ. - pentru că instanța a intrat în cercetarea apelului formulat de reclamanți, judecata nu s-a făcut în lipsa lor și au fost și regulat citați, atât la administrarea fondului, cât și la dezbaterea fondului apelului. Nu au fost primite ca fiind critici în faza recursului toate reluările din cuprinsul cererii de recurs referitoare la modul în care instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt și s-a apreciat că nu se impune casarea nici pentru completarea probatoriului administrat, nici pentru reluarea discuțiilor contradictorii privind probatoriul administrat în cauză și pentru dezbaterea fondului apelului, în condiții de legală citare. 3. Motivul de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost considerat și el neîntemeiat, având în vedere faptul că instanța de apel a analizat aspectele criticate la paginile 43 - 51 (pe apelul reclamanților) și la paginile 51 - 57 (pe apelul pârâtei) din decizia recurată. Rezultă caracterul profund artificial al criticilor din așa-zisul motiv de modificare prin neanalizarea tuturor argumentelor susținute la fond, lăsând la o parte că instanța judecătorească nu are obligația, de lege lata, de a da un răspuns fiecărui argument în parte, având toată libertatea pe care o conferă dreptul aplicabil speței să restructureze și să sintetizeze susținerile și apărările părților. S-a punctat faptul că nici ipoteza dezvoltării unei motivări străine de natura cauzei ori a existenței unei contraziceri a instanței între propriile argumente ori motive derizorii nu rezistă unui examen riguros. În realitate, reclamanții doar afirmă că decizia recurată ar fi nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că ar cuprinde motive străine de natura cauzei sau ar cuprinde motive contradictorii, iar aceasta pentru că dezvoltarea criticilor pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. face ca acestea să fie mai curând subsumabile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru că reclamanții, în secțiunea 3 din cererea lor de recurs nici măcar nu precizează care ar fi, în concret, motivele străine și care ar fi paragrafele între care ar exista contraziceri. Lipsa acestei indicări minimale, s-a apreciat, face ca întregul motiv de modificare de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. să apară ca neîntemeiat. Dar, reține instanța de recurs, chiar dacă s-ar trece peste o minimă rigoare procedurală și s-ar aprecia că ar fi fost indicate motivele străine și cele contradictorii, tot nu s-ar putea admite încadrarea respectivelor critici în sfera motivului de modificare a