ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr.

465/A/2016

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 199/A din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 s-a admis apelul declarat, printre alții, de inculpații A. împotriva sentinței penale nr. 76/F din 24 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în fond, rejudecând:

I. A descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani și 8 luni, pedeapsă principală și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică) pe o perioadă de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen.;

- pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații care nu sunt destinate publicității și permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- pedeapsa de 7 ani și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică) pe o perioadă de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale);

- pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- sporul de 3 ani și 8 luni închisoare.

A menținut condamnarea inculpatului A., în baza art. 367 alin. (1) și (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică) pe o perioadă de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

S-a făcut aplicarea art. 65 - 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică).

A menținut condamnarea aceluiași inculpat, în baza art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații care nu sunt destinate publicității și permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.

În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică) pe o perioadă de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată.

A făcut aplicarea art. 65 - 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (de a exercita o profesie juridică).

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 367 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare la care adaugă sporul de 3 ani și 6 luni închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 8 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita o profesie juridică, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita o profesie juridica, pe durata executării pedepsei principale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva Deciziei penale nr. 199/A din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 a formulat contestație în anulare condamnatul A.

Prin încheierea din 13 octombrie 2016 pronunțată în ședința din cameră de consiliu în Dosarul nr. x/1/2016 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de către contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 199/A din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014.

În susținerea contestației în anulare condamnatul A. a invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. - când a existat un caz de incompatibilitate.

În ceea ce privește lipsa de imparțialitate a judecătorilor din apel, în baza dispozițiilor art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că lipsa de imparțialitate invocată și întemeiată pe dispozițiile art. 64 lit. f) C. proc. pen. se încadrează în cazul prevăzut de lege, cazul de contestație fiind motivat de contestatorul condamnat în concordanță cu motivele de contestație.

În motivarea contestației în anularea s-a arătat că membrii completului de judecată s-au antepronunțat la data de 28 ianuarie 2015 cu privire la imparțialitatea și independența judecătorului de fond în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opinie exprimată oral în ședința în ședința publică din 28 ianuarie 2015 când s-a soluționat contestația formulată împotriva încheierii din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. Astfel, a menționat că, în condițiile, în care, membrii completului încă din data de 28 ianuarie 2015 și-au exprimat părerea în ședință publică, că judecătorul fondului este unul independent și imparțial, consideră că erau incompatibili să soluționeze apelul, în condițiile în care primul motiv de apel avea în vedere lipsa de independență și imparțialitate a judecătorului fondului. Or, admiterea doar în parte a apelului, chiar și în condițiile în care a existat o opinie separată, dovedește că membrii completului și-au păstrat opinia exprimată încă din 28 ianuarie 2015 când au soluționat o contestație împotriva unei încheieri privind măsurile preventive.

Prin urmare, exprimarea opiniei de către completul de judecată în ședința din 28 ianuarie 2015 echivalează cu lipsa unui proces echitabil, lipsa de imparțialitate și independență a judecătorilor care au soluționat cauza.

În privința cazului de incompatibilitate a domnului judecător B. a învederat faptul că a fost coleg cu acesta la Curtea de Apel București și prin natura activităților de serviciu a avut unele conflicte, legate de candidatura domnului judecător B. la o funcție de conducere, când atât el cât și ceilalți membri ai colegiului de conducere au votat împotriva numirii în funcția de conducere a acestuia.

În privința cazului de incompatibilitate a doamnei judecător C., a menționat faptul că au fost colegi la aceeași instanță, respectiv la Curtea de Apel București, aceasta având o atitudine critică și contestând deciziile pe care acesta le lua în calitate de președinte la secția I penală.

Analizând motivele invocate în susținerea cazului de contestației în anulare invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. reglementează un caz general de incompatibilitate, pentru situația în care „există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.”

Totodată, cerința imparțialității este prevăzută și în art. 2

alin. (3)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în art. 2

alin. (1)

și

art. 10

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, și în

art. 9

-

10

din

Codul deontologic

al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 328/2005

, iar, în materie procesual penală, dispozițiile care concură la asigurarea imparțialității, respectiv incompatibilitatea judecătorului, abținerea, recuzarea, sunt reglementate în

art. 64

,

66

și

67

C. proc. pen.

Înalta Curte observă că, instanța de la Strasbourg, în jurisprudența sa, face distincție între "imparțialitatea obiectivă" și "imparțialitatea subiectivă", statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, faptul că imparțialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecății sau părtinirii, iar existența sau absența acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, existența imparțialității pentru buna aplicare a art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se stabilește în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenție convingerilor personale și comportamentului unui judecător, respectiv dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți personale sau părtinire într-o cauză, ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanța în sine și, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia (Cauza Fey împotriva Austriei și Cauza Wettstein împotriva Elveției).

În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparțialității, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului

s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparțialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza și chestiunea opiniei personale (demers subiectiv).

În ceea ce privește demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparțialitatea sa (Cauza Micallef împotriva Maltei).

Condamnatul A. a solicitat a se avea în vedere la analizarea motivului de contestație în anulare invocat, care are ca obiect un caz de incompatibilitate, atât elemente de ordin subiectiv, dar și cele de ordin obiectiv, urmând a se observa îndeplinirea condiției că membrii completului de judecată se aflau în situația prevăzută de art. 64 lit. f) C. proc. pen.

În esență, condamnatul pretinde că, în circumstanțele cauzei, faptul că a fost judecat în apel de cei care s-au pronunțat și pe contestația ce avea ca obiect verificare măsura preventivă ridică îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparțialitatea acestora. Se presupune că aceștia ar fi fost părtinitori prin faptul că, în opinia sa, s-ar fi antepronunțat la data de 28 ianuarie 2015 cu privire la imparțialitatea și independența judecătorului de fond în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opinie exprimată oral în ședința în ședința publică din 28 ianuarie 2015 când s-a soluționat contestația formulată împotriva încheierii din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. A menționat că, în condițiile, în care, membrii completului încă din data de 28 ianuarie 2015 și-au exprimat părerea în ședință publică, că judecătorul fondului este unul independent și imparțial, consideră că erau incompatibili să soluționeze apelul, în condițiile în care primul motiv de apel avea în vedere lipsa de independență și imparțialitate a judecătorului fondului.

Prin urmare, în ceea ce privește demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparțialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunța într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparțialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a ști dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (Cauza

Wettstein

împotriva Elveției și cauza

Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei

).

Mai mult, pentru ca instanțele să poată insufla populației încrederea indispensabilă, este necesar să se țină seama de considerentele de organizare internă (cauza

Piersack

contra Belgiei). Existența unor proceduri naționale pentru a garanta imparțialitatea, și anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului național pentru a elimina orice îndoială privind imparțialitatea judecătorului sau instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenței unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparență de parțialitate și astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației (Cauza Mežnarić împotriva Croației)

Înalta Curtea ia în considerare aceste norme pentru a aprecia dacă instanța a fost imparțială și, în special, dacă temerile condamnatului A. pot fi considerate justificate obiectiv.

Astfel, este necesar să se stabilească în fiecare cauză dacă legătura respectivă este de natură și în măsură să indice o lipsă de imparțialitate din partea instanței

(

cauza

Pullar împotriva Regatului-Unit).

Totodată, se observă că

în C. proc. pen., dispozițiile care concură la asigurarea imparțialității, respectiv recuzarea este reglementată în

art.

67

C. proc. pen.

Or, din analiza actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că prin încheierea din 30 septembrie 2015 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare a domnilor judecători C. și B. formulată de apelantul inculpat A. în Dosarul nr. x/2/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În acest sens se reține faptul că la data respectivă, condamnatul A. a înțeles să formuleze cerere de recuzare a celor doi judecători, în motivare arătând următoarele:

Cu privire la doamna judecător C., a susținut că în condițiile în care primul motiv de apel al inculpatului A. se referă la lipsa de imparțialitate și independență în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a judecătorului de fond care a pronunțat soluția de condamnare atacată, doamna judecător s-a antepronunțat cu privire la imparțialitatea și independența judecătorului de fond, la data de 28 ianuarie 2015, cu ocazia soluționării Dosarului nr. x/2/2014/a14 având ca obiect contestația inculpatului A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, opinia acesteia fiind aceea că judecătorul de fond este un judecător independent și imparțial în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul de recuzare al domnului judecător B. a susținut că imparțialitatea domnului judecător va fi afectată în raport de informațiile care au apărut în mass-media, din data de 11 septembrie 2015, în legătură cu o interceptare telefonică, astfel cum se arată în cererea depusă în scris, susținând că prezenta cauză este un dosar colateral într-o dispută politică ce are legătură cu dosarul „x”, dosar repartizat completului din care inculpatul A. a făcut parte.

În drept, a invocat dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 64 alin. (4) C. proc. pen. și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, Înalta Curte, verificând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate, a constatat că acestea sunt nefondate, nefiind incidente dispozițiile legale invocate.

În acest sens, a reținut că prin încheierea din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014/a14 a fost respinsă ca nefondată cererea de recuzare formulată de contestatorul inculpat A. privind pe doamna judecător C. Prin aceeași încheiere, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de contestatorul inculpat A. privind pe domnul judecător B. iar prin încheierea din 12 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014, au fost respinse declarațiile de abținere formulate de judecătorii C. și B., constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 64 lit. f) C. proc. pen.

În considerentele încheierii din 30 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a menționat:

,,În contextul concret al cauzei, față de motivele arătate de apelantul inculpat A. în cererile depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt apte să creeze o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați, în sensul dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nefiind identificate elemente de natură să conducă la concluzia existenței sub aspect obiectiv a unor date care ar putea afecta aparența de imparțialitate a judecătorilor învestiți cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații A., D., E., F. și G. împotriva sentinței penale nr. 76/F din 24 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Din perspectiva criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte are în vedere că judecătorii C. și B. nu și-au exprimat nici o convingere personală care ar putea influența soluția cauzei, aceștia oferind garanții suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința lor, neexistând indicii cu privire la neexercitarea cu deplină obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor ce le sunt conferite de lege.

Prin urmare, întrucât îndoielile privitoare la imparțialitate nu pot fi justificate în mod rezonabil, Înalta Curte consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., invocate de apelantul inculpat A. ca temei al cererii de recuzare.

În ceea ce privește dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora

„judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac”, invocate în cererile depuse în scris, se constată că acestea nu sunt incidente, întrucât judecătorii

C. și B.

nu au avut în cauză calitatea de judecător de drepturi și libertăți, la data soluționării Dosarului

nr. x/2/2014/a14 având ca obiect contestația inculpatului A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cauza privind pe inculpatul A. se afla în faza de judecată în fond.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, cererea de recuzare a domnilor judecători C. și B. formulată de apelantul inculpat A. în Dosarul nr. x/2/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.”

Totodată, Înalta Curte constată că potrivit art. 3 alin. (3) C. proc. pen. cu denumirea marginală „Separarea funcțiilor juridice”, judecătorul este incompatibil să judece cauza în fond sau în apel doar dacă a judecat în calitate de judecător de drepturi și libertăți, prin urmare, în cauză, nefiind îndeplinită această condiție, nu se poate susține că membrii completului erau incompatibili.

În raport cu argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte consideră că motivele invocate de condamnatul A. în susținerea contestației în anulare nu sunt suficiente pentru a justifica obiectiv temerea că membrii completului de judecată au fost imparțiali, în contextul în care acesta a uzat și de unele proceduri naționale care garantează imparțialitatea, respectiv a formulat cerere de recuzare.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că doi dintre membrii completului de judecată din apel și-au exprimat opinia în ședința din 12 aprilie 2016 referitor la faptul că înregistrările din mediul ambiental efectuate în faza de urmărire penală au fost obținute de procuror în condițiile legii iar în raport cu decizia Curții Constituționale se impunea înlăturarea acestora, în timp ce a existat și o opinie minoritară în sensul excluderii probelor respective, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte nu ridica îndoieli privind imparțialitatea completului și nu pot reprezenta un motiv de contestație în anulare întemeiat pe prev. art. 64 lit. f) C. proc. pen., jurisprudența comunitară statuând că acele aprecieri preliminare ale judecătorului până la soluționarea fondului cauzei, nu pot reprezenta motive de imparțialitate, importantă fiind dezbaterea finală și hotărârea dată în baza actelor dosarului.

În susținerea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., o altă critică a condamnatului A. a vizat faptul că doi dintre judecătorii care au intrat în compunerea completului ce a judecat apelul au dat dovadă de parțialitate subiectivă.

Astfel, î

n privința cazului de incompatibilitate a domnului judecător B. a învederat faptul că a fost coleg cu acesta la Curtea de Apel București și prin natura activităților de serviciu a avut unele conflicte, legate de candidatura domnului judecător B. la o funcție de conducere, când atât el, cât și ceilalți membri ai colegiului de conducere au votat împotriva numirii în funcția de conducere a acestuia.

În privința cazului de incompatibilitate a doamnei judecător C., a menționat faptul că a fost colegă cu aceasta la aceeași instanță, respectiv la Curtea de Apel București, aceasta având o atitudine critică și contestând deciziile pe care acesta le lua în calitate de președinte la secția I penală.

Prin urmare, motivele invocate vizează atitudinea personală a judecătorilor. Or, imparțialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (cauza

Wettstein

împotriva Elveției).

În acest sens se

încercă să se stabilească dacă un judecător a dat dovadă de ostilitate sau rea-voință din motive personale (cauza

De Cubber

împotriva

Belgiei

). În această privință, chiar și aparențele pot prezenta o oarecare importanță sau, altfel spus, nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se și vadă că se face dreptate (cauza

De Cubber

împotriva

Belgiei

). Punctul de interes îl constituie încrederea pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației. În consecință, orice judecător față de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparțial trebuie să se abțină (cauza

Castillo Algar împotriva Spaniei

).

În consecință există o obligație automată pentru un judecător să se abțină în cauzele în care se ridica problema imparțialității. Pentru a da eficiență reglementării ce vizează cazurile de incompatibilitate, și implicit dreptului la un proces echitabil, legiuitorul a reglementat, în cadrul art. 66 C. proc. pen., obligația persoanei incompatibile de a formula declarație de abținere de îndată ce a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.

Analizând actele aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte observă că

la data de 10 iunie 2015, doamna judecător C., judecător în cadrul secției penale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat declarație de abținere în Dosarul penal nr. x/2/2014, în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În motivarea declarației a arătat că a fost anterior recuzată de inculpatul A. pe considerente legate de faptul că a funcționat la aceeași instanță și uneori au existat evaluări diferite ale unor aspecte administrative.

La aceeași dată, domnul judecător B., judecător în cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat declarație de abținere în Dosarul penal nr. x/2/2014, în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În motivarea declarației de abținere a arătat că a fost anterior recuzat de inculpatul A. în Dosarul nr. x/2/2014/a14, ce a avut ca obiect contestația formulată de acesta împotriva încheierii din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, că în perioada 1996-2001 a fost coleg cu inculpatul la Tribunalul București și la Curtea de Apel București, iar în perioada 01 martie 2004-15 iunie 2004 și 01 ianuarie 2006-15 iulie 2007, a exercitat funcția de vicepreședinte al Curții de Apel București, în timp ce inculpatul era președinte al secției I penală, a aceleiași instanțe.

Astfel, cu privire la declarațiile de abținere formulate de domnii judecători C. și B.,

Înalta Curte, verificând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate, a constatat prin încheierea din 12 iunie 2015 că acestea sunt nefondate, nefiind incidente dispozițiile legale invocate.

În motivare s-au menționat următoarele: ,,împrejurarea învederată de domnii judecători C. și B., respectiv, faptul că au fost anterior recuzați de inculpatul A. în Dosarul nr. x/2/2014/a14, ce a avut ca obiect contestația formulată de acesta împotriva încheierii din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, dar și împrejurarea invocată numai de domnul judecător B. în sensul că, în perioada 1996-2001, a fost coleg cu inculpatul la Tribunalul București și la Curtea de Apel București, iar în perioada 01 martie 2004-15 iunie 2004 și 01 ianuarie 2006-15 iulie 2007, a exercitat funcția de vicepreședinte al Curții de Apel București, în timp ce inculpatul era președinte al secției I penală, a aceleiași instanțe, nu pot constitui suspiciuni rezonabile că imparțialitatea acestora ar fi afectată, întrucât motivele invocate nu pot crea acea aparență de lipsă de imparțialitate, componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care trebuie să fie garantat în cadrul oricărei proceduri judiciare.

Astfel, din perspectiva criteriului subiectiv, domnii judecători nu și-au exprimat nici o convingere personală care ar putea influența soluția cauzei, iar din perspectiva criteriului obiectiv, oferă garanții suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința lor, neexistând indicii cu privire la neexercitarea cu deplină obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor ce le sunt conferite de lege.

În consecință, întrucât îndoielile privitoare la imparțialitate nu pot fi justificate în mod rezonabil, Înalta Curte apreciază ca nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge declarațiile de abținere formulate de domnii judecători C. și B., în Dosarul nr. x/2/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.”

În aceste condiții, a

nalizând aspectele învederate de condamnat în susținerea contestației în anulare, prin raportare la cazul de incompatibilitate prevăzut de dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu pot crea acea aparență de lipsă de imparțialitate, componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care trebuie să fie garantat în cadrul oricărei proceduri judiciare.

În raport cu considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 199/A din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014.

Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 199/A din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 noiembrie

2016.