ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3270/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 543 din 7 martie

2012, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis, în parte, cererea formulată

de reclamantele M.I. și D.C.M., în contradictoriu cu pârâtul Județul Dâmbovița,

reprezentat prin Consiliul Județean Dâmbovița, l-a obligat pe pârât la plata

echivalentului în lei a sumei de 15.039 euro, reprezentând despăgubiri constând

în valoarea terenului expropriat, a respins capătul de cerere prin care s-a

solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat

prin expropriere și l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de

4110 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert,

onorariu avocat și cheltuieli de transport.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Hotărârea Consiliului Județean Dâmbovița

nr. 35 din 31  martie 2009, s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a

imobilelor proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate

publică de interes județean pentru realizarea proiectului Reabilitare și

modernizare DJ 714 Glod-Sanatoriu Moroieni-Peștera, hotărâre modificată și

completată prin Hotărârea Consiliului Județean Dâmbovița nr. 249 din 26

noiembrie 2010.

Prin Hotărârea nr. 35

din 31  martie 2009 s-a stabilit inițial că suprafața de teren aflată în

proprietatea reclamantelor care se impune a fi expropriată este de 13.671 mp,

urmând a fi acordată o despăgubire în sumă de 444.741 lei (echivalentul a

103761 euro). Ulterior, prin Hotărârea nr. 249/2010 a Consiliului Județean

Dâmbovița s-a majorat suprafața terenului expropriat la 15.039 mp, iar suma

globală ce urma să fie acordată cu titlu de despăgubiri pentru proprietarii

expropriați a fost redusă la 47.582,63 lei (echivalentul a 11600 euro).

Prin Hotărârea nr. 33

din 1 februarie 2011 a Consiliului Județean Dâmbovița s-a aprobat exproprierea

suprafeței de 15039 mp din proprietatea reclamantelor, stabilindu-se ca

despăgubire pentru exproprierea imobilului suma de 21.926,86 lei.

Această sumă a fost

stabilită de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi

reale și acordarea despăgubirilor care a adoptat Hotărârea nr. 7 din 4 martie

2011 de stabilire a despăgubirilor în sumă de 21.926,86 lei pentru imobilul

aparținând moștenitorilor defunctului B.I., sumă consemnată în conturi bancare

deschise pe numele reclamantelor.

A mai reținut prima

instanță că, în conformitate cu disp. art. 22 din Legea nr. 255/2010 și ale

art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantele au contestat cuantumul

despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 7/2011, solicitând obligarea

pârâtului Județul Dâmbovița la plata sumei de 150.00 euro cu titlu de justă

despăgubire (reprezentând valoarea reală a terenului) și a sumei de 50.000

euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin măsura

exproprierii.

În conformitate cu

dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a dispus

administrarea probei cu expertiză, sens în care a desemnat o comisie formată

din 3 experți pentru identificarea terenului și stabilirea despăgubirilor

constând în valoarea reală a imobilului expropriat și prejudiciul cauzat

proprietarilor prin expropriere.

Raportul de expertiză

a fost depus la dosar la data de 18 ianuarie 2012, experții neajungând la un

punct comun în ceea ce privește suma cuvenită drept despăgubire; a fost identificat

terenul expropriat ca fiind teren extravilan compus din 2 loturi, unul de 11271

mp iar celălalt de 3768 mp.

În ceea ce privește

valoarea imobilului supus exproprierii, tribunalul și-a însușit punctul de

vedere exprimat de expertul judiciar E.A.R. (desemnat de instanță) respectiv de

1 euro/mp, apreciind că această valoare exprimă prețul de piață al terenului

determinat prin metoda comparației directe, bazată pe informații strict legate

de piața imobiliară locală la data efectuării lucrării și concordă cu

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

A reținut prima

instanță că acest expert a stabilit valoarea terenului nu prin comparație cu

terenuri care prezintă alte caracteristici (intravilan, cu utilități și acces

la drum) ci având în vedere atât ofertele de vânzare pentru terenuri similare

(de 1 euro/mp), cât și pentru terenuri situate în aceeași zonă dar cu

caracteristici fizice și utilități deosebite, al căror preț mult superior celui

de 1 euro/mp (10 euro, 16 euro, 8 euro) a fost ajustat în mod corespunzător. De

asemenea, a avut în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor atât suprafața

expropriată cât și întinderea și caracteristicile parcelei mamă, categoria de

folosință fâneață extravilan, dar și poziționarea terenului la limita

construită a localității Moroieni.

Tribunalul a apreciat

că opiniile experților desemnați de expropriator și de reclamante nu reflectă

prețul de circulație al terenului supus exproprierii, raportul întocmit de

expertul Nistor Ion indicând un preț derizoriu față de prețurile practicate pe

piață, determinat prin metoda rentei funciare care nu este în concordanță cu

disp. art. 26 din Legea nr. 33/1994, inferior celui recomandat de expertiza

Camerei Notarilor Publici pentru anul 2011 (0,30 euro/mp).

În ceea ce privește

prejudiciul cauzat reclamantelor prin expropriere, tribunalul a avut în vedere

concluziile formulate atât de expertul desemnat de instanță cât și de expertul

desemnat de expropriator în sensul inexistenței acestuia, având în vedere că

valoarea terenului rămas în proprietatea reclamantelor va crește ca urmare

investiției ce se va face (urmând să aibă deschidere la un drum județean) și că

lucrările de execuție care se vor desfășura nu vor afecta calitățile terenului

și nici mediul înconjurător ci, din contră, vor consolida starea naturală a

terenului.

Opinia exprimată de

expertul P.M., care a susținut că prejudiciul cauzat proprietarului prin

expropriere este de 20.987 lei (echivalentul a 4829 euro) și constă în

pierderea subvenției acordate de Statul Român prin APIA pentru terenul

expropriat, a fost înlăturată de tribunal.

Astfel, a reținut

prima instanță că, pe de o parte, acest prejudiciu este doar unul eventual (nu

cert și actual) întrucât subvențiile se acordă anual în funcție de anumite

condiții care trebuie îndeplinite la data acordării iar, pe de altă parte, din

decizia de acordare a acestor subvenții rezultă că beneficiarul lor este

numitul C.I., persoana care folosește terenul, nefăcându-se nicio dovadă în

sensul că aceste sume de bani sunt remise reclamantelor și nici că suprafețele

de 10.000 mp (fâneață extravilan) și respectiv 134.900 mp (fâneață extravilan)

menționate în declarația notarială nr. 4729/2011 sunt aceleași cu cele vizate

de măsura exproprierii.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata

către reclamante a echivalentului în lei a sumei de 15.039 euro cu titlu de

despăgubiri, constând în valoarea terenului expropriat; a respins capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul

material cauzat prin expropriere iar, în temeiul disp. art. 274 C. proc. civ.,

l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4110 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

sus-menționate au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul.

Apelantele-reclamante

au criticat sentința susținând că instanța nu a avut în vedere criteriile de

identificare a terenului, menționate de expertul P.M., criterii care au fost

raportate apoi la ofertele de pe piața imobiliară.

Acestea au arătat că

din Raportul înregistrat sub nr. 3181 din 30  martie 2009 la Consiliul Județean

Dâmbovița - Direcția Integrare europeană, rezultă că suprafața totală ce se

impunea a fi expropriată este de 30560 mp.; la data de 31 martie 2009,

Consiliul Județean a aprobat acordarea de despăgubiri proprietarilor

expropriați în cuantum de 14,55 RON/mp.

Cu referire la

soluția instanței de fond în ceea ce privește prejudiciul,

apelantele-reclamante au arătat că, urmare exproprierii propriu-zise, suportă

și prejudicii colaterale constând în scăderea valorii terenului rămas în

proprietate, deteriorarea acestuia din cauza operațiunilor de construire și

întreținere a drumului județean și pierderea subvențiilor acordate de APIA.

Au susținut

apelantele-reclamante că, prin expertiza întocmită la judecata în fond, s-a

concluzionat că pierderea subvenției acordate de stat este una consistentă,

urmând a fi suportată anual pe o perioadă nedeterminată, astfel că s-a propus

acordarea unei despăgubiri în cuantum de 4829 euro.

Sub acest aspect au

solicitat modificarea sentinței în sensul obligării intimatului-pârât la plata

sumei de 4829 euro, în echivalent în lei, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat prin expropriere.

În opinia

apelantelor-reclamante, prima instanță nu a avut în vedere faptul că în urma

exproprierii mai multor fâșii din proprietatea lor, au rămas cu o proprietate

fărâmițată, împărțită în trei părți, care este mai greu de administrat și

expusă poluării produse de drumul care se dezvoltă în zonă.

Apelantul-pârât

Consiliul Județean Dâmbovița a criticat sentința, arătând că tribunalul a avut

în vedere la stabilirea valorii terenului expropriat doar punctul de vedere

exprimat de expertul desemnat de instanță, E.A., și prevederile art. 26 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, fără

a ține cont de prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994 conform căruia

"primând rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu

pretențiile formulate de către părți și va hotărî".

A mai susținut că

evaluarea proprietăților de către expropriator s-a realizat de o echipă de

evaluatori membrii ai Asociației Naționale a evaluatorilor din România pentru

unitatea administrativ-teritorială Moroieni, pe fiecare categorie de folosință,

avându-se în vedere, printre altele și relațiile furnizate de birourile

notarilor publici și agențiile de intermedieri imobiliare, cu privire la

tranzacțiile practicate în zonă pentru bunuri similare, precum și bursa privind

valoarea de piață a bunurilor imobile.

Apelantul-pârât a

susținut că imobilele (terenuri) folosite la metoda comparației de către

experții E.A. și P.M. nu fac parte din aceeași categorie cu terenul expropriat.

Acest apelant a

criticat sentința susținând că instanța de fond a ținut seama doar de punctul

de vedere exprimat de expertul E.A., care a stabilit prețul cu care se vând în

mod obișnuit imobilele în zona respectivă pe baza unor oferte existente în

ziare locale și pe internet; or, prețul real cu care se vând în mod obișnuit

imobilele în zona respectivă este dat de tranzacțiile încheiate la birourile

notarilor publici, de agențiile de intermedieri imobiliare, de tranzacțiile

efective practicate în zonă pentru bunuri similare, neputând fi determinat

exclusiv pe baza ofertelor găsite pe internet sau în presă.

Prin Decizia civilă

nr. 73 din 18  octombrie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile reținând că atât în apelul reclamantei, cât și

în apelul pârâtului se regăsesc critici cu privire la cuantumul despăgubirii,

ambele părți susținând că acesta nu a fost determinat cu respectarea

criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

A arătat instanța de

apel că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, "despăgubirea se compune din valoarea

reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "la

calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în

unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză,

precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia."

Curtea de apel a

apreciat că instanța de fond a stabilit corect cuantumul despăgubirilor

datorate pentru expropriere, luând în considerare raportul de expertiză

efectuat în cauză, întrucât la întocmirea acestuia s-au avut în vedere și au

fost respectate dispozițiile art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, potrivit

cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din

prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, sub acest

aspect criticile fiind nefondate.

Nu a fost reținută

nici critica potrivit căreia terenurile folosite în metoda comparației sunt

situate în intravilan, întrucât modalitatea de evaluare nu a avut ca și

criteriu încadrarea terenului în extravilanul sau intravilanul localității, ci

prețurile cu care se vând în mod obișnuit terenurile situate în aceeași zonă.

Altfel, potrivit

planului cadastral avut în vedere de experți, terenul supus exproprierii,

respectiv parcela rămasă după dezmembrarea bunului imobil, se află în

extravilanul localității și atât timp cât evaluarea s-a raportat la prețuri ale

unor terenuri amplasate în aceeași zonă de utilități ca și cel expropriat, nu

se poate susține că aceasta s-a făcut cu nerespectarea criteriului prețului imobilelor

din aceeași unitate administrativ-teritorială, la care se referă art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Prin raportul de

expertiză s-au stabilit atât amplasamentul și vecinătățile terenului, elemente

avute în vedere la evaluare, cât și faptul că investiția care se va face va

determina o creștere valorică substanțială a terenului rămas în proprietatea

reclamantelor, față de valoarea de întrebuințare inițială a acestuia, respectiv

fâneață și pășune.

S-a mai reținut în

cuprinsul raportului de expertiză că lucrările de execuție aferente drumului ce

se va construi nu vor deteriora calitățile terenului, ci chiar vor consolida

starea naturală a acestuia, și că în lipsa unei căi de acces, respectiv drum,

zona nu poate deveni construibilă.

Nu a fost reținută nici

critica formulată de apelantul-pârât în sensul că au fost avute în vedere numai

oferte din ziare, din cuprinsul raportului de expertiză rezultând că s-a ținut

seama și de expertiza întocmită de Camera Notarilor Publici pentru anul 2011;

instanța a comparat prețul stabilit de raportul de expertiză atât cu oferta

expropriatorului, pe care a considerat-o foarte mică, cât și cu cererea

persoanelor expropriate.

În opinia curții de

apel, contrar susținerilor apelantelor-reclamante, despăgubirile acordate de prima

instanță au ținut seama și de prejudiciul cauzat prin exproprierea terenului în

litigiu; acesta neputând fi cuantificat separat, a fost inclus în despăgubirea

stabilită cu ocazia efectuării raportului de expertiză, conform art. 26 din

Legea nr. 33/1994.

Împotriva deciziei

sus-menționate a declarat recurs pârâtul Județul Dâmbovița, prin Consiliul

Județean Dâmbovița, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea

apelului propriu, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată

formulată de reclamante, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 3019 din 30  mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre

rejudecare, stabilind ca instanța de apel să dispună efectuarea unui nou raport

de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și să

administreze, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acestor

prevederi legale, în vederea determinării prețului cu care se vând în mod obișnuit

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află

terenurile în litigiu.

Pe rolul Curții de

Apel Ploiești, dosarul a fost reînregistrat la data de 21 iunie 2013, sub nr.

3516/120/2011*/a1.

Instanța de apel a

dispus refacerea probei cu expertiză tehnică judiciară administrată de instanța

de fond și a numit o comisie constituită din trei experți, respectiv R.G.,

desemnat de instanță, V.R. desemnat de reclamante și N.D., desemnat de pârât.

La data de 20 martie

2014, expertul R.G. a învederat instanței că, în urma abilitării de către

instanța de judecată a Județului Dâmbovița, prin Consiliul Județean Dâmbovița,

să facă demersuri la Camera Notarilor Publici, la Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară și la Primăria comunei Moroieni, în vederea obținerii de

fotocopii de pe contractele de vânzare-cumpărare care vizează imobile de

același fel cu cel aflat în litigiu, din aceeași unitate

administrativ-teritorială, s-au primit răspunsuri în sensul că nu există

asemenea acte de vânzare -cumpărare.

Prin Decizia civilă

nr. 605 din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de apelantele - reclamante M.I. și D.C.M. și

de apelantul - pârât Județul Dâmbovița, prin Consiliul Județean Dâmbovița,

împotriva Sentinței civile nr. 543 din 7 martie 2012 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița.

Pentru a dispune

astfel, curtea de apel a reținut, examinând punctele de vedere întocmite în

comun de experții R.G. și V.R. și, separat de expertul N.D. (propus de

apelantul-pârât), că suma de 15.039 euro acordată de instanța de fond drept

despăgubire pentru terenul expropriat, este cea mai apropiată de valoarea reală

a terenului în suprafață de 15.039 mp, situat în comuna Moroeni, județul

Dâmbovița, în raport de criteriile prevăzute de lege, de valoarea reală de

circulație a terenurilor în prezent și de metodele de evaluare a acestora,

astfel cum a constatat în apel și expertul desemnat de expropriator, N.D.,

ajungând la aceeași valoarea estimată de 1 euro/mp.

A mai reținut

instanța de apel că în cuprinsul expertizei omologate de instanța de fond,

expertul E.A.R. a apreciat prețul de circulație al terenului la 1 euro/m.p.,

iar din proba cu expertiză judiciară administrată în apel nu rezultă temeinicia

criticilor formulate de apelanții, în sensul că terenul nu ar fi fost corect

evaluat.

De asemenea, instanța

de apel a arătat că nu poate omologa varianta solicitată de apelantele -

reclamante M.I. și D.C.M. și de reprezentantul Ministerului Public, respectiv cea

întocmită de experții R.G. și V.R. prin metoda comparației directe, întrucât

prin stabilirea unei despăgubiri mai mari decât cea acordată de instanța de

fond (de 1,3 euro /m.p.) s-ar înrăutăți, în rejudecare după casare, situația

părții al cărei recurs a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție,

situație nepermisă de normele de drept procesual civil.

Astfel, potrivit art.

296 C. proc. civ., în propria cale de atac, părții nu i se poate crea o

situație mai grea decât acea din hotărârea atacată. În acest sens este și art.

315 alin. (4) C. proc. civ. care arată că la rejudecarea recursului, precum și

la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs,

dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Or, din înscrisurile

de la dosar rezultă că, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Ploiești a

respins apelurile declarate de reclamante și de pârât împotriva Sentinței

civile nr. 543 din 7 martie 2012, iar împotriva acestei decizii a formulat

recurs numai pârâtul Consiliul Județean Dâmbovița, recurs care a fost admis de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, casându-se decizia curții de apel,

cu trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță pentru efectuarea

unui nou raport de expertiză.

Instanța de apel a

apreciat că, în al doilea ciclu procesual, pentru a nu încălca dispozițiile

art. 296 alin. (2) C. proc. civ., trebuie să țină cont la pronunțarea soluției

de faptul că prezenta casare cu trimitere pentru rejudecare s-a făcut urmare

recursului exercitat doar de către pârât.

În acest sens, curtea

de apel a reținut că soluția de respingere a apelului declarat de reclamante,

dată în primul ciclu procesual și neatacată de acestea, are, în ceea ce le

privește, putere de lucru judecat. În consecință, reclamantele nu pot obține,

în cadrul rejudecării, o soluție defavorabilă pentru pârât cu privire la

cuantificarea despăgubirii, pârâtul fiind cel care, urmare exercitării căii de

atac a recursului a obținut casarea deciziei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantele M.I. și D.C.M. și pârâtul Județul Dâmbovița, prin Consiliul

Județean Dâmbovița.

1.

Recurentele-reclamante M.I. și D.C.M. au solicitat admiterea recursului,

modificarea, în parte, a Deciziei civile nr. 605 din 03 iunie 2014, menținerea

soluției de respingere a apelului pârâtului, admiterea apelului propriu și

omologarea raportului de expertiză efectuat în rejudecare, în fața instanței de

apel, cu obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea

terenului expropriat în cuantum de 87.226 lei, (valoare obținută prin metoda

comparației), precum și la plata prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii

în cuantum de 4774 lei. De asemenea, recurentele-reclamante au solicitat obligarea

recurentului-intimat-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de

judecata în fond, apel și recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentele-reclamante au susținând că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 315 alin. (4), raportate la art. 296 alin. (2) C.

proc. civ., întrucât a omis, în mod nelegal, să facă și aplicarea dispozițiilor

art. 315 alin. (3) din același act normativ.

Au arătat

recurentele-reclamante că potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc.

civ., instanța de trimitere are obligația să rejudece cauza în raport de toate

motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, ceea în

prezenta cauză însemnă și rejudecarea apelului declarat de reclamante. Această

concluzie rezultă și din dispozitivul Deciziei civile nr. 3019 din 30  mai 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis recursul pârâtului și a

casat în întregime hotărârea instanței de apel, fără a menține soluția de

respingere a apelului declarat de reclamante.

În consecință,

dispozițiile art. 296 alin. (2), respectiv dispozițiile art. 315 alin. (4) C.

proc. civ. urmează a se aplica nu în raport de recursul soluționat, ci în

raport de soluția dată cu privire la ambele apeluri; în opinia recurentelor,

numai în măsura în care instanța de apel ar fi admis un singur apel și l-ar fi

respins pe celălalt, și-ar fi găsit aplicarea dispozițiile art. 296 alin. (2)

C. proc. civ. cu privire la apelul admis.

Or, în cauză,

instanța de apel a fost investită cu rejudecarea ambelor apeluri, nefiind

ținută astfel a-și raporta soluția dată recursului declarat de pârât.

Au mai arătat

recurentele-reclamante că instanța de apel a invocat existența autorității de

lucru judecat în ceea ce privește soluția dată în apel, în primul ciclu

procesual, având în vedere faptul că nu au formulat recurs, motivare care nu

este legală, având în vedere că soluția invocată - față de care se stabilește

autoritatea de lucru judecat - a fost casată de instanța de recurs. Prin

urmare, în rejudecare, instanța de apel nu era ținută de limitele apelului

declarat de pârât sau de autoritatea de lucru judecat.

Au subliniat

recurentele-reclamante că pe baza acestui raționament care nu are un fundament

juridic, instanța de apel, cu prilejul rejudecării, nu s-a pronunțat asupra

cererii de acordare a despăgubirilor reprezentate de prejudiciul pe care l-au

suferit ca urmare exproprierii, evaluat în cuprinsul raportului de expertiză

efectuat în apel la suma de 4774 lei (reprezentând renta funciară).

Județul Dâmbovița, prin Consiliul Județean Dâmbovița, a solicitat admiterea

recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea Deciziei nr. 605 din 3

iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, în sensul admiterii apelului propriu și

stabilirii despăgubirii la 0,30 euro/mp conform raportului de evaluare al

expertului G.R., iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, republicată, recurentul-pârât a arătat că instanța

de apel i-a respins, în mod greșit, apelul reținând că expertul G.R. (desemnat

de instanță), a evaluat terenul la 1,3 euro/mp (preț stabilit prin metoda

comparației pe baza unor oferte imobiliare), când de fapt în raportul întocmit

de acesta este reținut și prețul de 0,3 euro/mp (preț stabilit de Camera

Notarilor Publici Prahova), care trebuia avut în vedere de instanța de

judecată.

Astfel, acesta a

arătat că urmare Deciziei civile nr. 3019 din 30  mai 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, de rejudecare a cauzei, prin încheierea de ședință din

data de 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești a încuviințat o nouă

expertiză de specialitate, de către o comisie formată din trei experți pentru

stabilirea despăgubirilor privind terenul expropriat în suprafață de 15.039 mp,

situat în extravilanul comunei Moroeni, punct Siliște, în conformitate cu art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prin încheierea de

ședință din data de 21 ianuarie 2014 apelantul-pârât Județul Dâmbovița, prin

Consiliul Județean Dâmbovița, a fost abilitat să facă demersuri la Primăria

Moroeni, Camera Notarilor Publici și Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară, în vederea obținerii de copii de pe contracte de vânzare-cumpărare

care vizează imobile de același fel cu cel aflat în litigiu. În urma acestor

solicitări, nu au putut fi identificate astfel de contracte de

vânzare-cumpărare, iar la solicitarea expertului G.R., desemnat de instanță,

instanța de apel a încuviințat folosirea prețurilor stabilite ca baremuri

pentru tranzacții de terenuri pe categorii de către Camera Notarilor Publici,

deci a prețului de 0,30 euro/mp.

A mai arătat

recurentul-pârât că în raportul de expertiză de la judecata în fond, fiecare

dintre experții din comisia de experți, constituită în baza art. 25 din Legea

nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a obținut

valori de piață diferite, aceștia folosind chiar și metode de evaluare

diferite; singura tehnică comună folosită a fost cea a comparației, pornind de

la analiza prețurilor de ofertare din publicații de specialitate și de pe

internet, iar nu a prețurilor din tranzacțiile încheiate în zonă.

Instanța de apel a

considerat prețul stabilit de expertul G.R. prin metoda comparație, ca preț

final, în condițiile în care prin această metodă se stabilește prețul cu care

se vând în mod obișnuit imobilele în zona respectivă pe baza unor oferte

existente în ziare locale și pe internet; însă prețul real cu care se vând în

mod obișnuit imobilele în zona respectivă este dat de către birourile notarilor

publici, de agențiile de intermedieri imobiliare, respectiv de tranzacțiile

efective practicate în zonă pentru bunuri similare.

Recurentul-pârât a

susținut că valoarea reală a despăgubirii pentru imobilul supus exproprierii,

este de 0,3 euro/mp, așa cum rezultă din raportul de evaluare al expertului

G.R. și din adresa Camerei Notarilor Publici.

A arătat, de

asemenea, că prin respingerea apelului său, instanța de apel a validat

cuantumul despăgubirilor stabilit în primă instanță, pe baza unui raport de

expertiză, întocmit cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, în condițiile în

care, pentru acest motiv, cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel

Ploiești.

Față de dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "despăgubirea

acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de

expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă

persoană interesată", recurentul-pârât a arătat că se impune menținerea

prețului stabilit de către Consiliul Județean Dâmbovița pentru suprafața

expropriată de 15.039 mp, teren extravilan, categoria de folosință

"fâneață", (conform Hotărârii nr. 7 din 4 martie 2011 de stabilire a

despăgubirii), acordat ca justă despăgubire, în suma de 21.926,86 lei (respectiv

0,35 euro/mp), aceasta rezultând din raportul de evaluare din 22  noiembrie

2010 întocmit de către SC N.S. SRL în conformitate cu prevederile art. 4 alin.

(8) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de

construcție de drumuri de interes național, județean și local, în vigoare la

acea dată.

A mai arătat

recurentul-pârât că evaluarea proprietăților s-a realizat de către o echipă de

evaluatori membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, pentru

unitatea administrativ-teritorială Moroeni, pe fiecare categorie de folosință,

avându-se în vedere și datele obținute de la birourile notarilor publici,

agențiile de intermedieri mobiliare și imobiliare, cu privire la tranzacțiile

practicate în zona pentru bunuri similare, bursa privind valoarea de piață a

bunurilor imobile.

Recurentul-intimat-pârât

Județul Dâmbovița, prin Consiliul Județean Dâmbovița, a formulat întâmpinare la

recursul declarat de recurentele-intimate-reclamante prin care a arătat că

solicitarea acestora de admitere a apelului și de omologare a raportului de

expertiză efectuat în apel, cu obligarea sa la plata sumei de 87.226 lei,

precum și a prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii în sumă de 4774 lei,

este neîntemeiată având în vedere că trimiterea cauzei, spre rejudecare s-a

făcut urmare admiterii recursului declarat doar de Județul Dâmbovița, prin

Consiliul Județean Dâmbovița. Prin urmare, soluția instanței de apel în primul

ciclu procesual are putere de lucru judecat, reclamantele neputând obține în rejudecare,

o soluție defavorabilă pârâtului, sub aspectul cuantificării despăgubirii.

Și

recurentele-intimate-reclamante M.I. și D.C.M. au formulat întâmpinare la

recursul declarat de recurentul-intimat-pârât Consiliul Județean Dâmbovița,

prin care au solicitat respingerea acestuia, susținând că sunt aplicabile

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că valoarea

despăgubirilor este dată de valoarea reală a imobilului și de prejudicial

cauzat proprietarului, iar valoarea reală reprezintă valoarea de piață a

imobilului expropriat.

În opinia

recurentelor-intimate-reclamante, valorile menționate în Grila Camerei

Notarilor Publici reprezintă o valoare minimă de impozitare, sub care nu se pot

încheia tranzacții imobiliare, iar nu valoarea de piață a imobilelor.

Au arătat că, în

cauze similare, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că valoarea

reală a imobilului expropriat este dată de prețul cu care se vând în mod

obișnuit imobile de același fel, iar în lipsa unor asemenea tranzacții valoarea

reală se va stabili prin alte metode.

Au concluzionat

recurentele-reclamante că valoarea din Grila Notarilor este o valoare impusă,

care nu implică efectuarea unei expertize, astfel încât raportarea la această

valoare nu poate fi interpretată ca fiind o metodă de evaluare.

Potrivit

dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cererile de recurs sunt

scutite de plata taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate probe.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentele-reclamante

au susținut în mod întemeiat faptul că, în speță, instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile privitoare la aplicarea principiului non

reformatio in pejus și a reținut în mod nelegal existența autorității de lucru

judecat a deciziei date în apel în primul ciclu procesual.

Aceste critici, care

în drept se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sunt fondate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea casată nu are

nicio putere".

Așa cum s-a arătat,

prin Decizia civilă nr. 3019 din 30  mai 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de recurentul-pârât, a

casat Decizia nr. 73 din 18  octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești și a

trimis cauza, spre rejudecare.

Prin apelurile

formulate împotriva Sentinței civile nr. 543 din 7 martie 2012, pronunțată de

Tribunalul Dâmbovița, atât reclamantele cât și pârâtul au formulat critici

privitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, urmare pierderii

dreptului de proprietate, ca efect al exproprierii.

Aceste despăgubiri,

conform dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, republicată, se

compun din "valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptățite" iar pentru stabilirea lor

este obligatorie administrarea probei cu expertiză judiciară, conform dispozițiilor

art. 25 din același act normativ.

Sub un prim aspect se

constată că Decizia civilă nr. 73 din 18  octombrie 2012 a Curții de Apel

Ploiești a fost casată, astfel că nu are în prezent nicio putere, prin urmare

nu se poate reține că ar prezenta autoritate de lucru judecat, așa cum în mod

greșit a reținut instanța de apel cu prilejul rejudecării.

Este adevărat că, în

primul ciclu procesual, recursul a fost formulat doar de către pârât însă

soluția de casare a vizat hotărârea recurată în ansamblul ei, de vreme ce nu

s-a făcut nicio mențiune cu privire la păstrarea soluției date apelului

declarat de reclamante.

Pe de altă parte,

motivul de recurs care a determinat casarea deciziei din apel a fost

nerespectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, care

reglementează calculul despăgubirilor în ansamblul lor.

Deși se poate susține

că despăgubirile prevăzute în textul de lege sus-menționat au două componente

iar criticile pârâtului s-au referit doar modul de stabilire a valorii

terenului, față de dispozitivul deciziei de casare este în afara oricărui dubiu

că decizia care a făcut obiectul controlului judiciar în recursul soluționat

prin Decizia civilă nr. 3019 din 30  mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a fost casată în totalitate, rejudecarea

în faza apelului urmând să se efectueze atât în ceea ce privește apelul

declarat de pârât, cât și în ceea ce privește apelul declarat de reclamante.

În consecință,

instanța de apel trebuia să examineze și criticile prin care

apelantele-reclamante au susținut că au suferit prejudicii rezultând din

deteriorarea terenului rămas în proprietate, pierderea subvenției acordate de

Statul român și fragmentarea terenului în trei fâșii.

Din perspectiva

aplicării principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte reține că, în

cazul dedus judecății, calea de atac a apelului a fost exercitată atât de

reclamante, cât și de pârât, fiind formulate critici care au vizat ambele

componente ale despăgubirii, respectiv valoarea terenului expropriat și

prejudiciul suferit de persoanele expropriate.

În consecință, o

eventuală majorare a cuantumului despăgubirilor în apel nu ar conduce la

încălcarea dispozițiilor art. 296 teza a 2-a C. proc. civ., deoarece ar fi o

consecință a admiterii apelului reclamantelor, nu a exercitării apelului de

către pârât.

Față de soluția de

casare a Deciziei nr. 73 din 18  octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, în

ansamblul ei, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 315

alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară examinarea tuturor criticilor din

apelurile formulate.

Cu referire la

respectarea dispozițiilor art. 296 și 315 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte

reține că în recursul precedent instanța de recurs nu a statuat asupra

drepturilor și obligațiilor părților ci, constatând că proba cu expertiză,

obligatorie în cauză nu a fost administrată în condițiile prevăzute de art. 26

din Legea nr. 33/1994, republicată, a dispus casarea cu trimitere spre

rejudecare.

În lipsa oricăror

mențiuni care să circumscrie limitele rejudecării și față de conținutul

dispozitivului deciziei de casare, argumentele instanței de apel, în sensul că,

în rejudecare nu s-ar putea acorda despăgubiri mai mari decât cele acordate de

prima instanță, din rațiuni care țin de neagravarea situației pârâtului, sunt

nelegale.

Prin acest

raționament, instanța de trimitere a modificat limitele casării, rejudecând

doar apelul declarat de pârât, cu consecință că, față de casarea primei decizii

din apel, calea de atac exercitate de apelantele-reclamante a rămas, în fapt,

nesoluționată.

Față de aceste

considerente, recursul declarat de recurentele-reclamante, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondat.

În ceea ce privește

recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că acesta a criticat

decizia sub aspectului valorii terenului expropriat și a respectării

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată.

Sub un prim aspect,

se constată că prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de trimitere

conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stipulat că,

instanța de apel va dispune, cu ocazia rejudecării, efectuarea unui nou raport

de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și va

administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acelorași

prevederi legale, prin care să poată fi determinat prețul cu care se vând, în

mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială în

care se află terenurile în litigiu.

Instanța de apel nu a

dat eficiență acestor îndrumări, în special în ceea ce privește obligația de a

administra în mod nemijlocit dovezile sus-menționate.

Astfel, deși ordinea

firească de administrare a probatoriului era aceea de ordonare a probelor necesare

pentru obținerea de înscrisuri relevante cu privire la prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială

în care se află terenurile în litigiu, respectiv emiterea de adrese către

birouri ale notarilor publici, oficiul de cadastru și publicitate imobiliară,

instituția cu atribuții de evidență a rolului fiscal de la nivelul

administrației locale, etc., chiar înainte de dispunerea refacerii expertizei,

Curtea de Apel Ploiești a procedat, ulterior desemnării experților, la

abilitarea apelantului-pârât de a face demersuri către instituțiile menționate

în încheierea de ședință de la 21 ianuarie 2014, în vederea obținerii de

contracte de vânzare-cumpărare.

Or, această

modalitate de administrare a probatoriului nu dă eficiență principiului

nemijlocirii, care presupune administrarea probelor de către instanță.

Desigur că instanțele

de judecată pot stabili și în sarcina părților obligația de a depune la dosar

asemenea înscrisuri, în măsura în care le dețin, însă, în virtutea rolului

activ și față de dispozițiile deciziei de casare și respectiv ale art. 26 din

Legea nr. 33/1994, republicată, era necesar ca instanța de apel să administreze

în mod direct probele sus-menționate, cu atât mai mult cu cât demersurile apelantului-pârât

nu au dus la obținerea de înscrisuri relevante.

Înalta Curte

menționează și împrejurarea că respectarea îndrumării date de instanța de

recurs, pe lângă faptul că este obligatorie, este de natură să garanteze

respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare al

părților, care ar avea posibilitatea să consulte înscrisurile pe baza cărora ar

urma să se efectueze raportul de expertiză și să le discute în contradictoriu.

Distinct de aspectele

care țin de respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât în ceea ce privește

împrejurarea că instanța de apel, și-a conturat opinia cu privire la

despăgubirea constând în valoarea terenului (în sensul că și-a însușit unul

dintre punctele de vedere expuse de experți) pe baza raportului de expertiză

omologat de tribunal, în condițiile în care motivul casării deciziei din apel

în primul ciclu procesual l-a constituit tocmai faptul că raportul de expertiză

nu a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale.

Față de

considerentele expuse pe baza cărora recursul declarat de recurentul-pârât,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apare ca fiind fondat,

nu se mai impune examinarea criticilor privitoare la modalitatea de determinare

de către experți a valorii terenului, întrucât urmează a se dispune rejudecarea

apelurilor.

Înalta Curte

subliniază însă că, în măsura în care pe baza probelor ce urmează a fi

administrate în conformitate cu dezlegările date de instanța de recurs, în mod

obiectiv nu va fi posibilă întocmirea raportului de expertiză pe baza unor

contracte autentificate de vânzare-cumpărare, vor putea fi utilizate, în

condițiile legii, alte elemente de determinare a despăgubirilor, inclusiv

grilele utilizate de birourile notarilor publici sau oferte de vânzare.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 313 teza I C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de

recurentele-reclamante M.I. și D.C.M. și de recurentul-pârât Județul Dâmbovița,

prin Consiliul Județean Dâmbovița, împotriva Deciziei nr. 605 din 3 iunie 2014

a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va

trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de recurentele-reclamante M.I. și D.C.M. și de recurentul-pârât

Județul Dâmbovița, prin Consiliul Județean Dâmbovița, împotriva Deciziei nr.

605 din 3 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN