ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2016

Decizia nr. 2187/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 8 august 2014, sub nr. 2548/93/2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Federația B.: să se constate nulă de drept dispoziția nr. 116 din data de 3 iulie 2014; să se constate nelegală măsura concedierii sale, să se anuleze concedierea și să fie obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale la care avea dreptul, indexate, majorate și reactualizate, sumele ce reprezintă drepturi la prime de vacanță de sărbători, alte drepturi acordate salariaților pentru copii sau cu alte ocazii și cu celelalte drepturi ce i s-ar cuveni în calitate de salariat; să se repună părțile în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro.

În situația în care va fi respinsă acțiunea, a solicitat obligarea pârâtei la calcularea corectă și plata salariilor compensatorii conform contractului colectiv de muncă la nivelul Federației B.; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate până la data de 31 iulie 2014, data încetării raporturilor de muncă; obligarea pârâtei la rectificarea înscrierilor din REVISAL/REGES, astfel că acestea să corespundă cu realitatea, respectiv data încetării activității; obligarea pârâtei de a emite pentru perioada 1 ianuarie 2012 - la zi un document unitar din care să rezulte cel puțin datele de identificare ale contribuabilului, venitul realizat în cursul anului, deducerile personale acordate, impozitul calculat și reținut; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de tribunal: Prin sentința nr. 2028 din data de 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/93/2014, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Federația B., a fost obligată pârâta să elibereze reclamantului o adeverință, pentru perioada 1 ianuarie 2012 - la zi, care să cuprindă cel puțin informații privind: datele de identificare ale contribuabilului, venitul lunar realizat pentru întreaga perioadă, deducerile personale acordate, impozitul calculat și reținut și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea pentru rest. Prin aceeași sentință, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, proporțional cu măsura în care i-au fost admise pretențiile.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul a formulat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Procedura derulată în apel: Prin decizia civilă nr. 1766 din data de 5 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2028 din data de 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/93/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Federația B. La data de 30 martie 2016, în cadrul soluționării cererii de apel, reclamantul A. a formulat cerere de recuzare a judecătorilor care făceau parte din completul 5 Apel AS-LM, învestit cu soluționarea apelului declarat în cauză, apreciind că, pe tot parcursul judecății, completul a favorizat partea adversă și a dovedit că își formase deja opinia în sensul respingerii apelului, instanța antepronunțându-se, în opinia sa, în condițiile în care a fost împiedicat să își exercite dreptul de a proba motivele de apel formulate.

Prin încheierea din data de 31 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de recuzarea, ca neîntemeiată, instanța, în esență, apreciind că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., precum și că, în cauza de față, nu există indicii că prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu ar fi fost respectate.

4. Hotărârea pronunțată de curtea de apel: Prezentul recurs a fost promovat împotriva încheierii de ședință din data de 31 martie 2016, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzarea formulată de către reclamantul A. împotriva membrilor completului de judecată C5A/AS-LM din data de 29 martie 2016. 5. Cererea de recurs: Împotriva încheierii din data de 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a declarat recurs reclamantul A. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant A. a apreciat că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant a considerat că instanța de judecată a respins în mod neîntemeiat cererea de recuzare, atât cu privire la motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1, cât și de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., făcând o greșită aplicare a normelor invocate și neanalizând în concret motivele de drept invocate. Criticând hotărârea pronunțată de Curtea de apel, recurentul-reclamant a apreciat că această instanță a respins cererea de recuzare fără a verifica în concret motivele de fapt arătate, rezumându-se la a analiza în mod teoretic și abstract cauza și fără a se apleca asupra dovezilor arătate.

Mai a arătat recurentul-reclamant că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a aplicat greșit normele invocate și din perspectiva faptului că nu a luat act că cererea a fost formulată ca urmare a întregii activități a completului de judecată, prin care acesta a dovedit pe tot parcursul judecății faptul că își formase deja opinia în sensul respingerii apelului. De asemenea, a apreciat că nu a fost analizat nici motivul de recuzare formulat cu privire la părtinirea față de intimata-pârâtă Federația B. și, în mod eronat, s-a considerat că reprezintă o critică adusă modului de administrare a probatoriului, deși relevase lipsa de imparțialitate și obiectivitate a completului de judecată, care a favorizat partea adversă și s-a antepronunțat cu privire la respingerea apelului.

Totodată, a considerat că instanța, soluționând cererea de recuzare, nu a aplicat legea cu privire la comportamentul efectiv al judecătorilor recuzați, deși depusese la dosar probe concrete și netăgăduit în sensul comportamentului total părtinitor al acestora. Recurentul-reclamant a arătat că un argument în sensul neanalizării probelor depuse este chiar faptul că instanța a reținut la pagina 4 din încheiere o aparentă lipsă a elementelor concrete care să nască îndoieli cu privire la imparțialitate, în condițiile în care, în opinia sa, înregistrările de ședință relevau în clar comportamentul ostil al completului, precum și amenințarea directă cu neacordarea cuvântului pe fondul cauzei.

A considerat și că s-a reținut în mod eronat faptul că instanța de apel nu și-ar fi spus părerea cu privire la această cauză, atât timp cât completul s-a antepronunțat în mod vădit cu privire la respingerea apelului, a refuzat chiar și cercetarea cauzei, astfel cum ar fi fost în atribuțiile unei instanțe de apel, care este învestită cu rejudecarea în fond a cauzei, prin efectul devolutiv al apelului și a subliniat că a nu efectuat probatoriul necesar echivalează, în opinia sa, cu faptul că instanța de apel avea deja soluția pe care o va pronunța.

Recurentul-reclamant a apreciat că antepronunțarea a avut loc chiar în ședință publică, iar atitudinea de inutilitate a procesului a reieșit chiar de la primul termen de judecată și a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, din moment ce amânarea pronunțării nu a avut loc ca urmare a necunoașterii soluției de către completul de judecată, ci ca urmare a cererii exprese în acest sens a părților, în vederea depunerii de concluzii scrise. De asemenea, a considerat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a făcut o greșită aplicare a legii și cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A arătat că, din perspectiva art. 6 parag. 1 al Convenției, Curtea de la Strasbourg a indicat faptul că imparțialitatea unui tribunal trebuie determinată potrivit unui demers subiectiv și a unuia obiectiv în raport cu fiecare magistrat. Din punctul de vedere al criteriului subiectiv, a apreciat că exprimarea unor remarci din care rezultă că judecătorul și-a format deja opinia cu privire la admiterea uneia dintre excepțiile invocate reprezintă un comportament care favorizează sau defavorizează o anumite parte, iar, în speța de față, completul recuzat a refuzat să cerceteze situația de fapt și a preluat fără critică toate susținerile părții adverse, chiar în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit obligația impusă de către instanță de exhibare a înscrisurilor expres solicitate, dând astfel dovadă de incoerență și părtinire față de partea adversă.

Tot în ceea ce privește comportamentul personal al judecătorilor recuzați, recurentul-reclamant a subliniat că a fost chiar amenințat cu împiedicarea punerii de concluzii asupra motivelor apelului, instanța spunând expres faptul că va înțelege să dea cuvântul doar părții adverse în combaterea apelului. Recurentul-reclamant a apreciat că toate aspectele învederate și care erau probate de înregistrările ședinței de judecată și copia caietului grefierului, erau de natură a releva cu claritate lipsa de imparțialitate a instanței, iar greșita aplicare a prevederilor art. 42 C. proc. civ. este, în opinia sa, evidentă, criteriul subiectiv nefiind îndeplinit.

Referitor la criteriul obiectiv ce trebuie avut în vedere la determinarea imparțialității unui tribunal, a arătat că scopul acestei analize este a se stabili dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim, iar, din probele administrate în susținerea cererii de recuzare, reieșea cu claritate faptul că există elemente concrete care relevau lipsa de imparțialitate a completului, având în vedere că judecătorii și-au exercitat abuziv competența și atribuțiile și l-au lipsit de posibilitatea de a aduce dovezi în susținerea motivelor de apel. A apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a stabilit în mod nelegal faptul că cererea sa s-ar baza pe simple bănuieli, din moment ce au fost administrate probe clare în acest sens și consideră că, din acest motiv, nici criteriul obiectiv nu este îndeplinit.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii din data de 31 martie 2016 pronunțate de Completul 6 Apel al secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București, rejudecarea cererii și admiterea recuzării pe care a formulat-o. În drept au fost invocate dispozițiile art. 41, art. 42 alin. (1) și (13), art. 44, art. 49 alin. (2), art. 51, art. 53 C. proc. civ., art. 14, art. 15, art. 21 alin. (3) și art. 124 din Constituția României, precum și cele ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

6. Procedura derulată în recurs: Recursul declarat de recurentul-reclamant, la data de 23 mai 2016, împotriva încheierii din data de 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 6 iunie 2016. Cererea motivată de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Federația B. la data de 13 iunie 2016, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar. Intimata-pârâtă a formulat la data de 14 iulie 2016, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 22 iulie 2016, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosar. La data de 2 august 2016, în termen legal, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată și respingerea, ca nefondate și excedând cauzei, a susținerilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Prin raportul întocmit la data de 1 septembrie 2016 asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a constatat că acesta a fost declarat în termen legal, că îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc.

civ., că a fost legal timbrat în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. În raport de prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosar, iar acestea nu au depus, în termen legal, puncte de vedere la raportul ce le-a fost comunicat la data de 12 septembrie 2016. Prin rezoluția din data de 10 octombrie 2016, constatându-se îndeplinită față de toate părțile procedura de comunicare a raportului întocmit în cauză, s-a stabilit termen la data de 21 octombrie 2016, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2016, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și s-a acordat termen de judecată în ședință publică la data de 11 noiembrie 2016, cu citarea părților. 7. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Cererea de recuzare formulată, în cadrul soluționării cererii de apel, de către recurentul-reclamant A., a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc.

civ., invocându-se și o încălcare a dreptului la un proces echitabil și de a fi judecat de o instanță imparțială, astfel cum a fost acesta statuat prin prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, preluate de art. 21 alin. (3) din Constituția României. Motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant se circumscriu, astfel cum s-a și arătat de către acesta, situației prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că se susține că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ. și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ., „judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți”. Art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece în situația în care „și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil.” Pct. 13 al aceluiași articol prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece „atunci când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.

Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii. Potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă. Imparțialitatea implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților, astfel încât pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil, se impune neparticiparea judecătorului la soluționarea cauzei deduse judecății.

În speța de față, Înalta Curte apreciază că, în mod legal s-a respins cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 42 C. proc. civ. și că nu există indicii că ar fi fost încălcate cele statuate prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Din cuprinsul cererii de recuzare, rezultă că recurentul-reclamant, invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a apreciat că instanța de apel s-a antepronunțat, pe de o parte, prin faptul că a considerat ca suficiente dovezile depuse de partea adversă, fără a încuviința proba contrară, iar, pe de altă parte, prin respingerea tuturor solicitărilor de efectuare a cercetării judecătorești.

Analizând actele dosarului, se constată că procedura s-a desfășurat potrivit legii și judecătorii nu au făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe fondul apelului. Or, rezolvarea anumitor cereri sau invocarea anumitor excepții, în condiții conforme cu cele impuse în C. proc. civ. și fără ca judecătorul să antameze rezultatul procesului prin motivarea unei soluții de respingere a solicitării părții, nu poate constitui motiv de a crede în mod rezonabil, că membrii completului de judecată și-au format deja o opinie asupra modului în care vor soluționa cauza la finalul dezbaterilor. Eventualele greșeli de judecată cu privire la modul de soluționare a unei excepții sau a cererilor părții pot fi corectate prin exercițiul căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Nici amânarea pronunțării la solicitarea părților, pentru a da posibilitatea acestora să depună concluzii scrise nu poate susține afirmația recurentului-reclamant că instanța de apel cunoștea deja soluția ce urma să o pronunțe în cauză, ci reprezintă o conduită conformă cu normele procedurale stabilite de art. 394 alin. (2) C. proc. civ. și cu obligația respectării drepturilor procesuale ale părților. În ceea ce privește incidența situației prevăzute de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., se constată că, prin cererea de recuzare, recurentul-reclamant a afirmat că, întrucât instanța își formase deja opinia cu privire la soluția ce urma a se pronunța în cauză, aceasta, prin modul de conducere a ședinței de judecată, a încălcat grav principiul contradictorialității și principiul oralității.

În doctrină și în practica judiciară, s-a reținut că o serie de omisiuni ale legiuitorului cu privire la anumite situații de natură să creeze impresia imparțialității judecătorilor pot fi încadrate în prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Astfel, spre exemplu, în condițiile în care noul cod nu mai face referire la situația în care judecătorul, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă, se va putea aprecia, de la caz la caz, dacă o asemenea situație s-ar putea încadra la pct. 13 al art. 42 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, ar putea fi vizate situațiile în care judecătorul este finul, cuscrul, nașul părții sau invers.

Pot fi considerate „alte elemente” prietenia notorie dintre judecător și avocatul sau alt reprezentant al uneia dintre părți ori chiar prietenia cu partea, faptul că judecătorul, soțul său, rudele ori afinii acestora sunt rude cu un fost avocat al părții, într-un alt dosar decât cel dedus judecății, ori împrejurarea că soțul judecătorului sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au fost tutore sau curator al uneia dintre părți sau judecătorul este soț, rudă sau afin cu vreuna dintre părți. În raport de cele anterior enunțate și de cele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recuzare în susținerea aplicabilității cazului de incompatibilitate prevăzut de pct. 13 al alin. (1) al art. 42 C. proc.

civ., se constată că acesta nu a afirmat situații de natura acelora care pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate. Pe de altă parte, din actele dosarului, se reține, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, că la termenul de judecată din data de 29 martie 2016, la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului, instanța de judecată a respectat principiile contradictorialității și oralității, punând în discuția părților și dând cuvântul acestora, atât cu privire la chestiunile invocate referitoare la administrarea probatoriului, cât și cu privire la fondul apelului.

Din cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, se constată că președintele completului de judecată a interpelat de mai multe ori pe reprezentantul recurentului-reclamant cu privire la împrejurarea dacă este în măsură să pună concluzii pe fondul apelului, iar, după ce Curtea a constatat cauza în stare de judecată, ambele părți și-au formulat concluziile orale, recurentului-reclamant acordându-i-se și cuvântul în replică. Raportat la actele dosarului, nu se poate reține că instanța de apel a manifestat pe parcursul procesului o atitudine care să o favorizeze pe intimata-pârâtă sau de natură a determina o apreciere în sensul că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului, aprecierea recurentului-reclamant în sensul că instanța nu a fost una imparțială fiind nefondate și din acest punct de vedere.

Prin urmare, soluția pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare bazată pe analiza motivelor invocate în cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a normelor legale aplicabile. În consecință, apreciind că motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant A. sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca atare recursul declarat de către acesta împotriva încheierii de ședință din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2016.