ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 711/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 314 A din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 564/2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că motivul de apel prin care apelantul pârât invocă greșita respingere de către instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiat, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție legală stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în procesele pentru restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate, sau, respectiv, a prețului de piață. Astfel, Ministerul Finanțelor este partea obligată în cadrul raporturilor juridice avute în vedere de textul menționat. Nu se poate susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune prevăzute de C. civ. în situația în care au fost adoptate dispozițiile speciale derogatorii menționate. În consecință, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că, în baza acestei dispoziții legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Motivul de apel prin care apelantul pârât a susținut că reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a contractului lor de vânzare cumpărare, situație în care nu ar fi îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului este, de asemenea, nefondat. Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Noțiunea de „desființare” la care se referă art. 50 alin. (2) și (2 1 ), respectiv, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare.

Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării contractului de vânzare–cumpărare, și anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului. În consecință, chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Aceasta este situația din speță, reclamanții fiind evinși prin admiterea acțiunii în revendicare, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat.

Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu au putut fi, de asemenea, reținute. Curtea a constatat că expertiza a fost depusă la Judecătoria sectorului 5 București la data de 27 noiembrie 2013, iar sentința pe fondul cauzei a fost pronunțată la data de 15 aprilie 2014, situație în care apelantul pârât nu poate invoca o încălcare a dreptului său la apărare rezultând din faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat. Astfel, raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, conform regulilor procedurale civile, ci acestea sunt obligate să ia cunoștință de conținutul raportului de expertiză din dosarul instanței, care putea fi consultat oricând la arhivă. De asemenea, instanța nu are nicio obligație procedurală de a acorda părților un termen pentru a formula obiecțiuni la expertiză, nici un text de lege neprevăzând această îndatorire.

Întrucât apelantul pârât a avut la dispoziție o perioadă mai mare de 4 luni pentru a studia raportul de expertiză aflat la dosarul cauzei, însă acesta nu a făcut-o și nu s-a prezentat la niciunul din termenele de judecată pentru a invoca o eventuală nulitate, nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare. Mai mult, neregularitățile în efectuarea expertizei trebuie invocate la primul termen care a urmat depunerii raportului de expertiză, sub sancțiunea decăderii din drept, iar în cauză apelantul nu a invocat nicio neregularitate în termen în fața primei instanțe, fiind incidentă sancțiunea decăderii în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Susținerile apelantului referitoare la necesitatea refacerii expertizei administrate la prima instanță, având în vedere că s-a stabilit o valoare exagerat de mare a imobilului, nu au putut fi reținute.

Astfel, Curtea a constatat că, prin expertiza efectuată în cauză, a fost evaluat apartamentul nr. 1 parter din București str. A.M., sector 1. Expertul a stabilit că valoarea întregului imobil este de 150.908 euro, aplicând indicii de actualizare conform legislației în vigoare, precum și coeficienții de majorare și cei de diminuare, luând în calcul și actuala conjunctură a pieței imobiliare, astfel cum s-a menționat în raportul de expertiză. În consecință, Curtea a constatat că susținerea apelantului, în sensul că, la stabilirea valorii imobilului, nu s-ar fi ținut cont de actualul blocaj al pieței imobiliare, nu poate fi reținută, fiind contrazisă de expertiza efectuată în cauză, a cărei refacere nu se impune în acest context, nefiind reținute neregularități în efectuarea acesteia.

Susținerea apelantului în sensul îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților prin acordarea prețului de piață nu au putut fi reținute, temeiul acordării acestor despăgubiri, în cuantumul care reflectă prețul de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, fiind legea, și anume, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Motivul de apel referitor la greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenții este pârâtul, situație în care prima instanță a reținut în mod corect culpa procesuală a acestuia și l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: În mod greșit a apreciat instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ. s-ar fi putut pune în discuție problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Tulburarea de drept suferită de reclamanți este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului. În cauză nu este aplicabil art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru că atât vânzătorii, cât și cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Contractul nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobilul neputând fi vândut în temeiul acestei legi pentru că a fost preluat de stat fără titlu. În al doilea rând, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata despăgubirilor. La data introducerii acțiunii, respectiv la 12 decembrie 2012, dreptul material la acțiune era prescris. Decizia nr. 58A din 31 februarie 2008, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, str. A.M., sectorul 1, a fost pusă în executare la 2 octombrie 2008. În mod greșit a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON deoarece nu i se poate reține culpa procesuală în cauză, câtă vreme nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență.

2.2. Întâmpinarea Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului. Au arătat că Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă legală, în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanții au pierdut proprietatea ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, iar nu a anulării contractului de vânzare-cumpărare. Motivul de recurs privitor la prescripția dreptului la acțiune a fost invocat omisso medio, el nefiind invocat și ca motiv de apel. În mod corect a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, instanța ținând cont de atitudinea procesuală a pârâtului.

2.3. Analiza recursului Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte a reținut următoarele: Motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu este întemeiat. Astfel, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform art. 50 alin. (2 1 ), cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Alin. (3) al textului stabilește că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. La rândul său, art. 50 1 alin. (1) nu prevede decât că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, fără să facă nicio altă precizare sub aspectul celui obligat la restituirea prețului.

În speță, prin hotărâre irevocabilă dată în acțiunea în revendicare promovată de fosta proprietară a imobilului cumpărat de autoarea reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferință titlului foștilor proprietari, considerându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al autoarei reclamanților au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu. Față de prevederile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în concepția legiuitorului „desființarea” contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acțiuni în anulare, fie urmare a unei acțiuni în revendicare, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de către chiriașii cumpărători are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, așadar, că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Față de cele ce preced, instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Motivul de recurs privind prescripția dreptului la acțiune a fost formulat omisso medio, în condițiile în care, deși prima instanță respinsese excepția corespunzătoare invocată de către pârât, Ministerul Finanțelor Publice nu a apelat sentința și sub acest aspect. Prin urmare, consecință a regulii tantum devolutum, quantum apellatum, partea neapelată din sentință a trecut în puterea lucrului judecat, de natură a nu mai permite analiza în recurs. Este însă întemeiat motivul de recurs vizând aplicarea greșită, în cauză, a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Premisa acestui text este dată de respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desființate ulterior fie urmare a admiterii acțiunii în revendicare, fie a acțiunii în anularea contractului.

În considerentele deciziei civile nr. 58A din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost preluat abuziv în proprietatea statului, „ceea ce înseamnă și inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995”. Câtă vreme autoarea reclamanților, parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea sus-menționată, nu a exercitat recurs, pentru casarea/modificarea deciziei, aceste considerente au dobândit putere de lucru judecat, iar hotărârea este opozabilă moștenitorilor săi.

Cum contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, înseamnă că în mod eronat a fost reținută incidența dispozițiilor art. 50 1 , iar nu a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică temeinicia criticilor ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept urmare, în raport cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul va fi admis și hotărârile pronunțate de instanțele de fond vor fi modificate, respectiv schimbate în parte, reținându-se că suma cuvenită reclamanților, cu titlu de preț actualizat plătit de chiriașul al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat, este de 24.170 euro, (echivalent în RON la data plății), astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Consecință a admiterii apelului, apelantul Ministerul Finanțelor Publice nu a căzut în pretenții, astfel încât obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimați nu se mai justifică. Pe cale de consecință, va fi înlăturată această obligație stabilită în apel. Nu va fi înlăturată însă și obligarea la cheltuielile de judecată stabilite prin sentință, întrucât Ministerul Finanțelor Publice a pierdut procesul, deci a căzut în pretenții, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 274 C. proc. civ. Ca atare, nu a fost considerat întemeiat motivul de recurs prin care au fost formulate critici sub acest aspect. În raport cu temeinicia motivelor de recurs, astfel cum au fost analizate anterior, și în raport cu aspectele deduse analizei instanței superioare de fond, vor fi menținute și soluțiile date excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune, respectiv tardivității apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 314A din 15 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că: Admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 564 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 24.170 euro către reclamanți (echivalent în RON la data plății), reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în București, str. A.M., sectorul 1. Respinge cererea intimaților-reclamanți de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.