ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2467/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă, prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 20 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. împotriva doamnei judecător B., în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs, petentul A., întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În esență, reproșează încheierii recurate că aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și, respectiv, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și, după o amplă prezentare a stării de fapt și cererii de recuzare, cu motivele invocate în cuprinsul acesteia, în dezvoltarea motivelor de recurs, a invocat, în esență, următoarele:

Instanța care a judecat cererea de recuzare formulată de acesta a respins, în mod nelegal și nejustificat, motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. și invocat în cazul doamnei judecător B., limitându-se să pretindă că nu se încadrează în exigențele prevăzute de textul de lege invocat, fără a preciza, concret, și care sunt aspectele care au format convingerea instanței față de acest lucru, fiind evidentă, astfel, lipsa unei motivări și dovedind superficialitatea analizării motivului de recuzare invocat.

De asemenea, mai susține recurentul, faptul că cererea de recuzare a fost analizată în mod superficial, reiese și din cuprinsul încheierii recurate, unde, instanța recunoaște că nu a analizat decât o mică parte din susținerile sale din cererea de recuzare, invocând, în mod nereal și nejustificat, în acest sens, ca motiv pentru neanalizarea celorlalte susțineri, o pretinsă repetare de 7 ori a aceluiași motiv de recuzare, fiind evident că au fost ignorate dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

De altfel, se arată, tot în cuprinsul încheierii recurate este menționat că nu au fost analizate mai multe motive de recuzare în raport de dispozițiile legale invocate, devenind, astfel, evidentă, superficialitatea cu care a fost soluționată cererea de recuzare, în acest context, fiind evidentă și nelegalitatea încheierii recurate.

Totodată, recurentul susține că instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat concret asupra vreunuia din motivele de recuzare invocate, mai ales în condițiile în care exista și există posibilitatea ca doamna judecător B. să se afle în siajul părții adverse din dosar, aspecte care intră sub incidența interdicțiilor impuse de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.., fiind evident, astfel, că, și în acest caz, a fost lipsit în mod nejustificat de posibilitatea de a avea acces la probele propuse și de a le administra, tocmai pentru a se găsi motive ca să i se respingă cererea de recuzare.

În atare condiții, concluzionând, recurentul arată că încheierea recurată încalcă grav dispozițiile legale în materie procedurală și orice drepturi procesuale și cetățenești ale sale.

Pe cale de consecință, a solicitat admiterea recursului și casarea încheierii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 10.05.2021, sub nr. x/2021.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul a formulat punct de vedere în scris la raport, înregistrat la data de 24.11.2021, iar, la termenul din 24 februarie 2022, față de notele de ședință depuse de recurent la acel termen, s-a dispus amânarea cauzei, în vederea completării raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

La termenul din 22 septembrie 2022, s-a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul S.R.L., iar recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, dar și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul a criticat încheierea recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., afirmând că nu este motivată, întrucât, instanța a respins motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.., invocat în cazul doamnei judecător B., limitându-se să pretindă că nu se încadrează în exigențele prevăzute de textul de lege invocat, fără a preciza, concret, și care sunt aspectele care au format convingerea instanței față de acest lucru, fiind evidentă, astfel, lipsa unei motivări și dovedind superficialitatea analizării motivului de recuzare invocat.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de a motiva hotărârea pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care încheierea recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Într-un prim considerent, instanța supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, care sunt exprimate printr-o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, cât și motivele de recuzare invocate și probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței care a soluționat cererea de recuzare, raționamentul logico-juridic putând fi cu ușurință identificat.

Înalta Curte reține că instanța a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a argumentelor părții, pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, se constată că încheierea recurată cuprinde o motivare corectă și completă, iar aspectele formulate de recurent în cererea de recuzare, au fost analizate și înlăturate motivat de instanță, care a răspuns punctual criticilor formulate, după cum rezultă din hotărârea atacată, realizând o examinare completă a motivelor de recuzare, cu referire la aspectele arătate.

În ceea ce privește nemotivarea unor elemente foarte importante pentru dezlegarea problemei de drept deduse judecății, critica recurentului nu este fondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de recuzare a realizat o sinteză a motivelor invocate de petentul-recurent, a grupat argumentele invocate în susținerea cererii și a oferit o motivare corespunzătoare, raționamentul juridic asupra problemelor de drept analizate fiind clar, de natură a permite efectuarea cu ușurință a controlului judiciar.

De altfel, revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., recurentul a formulat susțineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentul era ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul face trimitere doar la modalitatea de soluționare a motivelor de recuzare deduse judecății, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situației de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de hotărârea pronunțată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Trecând, mai departe, la examinarea motivului de recurs întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar care, în realitate, se circumscrie pct. 5 al acestui text, Înalta Curte constată că recurentul a criticat încheierea recurată, susținând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie procedurală.

Înalta Curte relevă că situațiile ce se pot încadra în dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. nu includ orice suspiciuni ale părților cu privire la imparțialitatea judecătorilor, ci trebuie luate în considerare elemente care nasc în mod întemeiat presupunerea rezonabilă că judecătorul nu ar fi obiectiv și imparțial.

Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41 - 44 C. proc. civ., este acela al respectării dreptului la judecarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială, care să analizeze obiectiv circumstanțele cauzei, fiind o cerință ridicată la nivel de principiu constituțional prin dispozițiile art. 124 alin. (2) din Constituție, care prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

În reglementarea actuală a C. proc. civ., cazurile de incompatibilitate relativă prevăzute de art. 41 și art. 42 C. proc. civ. au fost extinse, iar prin introducerea cazului prevăzut de art. 42, alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., orice situație în afara celor menționate expres la pct. 1 - 12 ale art. 42, alin. (1) C. proc. civ., în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, poate întemeia o cerere de recuzare.

Examinând motivele invocate de petent în susținerea cererii de recuzare, Înalta Curte constată că în mod legal și corect instanța anterioară a concluzionat că nu există niciun caz de incompatibilitate a judecătorului recuzat, avându-se în vedere că nu sunt întrunite cerințele art. 42 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin cererea de recuzare de față, împrejurările la care face referire autorul acesteia nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enumerate mai sus, corect instanța reținând că nu există vreun motiv de incompatibilitate, de natura celor expres și limitativ prevăzute de legiuitor, care să impună admiterea cererii, precum și că, din actele dosarului, nu rezultă că există motive care să conducă la susținerea că magistratul recuzat ar fi imparțial ori lipsit de obiectivitate.

Nemulțumirile recurentului au vizat, în principal, aspecte ce țin de anumite măsuri procedurale ori de soluționare a unor cereri și excepții, pe care, în opinia recurentului-petent, instanța nu le-a încuviințat în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în speță.

Or, faptul că doamna judecător B. învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a respins cererile formulate de petent– recurent în dosar, s.n.–, ori excepțiile invocate de acesta și probatoriile solicitate, pentru motivele care se regăsesc pe larg în considerentele încheierilor pronunțate, nu poate conduce la concluzia că "au lăsat în mod clar să se înțeleagă soluția ce urmează a fi adoptată în această cauză", cum nefondat pretinde recurentul.

Nemulțumirea părții cu privire la desfășurarea și măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluționarea recursului, faptul că recurentului – petent, în cererea de recuzare - i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanța de recurs, nu pot echivala cu o antepronunțare și nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele și aparența existenței unor suspiciuni cu privire la imparțialitatea membrilor completului de judecată, fiind absurd a se acredita ideea că, în situația în care măsurile dispuse de judecător în timpul ședinței de judecată nu concordă cu voința părților, judecătorul și-a spus părerea asupra pricinii care se judecă sau că nu este imparțial.

Rezolvarea anumitor solicitări ale părților, în condiții conforme cu cele impuse de C. proc. civ., reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviințeze acele cereri sau să dispună administrarea acelor probe pe care le consideră necesare în soluționarea cauzei. Respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviințarea administrării unei anumite probe sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiții legale, fără a induce vreunei părți concluzia că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Din perspectiva imparțialității judecătorului recuzat, astfel cum este conturată noțiunea de incompatibilitate și prin hotărârile CEDO Cubber v. Belgia, Micallef v. Malta sau Kiprianou v. Grecia, se poate observa că analiza practică a acestui concept trebuie determinată potrivit unui demers subiectiv și a unuia obiectiv, ambele studiate în raport cu magistrații recuzați, așa cum este și în cazul de față.

În privința demersului subiectiv, niciunul dintre aspectele expuse de petent nu este apt de a face dovada unei prejudecăți sau predilecții a doamnei/domnilor judecători, membri ai completului de judecată, în sensul de a justifica concretizarea unei supoziții legate de convingerile lui personale și modul de soluționare a cauzei.

Criteriul obiectiv se află în strânsă interdependență cu cel subiectiv, presupunând a se analiza dacă există fapte determinate sau verificări care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor.

Astfel, autorul recuzării are percepția subiectivă a lipsei aparenței de imparțialitate a judecătorilor membri ai completului de judecată învestit cu soluționarea recursului, generată de aspectele de fapt expuse în cererea de recuzare, care, și acestea, așa cum însuși petentul recunoaște, nu se bazează pe probe care să ateste acest lucru.

Or, argumentele aduse de recurent nu pot fi supuse analizei în felul și sensul dorit de acesta, ci în raport chiar de limitele expuse în jurisprudența CEDO, așa cum s-a arătat mai sus.

Totodată, în analiza imparțialității judecătorilor recuzați, se reține că punctul de vedere al părților într-un proces este important pentru a se consolida aparența de imparțialitate, dar nu e decisiv, ansamblul actelor de procedură întocmite în cauză evidențiind această aparență de imparțialitate care nu poate fi demontată de susținerile expuse în cererea de recuzare.

În consecință, corect s-a reținut că motivele aduse prin cererea de recuzare nu se circumscriu vreunui caz reglementat de art. 42 alin. (1) din C. proc. civ., neexistând nici indicii privind lipsa de imparțialitate a judecătorului recuzat, iar împrejurările învederate nu pot conduce la concluzia unei lipse de obiectivitate și imparțialitate a doamnei judecător B., membru al completului legal învestit cu soluționarea apelului.

Așadar, Înalta Curte reține că soluția pronunțată prin încheierea din data de 20 ianuarie 2020 este corectă, întrucât în susținerea situației de incompatibilitate reglementată de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., recurentul a invocat aspecte privind administrarea probelor, fiind nemulțumit de faptul că instanța de apel a respins noile sale cereri de probatorii. Or, măsurile pe care instanța le dispune, pe parcursul cercetării procesului, cu privire la administrarea probatoriului sau pentru buna administrarea a procesului, conform normelor de procedură, nu pot fi, în contextul dat, dovezi de imparțialitate a membrilor completului de judecată ori, cel puțin, îndoieli rezonabile în această privință.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în mod corect s-a reținut prin încheierea recurată că nu s-au invocat aspecte care să se încadreze în ipoteza art. 42- 44 C. proc. civ. și, în temeiul prevederilor art. 51-53 din C. proc. civ., constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile strict și limitativ prevăzute de lege, cererea de recuzare a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din Camera de Consiliu din data de 20 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.