ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2187/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2187/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 8 august 2014, sub

nr. 2548/93/2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâta Federația B.: să se constate nulă de drept dispoziția

nr. 116 din data de 3 iulie 2014; să se constate nelegală măsura

concedierii sale, să se anuleze concedierea și să fie obligată

pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale la care avea

dreptul, indexate, majorate și reactualizate, sumele ce reprezintă drepturi

la prime de vacanță de sărbători, alte drepturi acordate salariaților

pentru copii sau cu alte ocazii și cu celelalte drepturi ce i s-ar cuveni în

calitate de salariat; să se repună părțile în situația

anterioară și obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de

100.000 euro. În situația în care va fi respinsă acțiunea, a solicitat

obligarea pârâtei la calcularea corectă și plata salariilor compensatorii

conform contractului colectiv de muncă la nivelul Federației B.; obligarea

pârâtei la plata drepturilor salariale datorate până la data de 31 iulie 2014,

data încetării raporturilor de muncă; obligarea pârâtei la rectificarea

înscrierilor din REVISAL/REGES, astfel că acestea să corespundă cu

realitatea, respectiv data încetării activității; obligarea pârâtei

de a emite pentru perioada 1 ianuarie 2012 - la zi un document unitar din care să

rezulte cel puțin datele de identificare ale contribuabilului, venitul realizat

în cursul anului, deducerile personale acordate, impozitul calculat și reținut;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea

pronunțată de tribunal:

Prin sentința

nr. 2028 din data de 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția

civilă, în Dosarul nr. x/93/2014, a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Federația B.,

a fost obligată pârâta să elibereze reclamantului o adeverință,

pentru perioada 1 ianuarie 2012 - la zi, care să cuprindă cel puțin

informații privind: datele de identificare ale contribuabilului, venitul lunar

realizat pentru întreaga perioadă, deducerile personale acordate, impozitul

calculat și reținut și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea

pentru rest. Prin aceeași sentință, în temeiul art. 453 C. proc.

civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, proporțional

cu măsura în care i-au fost admise pretențiile.

Împotriva sentinței

sus-menționate, reclamantul a formulat apel, înregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a VII-a pentru conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Procedura derulată

în apel:

Prin decizia civilă

nr. 1766 din data de 5 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva

sentinței civile nr. 2028 din data de 15 iulie 2015, pronunțată de

Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/93/2014, în contradictoriu

cu intimata-pârâtă Federația B.

La data de 30

martie 2016, în cadrul soluționării cererii de apel, reclamantul A. a

formulat cerere de recuzare a judecătorilor care făceau parte din completul

5 Apel AS-LM, învestit cu soluționarea apelului declarat în cauză, apreciind

că, pe tot parcursul judecății, completul a favorizat partea adversă

și a dovedit că își formase deja opinia în sensul respingerii apelului,

instanța antepronunțându-se, în opinia sa, în condițiile în care

a fost împiedicat să își exercite dreptul de a proba motivele de apel

formulate.

Prin încheierea

din data de 31 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins

cererea de recuzarea, ca neîntemeiată, instanța, în esență,

apreciind că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 42

alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., precum și că, în cauza de față,

nu există indicii că prevederile art. 6 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale

nu ar fi fost respectate.

pronunțată de curtea de apel:

Prezentul recurs

a fost promovat împotriva încheierii de ședință din data de 31 martie

2016, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată,

cererea de recuzarea formulată de către reclamantul A. împotriva membrilor

completului de judecată C5A/AS-LM din data de 29 martie 2016.

recurs:

Împotriva încheierii

din data de 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, a declarat recurs reclamantul A.

Prin motivele

de recurs, recurentul-reclamant A. a apreciat că încheierea atacată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

Recurentul-reclamant

a considerat că instanța de judecată a respins în mod neîntemeiat

cererea de recuzare, atât cu privire la motivul de incompatibilitate prevăzut

de art. 42 alin. (1) pct. 1, cât și de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.,

făcând o greșită aplicare a normelor invocate și neanalizând

în concret motivele de drept invocate.

Criticând hotărârea

pronunțată de Curtea de apel, recurentul-reclamant a apreciat că

această instanță a respins cererea de recuzare fără a verifica

în concret motivele de fapt arătate, rezumându-se la a analiza în mod teoretic

și abstract cauza și fără a se apleca asupra dovezilor arătate.

Mai a arătat

recurentul-reclamant că instanța învestită cu soluționarea cererii

de recuzare a aplicat greșit normele invocate și din perspectiva faptului

că nu a luat act că cererea a fost formulată ca urmare a întregii

activități a completului de judecată, prin care acesta a dovedit

pe tot parcursul judecății faptul că își formase deja opinia

în sensul respingerii apelului.

De asemenea, a

apreciat că nu a fost analizat nici motivul de recuzare formulat cu privire

la părtinirea față de intimata-pârâtă Federația B. și,

în mod eronat, s-a considerat că reprezintă o critică adusă

modului de administrare a probatoriului, deși relevase lipsa de imparțialitate

și obiectivitate a completului de judecată, care a favorizat partea adversă

și s-a antepronunțat cu privire la respingerea apelului.

Totodată,

a considerat că instanța, soluționând cererea de recuzare, nu a aplicat

legea cu privire la comportamentul efectiv al judecătorilor recuzați,

deși depusese la dosar probe concrete și netăgăduit în sensul

comportamentului total părtinitor al acestora.

Recurentul-reclamant

a arătat că un argument în sensul neanalizării probelor depuse este

chiar faptul că instanța a reținut la pagina 4 din încheiere o aparentă

lipsă a elementelor concrete care să nască îndoieli cu privire la

imparțialitate, în condițiile în care, în opinia sa, înregistrările

de ședință relevau în clar comportamentul ostil al completului, precum

și amenințarea directă cu neacordarea cuvântului pe fondul cauzei.

A considerat și

că s-a reținut în mod eronat faptul că instanța de apel nu și-ar

fi spus părerea cu privire la această cauză, atât timp cât completul

s-a antepronunțat în mod vădit cu privire la respingerea apelului, a refuzat

chiar și cercetarea cauzei, astfel cum ar fi fost în atribuțiile unei

instanțe de apel, care este învestită cu rejudecarea în fond a cauzei,

prin efectul devolutiv al apelului și a subliniat că a nu efectuat probatoriul

necesar echivalează, în opinia sa, cu faptul că instanța de apel

avea deja soluția pe care o va pronunța.

Recurentul-reclamant

a apreciat că antepronunțarea a avut loc chiar în ședință

publică, iar atitudinea de inutilitate a procesului a reieșit chiar de

la primul termen de judecată și a arătat că instanța a

făcut o greșită aplicare a legii, din moment ce amânarea pronunțării

nu a avut loc ca urmare a necunoașterii soluției de către completul

de judecată, ci ca urmare a cererii exprese în acest sens a părților,

în vederea depunerii de concluzii scrise.

De asemenea, a

considerat că instanța învestită cu soluționarea cererii de

recuzare a făcut o greșită aplicare a legii și cu privire la

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A arătat

că, din perspectiva art. 6 parag. 1 al Convenției, Curtea de la Strasbourg

a indicat faptul că imparțialitatea unui tribunal trebuie determinată

potrivit unui demers subiectiv și a unuia obiectiv în raport cu fiecare magistrat.

Din punctul de

vedere al criteriului subiectiv, a apreciat că exprimarea unor remarci din

care rezultă că judecătorul și-a format deja opinia cu privire

la admiterea uneia dintre excepțiile invocate reprezintă un comportament

care favorizează sau defavorizează o anumite parte, iar, în speța

de față, completul recuzat a refuzat să cerceteze situația de

fapt și a preluat fără critică toate susținerile părții

adverse, chiar în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit obligația

impusă de către instanță de exhibare a înscrisurilor expres

solicitate, dând astfel dovadă de incoerență și părtinire

față de partea adversă.

Tot în ceea ce

privește comportamentul personal al judecătorilor recuzați, recurentul-reclamant

a subliniat că a fost chiar amenințat cu împiedicarea punerii de concluzii

asupra motivelor apelului, instanța spunând expres faptul că va înțelege

să dea cuvântul doar părții adverse în combaterea apelului.

Recurentul-reclamant

a apreciat că toate aspectele învederate și care erau probate de înregistrările

ședinței de judecată și copia caietului grefierului, erau de

natură a releva cu claritate lipsa de imparțialitate a instanței,

iar greșita aplicare a prevederilor art. 42 C. proc. civ. este, în opinia sa,

evidentă, criteriul subiectiv nefiind îndeplinit.

Referitor la criteriul

obiectiv ce trebuie avut în vedere la determinarea imparțialității

unui tribunal, a arătat că scopul acestei analize este a se stabili dacă

judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a elimina orice dubiu

legitim, iar, din probele administrate în susținerea cererii de recuzare, reieșea

cu claritate faptul că există elemente concrete care relevau lipsa de

imparțialitate a completului, având în vedere că judecătorii și-au

exercitat abuziv competența și atribuțiile și l-au lipsit de

posibilitatea de a aduce dovezi în susținerea motivelor de apel.

A apreciat că

instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a stabilit

în mod nelegal faptul că cererea sa s-ar baza pe simple bănuieli, din

moment ce au fost administrate probe clare în acest sens și consideră

că, din acest motiv, nici criteriul obiectiv nu este îndeplinit.

Concluzionând,

recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii

din data de 31 martie 2016 pronunțate de Completul 6 Apel al secției a

VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale

a Curții de Apel București, rejudecarea cererii și admiterea recuzării

pe care a formulat-o.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 41, art. 42 alin. (1) și (13), art. 44,

art. 49 alin. (2), art. 51, art. 53 C. proc. civ., art. 14, art. 15, art. 21

alin. (3) și art. 124 din Constituția României, precum și cele ale

art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale.

în recurs:

Recursul declarat

de recurentul-reclamant, la data de 23 mai 2016, împotriva încheierii din data de

31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 6 iunie 2016.

Cererea motivată

de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Federația B. la data de 13

iunie 2016, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar.

Intimata-pârâtă

a formulat la data de 14 iulie 2016, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică

a încheierii atacate. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant

la data de 22 iulie 2016, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate

la dosar.

La data de 2 august

2016, în termen legal, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare,

prin care a solicitat admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată

și respingerea, ca nefondate și excedând cauzei, a susținerilor formulate

de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Prin raportul

întocmit la data de 1 septembrie 2016 asupra admisibilității în principiu

a recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință

din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a constatat

că acesta a fost declarat în termen legal, că îndeplinește cerințele

de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486

alin. (1) C. proc. civ., că a fost legal timbrat în raport de dispozițiile

art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și că s-a încheiat etapa comunicărilor

prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile

art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu

a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare

aflate la dosar, iar acestea nu au depus, în termen legal, puncte de vedere la raportul

ce le-a fost comunicat la data de 12 septembrie 2016.

Prin rezoluția

din data de 10 octombrie 2016, constatându-se îndeplinită față de

toate părțile procedura de comunicare a raportului întocmit în cauză,

s-a stabilit termen la data de 21 octombrie 2016, fără citarea părților,

în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea

de ședință din data de 21 octombrie 2016, a fost admis în principiu

recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință

din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și s-a

acordat termen de judecată în ședință publică la data de

11 noiembrie 2016, cu citarea părților.

Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cererea de recuzare

formulată, în cadrul soluționării cererii de apel, de către

recurentul-reclamant A., a fost întemeiată pe motivele prevăzute de

art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., invocându-se și o încălcare

a dreptului la un proces echitabil și de a fi judecat de o instanță

imparțială, astfel cum a fost acesta statuat prin prevederile art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, preluate de art. 21 alin. (3) din

Constituția României.

Motivele de recurs

invocate de către recurentul-reclamant se circumscriu, astfel cum s-a și

arătat de către acesta, situației prevăzute de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că se susține că încheierea

atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, respectiv a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Potrivit dispozițiilor

art. 44 alin. (1) C. proc. civ., „judecătorul aflat într-o situație de

incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți”.

Art. 42 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că judecătorul este incompatibil

să judece în situația în care „și-a exprimat anterior părerea

cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea

în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de

drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil.”

Pct. 13 al aceluiași

articol prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece

„atunci când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire

la imparțialitatea sa”.

Fundamentul instituțiilor

prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea,

abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata

cauzei de către o instanță independentă și imparțială,

pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul

la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil,

de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor

și obligațiilor sale cu caracter civil.

Analizată

în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, imparțialitatea

are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea

de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită

împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește

a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente

spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Imparțialitatea

implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și

percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților,

astfel încât pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la

un proces echitabil, se impune neparticiparea judecătorului la soluționarea

cauzei deduse judecății.

În speța

de față, Înalta Curte apreciază că, în mod legal s-a respins

cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând

că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 42 C. proc. civ.

și că nu există indicii că ar fi fost încălcate cele statuate

prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Din cuprinsul

cererii de recuzare, rezultă că recurentul-reclamant, invocând prevederile

art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a apreciat că instanța de apel

s-a antepronunțat, pe de o parte, prin faptul că a considerat ca suficiente

dovezile depuse de partea adversă, fără a încuviința proba contrară,

iar, pe de altă parte, prin respingerea tuturor solicitărilor de efectuare

a cercetării judecătorești.

Analizând actele

dosarului, se constată că procedura s-a desfășurat potrivit

legii și judecătorii nu au făcut vreo afirmație cu referire

la soluția pe fondul apelului. Or, rezolvarea anumitor cereri sau invocarea

anumitor excepții, în condiții conforme cu cele impuse în C. proc. civ.

și fără ca judecătorul să antameze rezultatul procesului

prin motivarea unei soluții de respingere a solicitării părții,

nu poate constitui motiv de a crede în mod rezonabil, că membrii completului

de judecată și-au format deja o opinie asupra modului în care vor soluționa

cauza la finalul dezbaterilor.

Eventualele greșeli

de judecată cu privire la modul de soluționare a unei excepții sau

a cererilor părții pot fi corectate prin exercițiul căilor de

atac, în condițiile prevăzute de lege.

Nici amânarea

pronunțării la solicitarea părților, pentru a da posibilitatea

acestora să depună concluzii scrise nu poate susține afirmația

recurentului-reclamant că instanța de apel cunoștea deja soluția

ce urma să o pronunțe în cauză, ci reprezintă o conduită

conformă cu normele procedurale stabilite de art. 394 alin. (2) C. proc. civ.

și cu obligația respectării drepturilor procesuale ale părților.

În ceea ce privește

incidența situației prevăzute de dispozițiile art. 42 alin.

(1) pct. 13 C. proc. civ., se constată că, prin cererea de recuzare, recurentul-reclamant

a afirmat că, întrucât instanța își formase deja opinia cu privire

la soluția ce urma a se pronunța în cauză, aceasta, prin modul de

conducere a ședinței de judecată, a încălcat grav principiul

contradictorialității și principiul oralității.

În doctrină

și în practica judiciară, s-a reținut că o serie de omisiuni

ale legiuitorului cu privire la anumite situații de natură să creeze

impresia imparțialității judecătorilor pot fi încadrate în prevederile

art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Astfel, spre exemplu, în condițiile

în care noul cod nu mai face referire la situația în care judecătorul,

soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv au o pricină

asemănătoare cu aceea care se judecă, se va putea aprecia, de la

caz la caz, dacă o asemenea situație s-ar putea încadra la pct. 13 al

art. 42 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, ar putea fi vizate situațiile

în care judecătorul este finul, cuscrul, nașul părții sau invers.

Pot fi considerate „alte elemente” prietenia notorie dintre judecător și

avocatul sau alt reprezentant al uneia dintre părți ori chiar prietenia

cu partea, faptul că judecătorul, soțul său, rudele ori afinii

acestora sunt rude cu un fost avocat al părții, într-un alt dosar decât

cel dedus judecății, ori împrejurarea că soțul judecătorului

sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au fost tutore sau curator

al uneia dintre părți sau judecătorul este soț, rudă sau

afin cu vreuna dintre părți.

În raport de cele

anterior enunțate și de cele invocate de către recurentul-reclamant

prin cererea de recuzare în susținerea aplicabilității cazului de

incompatibilitate prevăzut de pct. 13 al alin. (1) al art. 42 C. proc. civ.,

se constată că acesta nu a afirmat situații de natura acelora care

pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate.

Pe de altă

parte, din actele dosarului, se reține, contrar celor susținute de către

recurentul-reclamant, că la termenul de judecată din data de 29 martie

2016, la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului, instanța de judecată

a respectat principiile contradictorialității și oralității,

punând în discuția părților și dând cuvântul acestora, atât

cu privire la chestiunile invocate referitoare la administrarea probatoriului, cât

și cu privire la fondul apelului.

Din cuprinsul

încheierii de ședință de la acea dată, se constată că

președintele completului de judecată a interpelat de mai multe ori pe

reprezentantul recurentului-reclamant cu privire la împrejurarea dacă este

în măsură să pună concluzii pe fondul apelului, iar, după

ce Curtea a constatat cauza în stare de judecată, ambele părți și-au

formulat concluziile orale, recurentului-reclamant acordându-i-se și cuvântul

în replică.

Raportat la actele

dosarului, nu se poate reține că instanța de apel a manifestat pe

parcursul procesului o atitudine care să o favorizeze pe intimata-pârâtă

sau de natură a determina o apreciere în sensul că au fost încălcate

prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

și a Libertăților Fundamentale ale Omului, aprecierea recurentului-reclamant

în sensul că instanța nu a fost una imparțială fiind nefondate

și din acest punct de vedere.

Prin urmare, soluția

pronunțată de către instanța învestită cu soluționarea

cererii de recuzare bazată pe analiza motivelor invocate în cerere, este una

legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare

a normelor legale aplicabile.

În consecință,

apreciind că motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant

A. sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca atare

recursul declarat de către acesta împotriva

încheierii de ședință

din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință

din 31 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi,

11 noiembrie 2016.