- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 28 noiembrie 2008
Decizia nr. 3584/2008 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Sălaj - Secția civilă investit prin declinare de competență de Judecătoria Zalău (s.c. nr. 2579 din 3 septembrie 2007) cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva pârâtei SC C.F.R. T. SA având ca obiect evacuarea pârâtei din T. Zalău și plata de despăgubiri în sumă de 14.996,35 lei, prin hotărârea civilă nr. 2247 din data de 16 noiembrie 2007, a respins excepțiile de necompetență materială, de prematuritate de inadmisibilitate a acțiunii și excepția lipsei calității de reprezentant invocate de pârâtă și pe fond a admis acțiunea reclamantei dispunând evacuarea pârâtei din T. Zalău, cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând chiria restantă în sumă de 14.996,35 lei pentru anul 2006 și primul trimestru al anului 2007 și în continuare câte 14.61,15 lei lunar cu același titlu până la evacuare.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a apreciat că excepțiile invocate sunt neîntemeiate, între părți, procedura de conciliere s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., reclamanta fiind legal reprezentată de personalul de specialitate juridică din cadrul A.T.C. Cluj, în baza mandatului conferit în acest sens de directorul general al S.N.T.F.N. – C.F.R. M. prin procură judiciară autentificată sub nr. 773 din 24 aprilie 2007. Referitor la necompetența materială a tribunalului și inadmisibilitatea acțiunii în raport de clauza compromisorie convenită de părți, tribunalul reține că pârâta nu a declarat recurs împotriva sentinței de declinare, care a stabilit competența materială a instanței judecătorești în soluționarea cauzei.
Pe fond, tribunalul constată că, la data de 31 decembrie 2005, contractul de închiriere încheiat de părți cu privire la T. Zalău, a expirat pârâta continuând să folosească mijloacele fixe și terenul închiriat fără să mai plătească chiria datorată folosinței bunurilor închiriate. Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefundat, de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, prin decizia nr. 37 din data de 27 februarie 2008. Instanța de control judiciar apreciază că susținerile pârâtei referitoare la încălcarea dreptului la apărare urmare neîncuviințării de către prima instanță a probelor cu interogatoriu și expertiză solicitate, sunt nefondate, din verificarea încheierilor de ședință rezultând că pârâta nu a supus dezbaterii și încuviințării o cerere de probe în sensul pretins, probe pe care, de altfel, le putea solicita și în apel cu respectarea dispozițiilor art. 287 și 295 alin. (2) C. proc.
civ. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța constată și această critică neîntemeiată apreciind că în cauză condițiile inițiale stabilite în contract cu privire la chirie s-au prelungit și după expirarea termenului contractual, context în care despăgubirea stabilită, raportată la nivelul chiriei este justificată. Împotriva acestei decizii, pârâta SC C.F.R. T. SA a declarat recurs la data de 21 mai 2008, în termen legal, solicitând în principal casarea deciziei și sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre competenta soluționare Tribunalului Arbitral de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Sălaj, în subsidiar pârâta a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și pe fond respingerea acțiunii introductive formulată de reclamantă.
Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susținând că hotărârile pronunțate în cauză, în fond și apel au încălcat competența Tribunalului Arbitral, stabilită de părți în convenția lor încheiată în anul 2002, convenție la care contractul de închiriere face trimitere expresă în art.
În același sens, recurenta arată că în fața primei instanțe a solicitat probe cu interogatoriu, martori, expertiză și cercetare locală, probe asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că este obligată să folosească bunurile aparținând reclamantei în baza contractului nr. 6515 din 14 decembrie 2004 de privatizare a societății SC C.F.R. T. SA, situație în care reclamanta îi impune tarife nenegociabile cu valori care nu se justifică față de prețul pieții, motiv pentru care a solicitat în nenumărate rânduri negocierea tarifelor. Asupra recursului. Examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că prezentul recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează: Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1. Recurenta invocă în susținerea acestui motiv, clauza compromisorie inserată în convenția nr. 2.4. a/117 din 23 martie 2002 încheiată între reclamantă în calitate de operator feroviar și societatea pârâtă în calitate de operator terminal transport combinat, convenție prin care este reglementată activitatea de transport combinat cale ferată, șosea între C.F.R. M. și C.F.R. T., precum și decontarea tarifelor pentru prestațiile efectuate de părți (art. 2 și 3 din convenție). 2. Prezentul litigiu vizează raporturile juridice stabilite între aceleași părți în baza contractului de închiriere nr. 1d/2.2./1214 încheiat la 29 decembrie 2005 prin care reclamanta în calitate de locator, închiriază pârâtei locator o serie de mijloace fixe respectiv spații cu caracter lucrativ și administrativ termenul închirierii fiind de 12 luni cu începere de la 1 ianuarie 2005. 3. În contractul de închiriere sus menționat deși în ceea ce privește modul de calcul al chiriei lunare părțile fac trimitere la convenția din 2002, în capitolul IX – Dispoziții finale art. 17 părțile stabilesc că „litigiile de orice fel izvorâte din prezentul contract sunt de competența instanțelor de drept comun, de la locul unde se află bunul dat în folosință”.
Prin urmare, rezultă ca forța evidentei că în ceea ce privește contractul de închiriere de mijloace fixe, părțile nu au convenit să soluționeze eventualele litigii pe calea arbitrajului, ci au optat pentru jurisdicția statală.
Cu alte cuvinte, atunci când părțile au înțeles să aibă în vedere cele stabilite prin convenția din 2002, s-au referit expres la aceasta, iar existența unor dispoziții distincte în contractul de închiriere cu privire la modul de soluționare a litigiilor, fără nici o trimitere la convenție, semnifică indubitabil că sub acest aspect voința părților a fost cea exprimată clar și explicit prin art. 17 din contractul de închiriere.
Mai trebuie subliniat și faptul că în fața primei instanțe, principala apărare a recurentei a vizat necompetența materială a Judecătoriei Zalău în raport de obiectul acțiunii de natură să atragă competența tribunalului în primă instanță iar împotriva hotărârii de declinare de competență în favoarea tribunalului nu a declarat recurs. În acest context, reiterarea excepției inadmisibilității acțiunii în raport de clauza compromisorie, în fața tribunalului, este, cel puțin sub aspectul exercitării în bună credință a drepturilor procesuale, discutabilă.
În sfârșit, recurenta, cu privire la această excepție, nu a explicitat, dat fiind existența celor două clauze cu conținut diferit, cuprinse în convenție și în contractul de închiriere încheiat ulterior convenției, în ce măsură prin litigiul de față, se pune în discuție în principal convenția din 2002, și pe cale de consecință funcționează clauza compromisorie.
Cu privire la celelalte critici formulate de recurenta pe fondul cauzei, Curtea constată că o serie de aspecte vizând contractul de privatizare a SC C.F.R. T. SA, și obligațiile rezultând din acest contract, sunt apărări noi, care nu pot fi formulate în această fază procesuală, distinct faptul că obiectul litigiului îl constituie raporturile de locațiune stabilite de părți, iar în contractul de închiriere convenit nu există nici o mențiune cu privire la obligații derivând din contractul de privatizare invocat de recurentă.
Stabilirea chiriei datorate după expirarea termenului stipulat prin contract, la nivelul celei stabilite prin contract, dacă locatorul rămâne și e lăsat în posesie, este reglementată de dispozițiile art. 1437 și art. 1452 C. civ., dispozițiile care au fost corect aplicate în cauză. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.F.R. T. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 37 din 27 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2008.