ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra admisibilității în principiu a recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații - Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară din cadrul S.R.I. și Serviciul Român de Informații - Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Clinic de Urgență Prof. dr. Agrippa Ionescu București, anularea deciziei medicale nr. x/13 din 16 mai 2014 și a deciziei medicale nr. x/1 din 25 iunie 2014 emise de S.R.I și recunoașterea altor diagnostice clinice, iar în subsidiar să se dispună unei alte comisii (centrale) de expertiză medico-militară din sistemul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională eliberarea unei noi decizii medicale prin care să îi fie recunoscute diagnosticele clinice și funcționale, precum și suspendarea actelor administrative atacate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 201 din 13 octombrie 2014, a admis excepția necompetenței materiale și, în temeiul art. 132 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile Legii nr. 263/2010 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 208 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 401 din 23 februarie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținând că obiectul contestației îl reprezintă legalitatea deciziilor asupra capacității de muncă.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1098 din 19 martie 2018, a respins acțiunea introductivă; în cadrul soluționării apelului declarat împotriva acestei hotărâri, prin încheierea din 30 septembrie 2019, Curtea de apel Ploiești, secția I civilă a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. împotriva doamnei judecător B. ca neîntemeiată, iar prin decizia civilă nr. 858 din 25 iunie 2020, aceeași instanță a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A..

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul declarat împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, autorul căii de atac a arătat că încheierea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța a omis să se pronunțe asupra probatoriului solicitat a fi administrat în cauză pentru dovedirea incidenței cazurilor de incompatibilitate sesizate și cererea de recuzare a fost soluționată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie procedurală și a drepturilor sale procesuale, fiind lipsit de posibilitatea de avea acces la probele propuse și de a le administra pentru a proba motivele de recuzare invocate.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului egalității, reglementat de art. 8 C. proc. civ., a dreptului la apărare, prevăzut la art. 13 din C. proc. civ. și a principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ. apelul nu a fost soluționat prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată; s-au aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește incompatibilitatea unui judecător și a asistenților judiciari și instanța, în rejudecare, a omis să se pronunțe asupra cererii de probatorii formulate, încălcându-se decizia nr. 401 din 23 februarie 2017, în care s-a arătat că trebuia administrate toate probele necesare pentru stabilirea corectă a capacității de muncă a recurentului-reclamant, inclusiv efectuarea unei expertize medicale de către instituțiile medicale abilitate, decizia recurată încălcând dispozițiile legale în materie și drepturile sale procesuale.

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursurilor.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursurilor, dosarul fiind înregistrat anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 22 februarie 2022, recurentul a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Examinând hotărârile recurate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 30 septembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția Civilă, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel - etapă devolutivă.

În speță, Înalta Curte constată că, deși prin memoriul de recurs vizând încheierea atacată recurentul a indicat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de textul legal citat.

Astfel, recurentul nu expune nicio critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și nu a arătat care sunt normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Așadar, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. au fost invocate formal, urmărindu-se o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii și a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele recurentului exprimă dezacordul părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel și nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 din C. proc. civ., situându-se în afara ariei de competență a instanței de recurs.

Recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, care nu au fost respectate de către recurent, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat recurentul A. împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, reținând incidența art. 174 alin. (1), art. 175 din C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituția României, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, Curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel într-un litigiu în materia asigurărilor sociale, a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, potrivit căruia:

"Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen, sunt definitive" și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., conform căruia:

"Sunt hotărâri definitive: [...] hotărârile date în apel, fără drept de recurs [...].

Interpretarea acestor dispoziții legale relevă faptul că legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele vizând asigurările sociale.

În speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la 10 iulie 2014, iar decizia recurată a fost pronunțată la 25 iunie 2020. Așadar, față de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, așa cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018, decizia recurată este una definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, natura litigiului fiind stabilită definitiv prin sentința nr. 201 din 13 octombrie 2014, pronunțată în cauză de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, unde s-a reținut că, față de obiectul acțiunii, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 263/2010.

Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 din C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinate ca atare de lege.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, acest aspect apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 858 din 25 iunie 2020 a aceleiași instanțe.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.