ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3870/2012

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 noiembrie 2012,

pronunțată în Dosarul nr. 7862/2/2012, Curtea de Apel București, secția I

penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Călărași

și inculpații V.C., V.D., V.G., C.l.C., I.I., M.P., C.V. și B.A. împotriva

Sentinței penale nr. 122 din 6 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Călărași, secția penală, în Dosarul nr. 2317/116/ 2011, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a pus în discuție

legalitatea și temeinicia arestării preventive a apelanților inculpați V.C.,

V.D., V.G., C.I.C., I.I., M.P., C.V. și B.A.

Constatând că

temeiurile de fapt și de drept (prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1)

lit. a) și f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive - în data de 15 ianuarie 2011 - față de inculpații V.C., V.D., V.G.,

C.l.C., I.I., M.P. și B.A. și în lipsă față de inculpatul C.V., se mențin și în

prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestora, în temeiul

art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3)

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpaților V.C., V.D., C.l.C.,

I.I., M.P., C.V., V.G. și B.A.

Prin aceeași

încheiere s-au respins, ca nefondate, cererile formulate de apelanții-inculpați

de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive.

S-a respins cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata B.A., ca

nefondată.

În esență, s-a

reținut că, în privința cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive

cu o altă măsură, formulate de inculpați, față de considerentele avute în

vedere la menținerea măsurii arestării preventive și constatând că nu s-au

schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii de prevenție, așa cum

prevăd dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., acestea nu sunt fondate.

În termen legal,

inculpații V.C., C.I.C., I.I., C.V. și B.A. au declarat recurs împotriva

încheierii menționate.

Inculpatul V.C., prin

apărătorul ales, a arătat că are de executat o pedeapsă de 14 ani închisoare și

consideră că o arestare preventivă nu se impune, întrucât și-a recunoscut

presupusa activitate infracțională, iar cele reținute de instanță în încheierea

recurată nu au suport probator.

Inculpata B.A. a

susținut că instanța de fond și cea de recurs în ceea ce privește starea de

arest preventiv trebuie să se aplece asupra materialului probator, arătând că a

fost condamnată de instanța de fond la o pedeapsă de 5 ani închisoare, iar

instanța de apel trebuia să analizeze probatoriul, pe baza căruia să constate

dacă se mai impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive.

În aceeași ordine de

idei a arătat că dispozițiile art. 148 lit. a) C. proc. pen., ca temei al

arestării nu a fost reținut decât în sarcina inculpatului C.V., precizând

totodată că, în anul 2007 când se presupune că s-au traficat persoanele în

străinătate, respectiv în Spania, ea se afla în România, arătând că au fost

depuse la dosar acte de care instanțele nu au ținut seama.

Nu în ultimul rând, a

susținut că temeiurile arestării preventive și prelungirii acestei măsuri s-au

schimbat și nu există probe în dosar din care să rezulte că lăsarea sa în

libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În concluzie, a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, arătând că nu se

mai impune menținerea și prelungirea măsurii arestării preventive, învederând

că are un minor în vârstă de 4 ani în întreținere și se va prezenta la toate

solicitările instanței.

În subsidiar, a

solicitat înlocuirea măsurii cu obligarea de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, arătând că scopul procesului penal se poate asigura și prin

aplicarea unei măsuri mai puțin restrictive de libertate.

Inculpații C.I.C.,

I.I. și C.V., pe rând, au solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii

atacate și cercetarea în libertate, arătând că temeiurile inițiale avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă și nu au apărut

altele noi care să justifice menținerea acestei măsuri.

Au mai arătat că

instanța trebuia să motiveze concret menținerea stării de arest a fiecăruia,

susținând că probele din dosar sunt neconcludente pentru convingerea că se fac

vinovați de infracțiunile reținute.

Inculpatul C.I.C., a

mai arătat că este arestat de 2 ani, a muncit să-și întrețină familia și nu a

comis nici o infracțiune și solicită judecarea, iar inculpatul C.V., a arătat

că a fost extrădat din Spania în data de 17 februarie 2012 primind o condamnare

de 5 ani închisoare la instanța de fond.

Recursurile declarate

de inculpați nu sunt fondate.

Potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru

a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de

acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând

arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Art. 148 lit. a) C.

proc. pen. prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt

întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în

scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că

va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de

la judecată sau de la executarea pedepsei.

Cu referire la

motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 2 noiembrie 2012

a constatat că temeiurile de fapt și de drept (prevăzute de art. 143 și art.

148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen.), avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive - în data de 15 ianuarie 2011- față de inculpații V.C.,

V.D., V.G., C.l.C., I.I., M.P. și B.A. și în lipsă față de inculpatul C.V., se

mențin și în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestora,

iar în privința cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă

măsură, formulate de inculpați, față de considerentele avute în vedere la

menținerea măsurii arestării preventive și constatând că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii de prevenție, așa cum prevăd

dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., acestea nu sunt fondate.

În raport de actele

dosarului, Înalta Curte constată că toți inculpații au fost condamnați în primă

instanță, prin Sentința penală nr. 122/F din data de 6 septembrie 2012 a

Tribunalului Călărași, secția penală, la pedepse de 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 din Legea nr. 678/2001, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 C.

pen.

Așa fiind, se constată

că deși hotărârea de condamnare a inculpaților pronunțată pe fond de Tribunalul

Călărași nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este

totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora, în

condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea

arestării preventive a inculpaților nu s-au modificat ori estompat prin

trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a

măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai

avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și

urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de

idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea

publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere datele personale ale

inculpaților, constatându-se că lăsarea în libertate a acestora prezintă în

continuare un pericol concret pentru ordinea publică, relevante fiind

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor (inculpații s-au constituit

într-un grup infracțional organizat, condus de inculpatul V.C., care s-a ocupat

de racolarea, transportarea, cazarea, exploatarea și dirijarea în vederea

practicării prostituției de bunăvoie sau prin constrângere, a mai multor tinere

printre care și minore, care se prostituau în clubul N. din orașul Toredijeho

din Spania), din activitatea infracțională obținându-se aproximativ 715.000 euro,

rezultând fără echivoc dezinhibiția inculpaților în săvârșirea unor fapte de

natură penală.

Nu în ultimul rând,

Înalta Curte urmează să aibă în vedere aspecte referitoare la infracțiunile de

săvârșirea cărora sunt învinuiți, respectiv pericolul social al acestora,

faptul că lăsarea în libertate a inculpaților ar putea crea în opinia publică

un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm

împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate,

se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpaților nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de

libertate a acestora, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol

concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării

procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,

de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse,

de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările

sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura

arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de

nevinovăție de care se bucură inculpații până la pronunțarea și rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza

presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să

reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest

moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost

pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

În raport de toate

argumentele anterior prezentate, se constată că nu se justifică nici înlocuirea

măsurii arestării preventivă cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, în raport de stadiul procesual al cauzei, arestarea preventivă a

inculpaților fiind necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal.

Ca atare, încheierea

pronunțată la 2 noiembrie 2012 este legală.

Pentru considerentele

expuse, recursurile declarate de inculpații V.C., C.I.C., I.I., C.V. și B.A.

nefiind fondate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

vor fi respinse.

În baza art. 192 C.

proc. pen., inculpații recurenți vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații V.C., C.I.C., I.I., C.V. și B.A.

împotriva încheierii din 2 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I

penală, pronunțată în Dosarul nr. 7862/2/2012.

Obligă recurenții

inculpați V.C. și B.A. la plata sumei de câte 100 RON cheltuieli judiciare

către stat.

Obligă recurenții

inculpați C.I.C., I.I., C.V. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 26 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AA