ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 826/2015

Asupra conflictului de

competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1650/110/2014,

la data de 07 aprilie 2014, pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul Tribunalul

Vrancea a chemat în judecată pe pârâții B.N., C.N., C.P.O., M.M., M.N., R.P., R.N.G.,

C.F., D.I., N.L., D.I., V.V., având calitatea de agenți procedurali, respectiv aprozi

sau conducători auto, pentru ca aceștia să fie obligați la plata sumelor de bani

încasate necuvenit, în temeiul hotărârii nr. 30 din 21 aprilie 2010 a Colegiului

de Conducere a Curții de Apel Galați, ulterior modificată. În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) C. muncii.

Prin sentința civilă

nr. 1277 din data de 15 octombrie 2014, Tribunalul Bacău, secția I civilă, în temeiul

art. 132 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului

Bacău, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Vrancea.

Instanța a reținut că

pârâții au calitatea de personal conex în cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de

judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, motiv pentru care în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare,

ci dispozițiile de drept comun referitoare la competență, respectiv dispozițiile

art. 210 din Legea nr. 63/2011.

Prin sentința civilă

nr. 13 din 13 ianuarie 2015, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a admis excepția

de necompetență teritorială, invocată din oficiu declinând competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău și, constatând invit conflictul negativ

de competență, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța a reținut că

litigiul face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției

muncii, definită la art. 266 C. muncii, fiind vorba despre un litigiu în legătură

cu executarea raporturilor de muncă dintre părți. Totodată, raportul juridic litigios

constituie un conflict individual de muncă, definit în art. 1 lit. n) și p) din

Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

A reținut instanța că,

în materia legislației muncii, relevantă pentru stabilirea competenței în cauză,

sunt C. muncii, act normativ cu caracter general, respectiv, respectiv Legea

nr. 62/2011 privind dialogul social, act normativ cu caracter special, raportul

dintre cele două acte normative rezultând din prevederile art. 1 C. muncii, precum

și din examinarea relațiilor sociale reglementate prin cele două acte normative.

Din examinarea

comparativă a celor două articole de lege, instanța a reținut că

art. 269 C. muncii stabilea

că un conflict de muncă este de competența teritorială a instanței în a cărei circumscripția

reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul; în schimb,

art. 210 din Legea nr. 62/2011

stipulează că soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție

își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Astfel,

art. 269 C. muncii includea în sfera sa de incidență atât conflictele

în care reclamant era angajatul, cât și pe cele în care parte reclamantă este angajatorul,

concluzie care rezultă din adăugarea termenului final „sediul”. În schimb, art.

210 din Legea nr. 62/2011 exclude din sfera sa de incidență conflictele individuale

de muncă în care parte reclamantă este angajatorul, legiuitorul atribuind competență

teritorială acelui tribunal în a cărui circumscripție

își

are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind deci vorba despre cel angajat,

iar nu și despre angajator.

În raport

de conținutul normativ al celor două texte, Tribunalul a constatat că prevederile

art. 210 din Legea nr. 62/2011 au abrogat implicit, prevederile art. 269 C.

muncii, la data sesizării instanței singurul text în vigoare fiind cel prevăzut

la art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Tribunalul

Vrancea a constatat astfel că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu erau

aplicabile litigiului de față, întrucât parte reclamantă nu este angajatul, ci angajatorul.

Nefiind aplicabile prevederile speciale din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în materia

competenței teritoriale devin aplicabile prevederile cu caracter general din C.

proc. civ. Potrivit regulii instituite la art. 107 C. proc. civ. cererea de chemare

în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

În cazul în

care reclamantul nu respectă această normă, singurul participant din proces care

poate invoca excepția necompetenței este partea pârâtă, excepția putând fi invocată

doar prin întâmpinare, astfel cum prevede art. 130 alin. (3) C. proc. civ. Pârâții

din cauza de față nu au invocat, prin întâmpinare, excepția necompetenței teritoriale

a Tribunalului Bacău, ci, dimpotrivă, au declarat expres că nu înțeleg să invoce

excepții, Tribunalul Bacău a devenit instanță competentă teritorial să judece în

primă instanță cererea de chemare în judecată, o asemenea situația de pasivitate

a pârâților având același efect cu alegerea competenței, act pe care părțile îl

pot face în condițiile art. 126 C. proc. civ.

Tribunalul

Vrancea a constatat, totodată, că nu este instanță competentă teritorial să judece

în primă instanță cererea de chemare în judecată, invocarea din oficiu a acestei

excepții neîncălcând prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., normă ce este

aplicabilă doar instanței sesizate de către părți, iar nu celei sesizate indirect,

prin declinarea competenței.

Analizând conflictul de

competență dedus prezentei judecăți, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul de față, având

ca obiect, cererea formulată de reclamantul Tribunalul Vrancea, în calitate de angajator,

în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, angajați ai persoane juridice, are

caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia

conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței

în cauza de față, dispozițiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din

Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor

art. 269 din C. muncii, în vigoare la data de (...).

„ (1) Judecarea

conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc.

civ.

(2) Cererile

referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente

în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după

caz, sediul”.

De asemenea,

potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de

C. muncii, intrat în vigoare la data de (...).

Cererile referitoare la

soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea literală

a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 C. muncii

are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât

și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă

în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială

de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este

angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu,

fie la cea de la locul de muncă.

Se observă că textul

art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare

în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

Având în vedere caracterul

de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de

dispozițiile art. 269 C. muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor

cu caracter special, rezultă că, prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat

în vigoare ulterior C. muncii, nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de

competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, pentru situația

conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o

derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu competența

de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este

angajatul.

Că norma de competență

generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011

este înscrisă în art. 269 alin. (2) C. muncii, rezultă din dispozițiile art. 216

din Legea nr. 62/2001 care prevăd că:

„Dispozițiile prezentei

legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă

se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.”.

Din interpretarea literală,

rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2001, îngăduie aplicarea dispozițiilor

C. proc. civ. numai pentru situația în care este vorba despre normele care reglementează

procedura de soluționare a conflictelor.

În speță însă, trebuie

determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de

muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter

general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269

alin. (2) C. muncii.

Se mai constată totodată

și faptul că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (3) C. proc.

civ., în temeiul cărora:

Dacă un judecător are

calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară

activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate

în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel

în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

În cazul în care cererea

se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța

competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești

de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate

cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă,

potrivit legii.

Dispozițiile alin. (1)

și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari

și grefierilor.

Dispozițiile art. 127

C. proc. civ. reprezintă o normă specială, de strictă interpretare în raport de

dispozițiile art. 107 C. proc. civ., ce nu se aplică în situația în care pârâții

au calitatea de personal conex în cadrul Tribunalului Vrancea, iar nu de judecător,

procuror, asistent judiciar sau grefier.

De asemenea, față de prevederile

art. 269 alin. (2) C. muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile

C. proc. civ., nu se aplică în cauză nici dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Prin urmare, față de prevederile

art. 269 alin. (2) teza a II–a C. muncii, competența de soluționare a cauzei aparține

instanței de la domiciliul angajatorului, respectiv Tribunalului Vrancea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2015.