ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3809/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3809/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea înregistrată la data de 02

martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

10.801/3/2010, reclamanții M.V. și M.F. au chemat în judecată pârâții Primăria

Municipiului București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând în temeiul art. 50 și 51

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor

metodologice de aplicare unitară a acestei legi - H.G. nr. 250/2007, obligarea

acestora la restituirea valorii de circulație a apartamentului situat în

București, Șos. M.B. sector 2, valoare calculată la data evicțiunii, 28 martie 2008,

imobil ce le-a aparținut cu titlu de proprietate, lăsat în liniștită posesie și

deplină proprietate foștilor proprietari, potrivit titlului executoriu -

decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007.

Reclamanții au solicitat

plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului menționat

de către aceștia anterior evicțiunii, în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001,

republicată, și art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi –

H.G. nr. 250/2007.

Reclamanții au solicitat

și acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 euro, urmare a prejudiciului suferit

de către aceștia urmare evicțiunii, în temeiul practicii constante a C.E.D.O.

Pârâta Primăria Municipiului

București, prin Primarul General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive pentru capătul de cerere privind restituirea

prețului de circulație al imobilului, față de dispozițiile art. 1 pct. 5 teza I

din O.U.G. nr. 184/2002 și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 și ale O.U.G.

nr. 184/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Municipiului București

prin Primarul General și a SC F. SA, invocând excepția lipsei calității sale procesuale

pasive.

Față de împrejurarea că,

prin concluziile scrise depuse, reclamanții au arătat că pentru capătul de cerere

privind îmbunătățirile, calitate procesuală pasivă au numiții C.T. și C.E., s-a

dispus introducerea acestora în cauză în calitate de pârâți, potrivit încheierii

de la termenul din 09 februarie 2011.

Pârâții C.T. și C.E. au

depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată

formulate în contradictoriu cu ei, ca tardivă, față de dispozițiile art. 132

alin. (1) din C. proc. civ., au invocat excepția lipsa calității procesuale active

în raport de petitul 2 al acțiunii, întrucât îmbunătățirile apartamentului în litigiu

nu au fost efectuate de reclamanți, ci de către foștii proprietari de la care ei

au achiziționat apartamentul în anul 1982, precum și de către ei, atât anterior

preluării abuzive, cât și ulterior reintrării în posesia acestuia. Totodată, au

invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că dreptul

reclamanților de a solicita îmbunătățirile s-a născut la data de 27 noiembrie 2007

și s-a împlinit în termenul de prescripție general de 3 ani, astfel încât la data

de 20 decembrie 2010, când a fost lărgit cadrul procesual pasiv, dreptul material

era prescris.

Prin încheierea de ședință

din 06 aprilie 2011, Tribunalul a constatat că cererea modificatoare nu a fost depusă

tardiv, deoarece numai pârâții în cauză la acel moment se puteau opune modificării

cadrului procesual, iar nu și aceia care au fost introduși, respectiv pârâții C.T.

și C.E. Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților și a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material

la acțiune. Tribunalul a dispus refacerea raportului de expertiză în contradictoriu

cu toate părțile.

La termenul de judecată

din 01 iunie 2011, Tribunalul a admis excepția de litispendență și a dispus reunirea

Dosarului nr. 45.605/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

prezentul dosar, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

Prin sentința civilă

nr. 2184 din 7 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București,

prin Primar General, și a respins cererea promovată în contradictoriu cu aceasta

pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins, pe cale de consecință, cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de Primăria

Municipiului București; a respins excepția lipsei calității procesuale active și

excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți, ca neîntemeiate;

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamanților M.V. și M.F.,

a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma

de 408.589 RON, actualizată cu rata inflației la data plății, reprezentând prețul

de piață al imobilului - apartament situat în București, Șos. M.B. sector 2, la

data efectuării expertizei; a admis cererea de chemare în garanție a SC F. SA, formulată

de Ministerul Finanțelor Publice, a obligat chemata în garanție să restituie Ministerului

Finanțelor Publice comisionul de 1% din prețul de vânzare încasat la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997; a obligat pârâții C.T. și C.E.

să plătească reclamanților suma de 11.130 RON, reprezentând îmbunătățirile necesare

și utile aduse apartamentului, actualizată cu rata inflației la data plății; a respins

petitul privind daunele morale, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București este întemeiată și urmează a fi admisă, întrucât, conform

art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Tribunalul a considerat

că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâții

C.T. și C.E., prin întâmpinare, cu motivarea că îmbunătățirile nu au fost efectuate

de reclamanți, ci de către foștii proprietari de la care chiar ei au dobândit apartamentul

în anul 1982, precum și de către ei, anterior preluării abuzive, cât și ulterior

reintrării în posesie, este neîntemeiată. Din probele administrate în cauză, a reieșit

că soții M.V. și F. au adus îmbunătățirile reținute de expertul A.N. în anexele

1 și 2 ale raportului întocmit, îmbunătățiri distincte de acelea efectuate de către

pârâți și redate în anexele 3 și 4 la același raport de expertiză. Astfel, îmbunătățirile

au fost dovedite cu procesul-verbal din 28 martie 2008 întocmit de executorul P.F.,

în care s-a menționat că „debitorii și-au ridicat toate bunurile mobile aflate în

apartament, lăsându-l liber și în stare foarte bună, gresie, faianță, termopan,

parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox”, certificat

de urbanism și autorizație de construire, privitoare la „lucrări de amenajări interioare

(…) balcon care se va compartimenta și închide cu tâmplărie din PVC și geam termopan

(…) se vor revizui toate instalațiile”, plan apartament, din anul 2005, cu mențiunea

„parapetul metalic existent se va demonta, prin tăiere, iar, în locul său se va

monta tâmplăria PVC cu geam termopan, de-a lungul lungimii balconului; pardoseala

balconului se va izola termic”, planșe foto, chitanțe, facturi și bonuri fiscale

prezentate de reclamanți, privitoare la materiale de construcție, articole de uz

gospodăresc, instalații electrice și sanitare, declarația martorei Mladin Floarea,

toate coroborându-se cu răspunsurile reclamanților la interogatorii și cu constatările

personale ale expertului la fața locului.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune, invocată tot de către pârâți, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin încheierea din 06 aprilie 2011, tribunalul apreciind că dreptul

la acțiune al reclamanților împotriva pârâților, persoane îndreptățite, a început

să curgă de la data de 03 februarie 2009, când Legea nr. 1/2009 a fost publicată

în M. Of.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată,

față de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că

prin sentința civilă nr. 4495 din 26 mai 2006, pronunțată în Dosarul nr. 13.131/2005

(nr. nou 9961/300/2005), Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea de

revendicare formulată de reclamanții C.T. și C.E. Sentința a fost menținută prin

decizia civilă nr. 273 din 09 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, cu aceeași motivare, în ceea ce privește buna-credință a chiriașilor

cumpărători. Deși prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, pronunțată

în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis recursul reclamanților și, printre altele, a obligat pârâții M.V. și M.F.

să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat

în București, șos. M.B. sector 2, în considerentele acesteia nu s-a făcut referire

la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la încheierea de către pârâți

a contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 cu Primăria Municipiului

București. Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de

piață al imobilului, calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a considerat

că cererea pârâtului de chemare în garanție a SC F. SA este întemeiată, deoarece,

în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, comisionul cuvenit

unităților specializate care evaluau și vindeau apartamente era de 1% din valoarea

acestora. De asemenea, în art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995 se prevedea că „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele

ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora

de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea

menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul

A1., deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul

sau în contul B1., deschis la unitățile Banca C., după caz”. Pentru că, potrivit

prevederilor legale citate anterior, procentul de 1% din prețul achitat de cumpărătorii-reclamanți

a fost reținut de către SC F. SA, în calitate de mandatar al statului, iar acesta

din urmă este obligat la plata contravalorii bunului pierdut, se impune ca acesta

să îl restituie, în caz contrar, realizându-se o îmbogățire fără just temei.

Pe fond, tribunalul a

reținut că reclamanții au dovedit că au efectuat mai multe îmbunătățiri asupra apartamentului

pe care au fost obligați să îl predea, așa cum acestea sunt enumerate de expert

în anexele 1 și 2 la raportul de expertiză, a căror valoare se ridică la suma totală

de 11.130 RON.

Tribunalul a constatat

că reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata unor daune morale în

cuantum de 5.000 euro, fără a preciza, însă, care dintre pârâți să fie obligați

la a le suporta și fără dovedi îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale,

respectiv existența ori întinderea prejudiciului. În consecință, tribunalul a respins

acest petit, ca neîntemeiat.

La data de 07

februarie 2012, pârâții C.T. și C.E. au formulat cerere de completare a sentinței,

în sensul admiterii cererii lor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor

de judecată efectuate din culpa acestora.

Prin sentința civilă

nr. 731 din 29 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea,

a completat dispozitivul sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011 și a obligat reclamanții

la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții C.E. și C.T. Tribunalul

a considerat că solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată este

întemeiată în parte. Potrivit dispozițiilor art. 276 din C. proc. civ., reclamanții

datorează în parte cheltuielile de judecată făcute de pârâți. Pe fond, acțiunea

reclamanților împotriva pârâților C. a fost admisă numai în parte, astfel că reclamanții

au căzut în pretenții, numai în parte.

În ceea ce privește excepția

de litispendență, admisă împotriva reclamanților, tribunalul a considerat că este

un motiv, în principiu, pentru a considera culpa procesuală a acestora, atunci când

părțile fac cheltuieli în dosarul nou fără a cunoaște că există un dosar mai vechi

cu aceleași părți, obiect și cauză. Tribunalul a reținut că, la 14 februarie 2011,

pârâții au fost citați în dosarul secției a IV-a și au încheiat contractul de asistență

juridică din data de 8 martie 2011. La data de 16 februarie 2011, pârâții au fost

citați în dosarul, secției a V-a, și împuternicirea a fost întocmită în baza contractului

din 8 martie 2012. Întâmpinarea în dosarul, secției a V-a, fost înregistrată la

data de 9 martie 2012, iar în dosarul, secției a IV-a, a fost înregistrată la data

de 22 martie 2012. Pârâții nu au dovedit că avocatul a fost angajat pentru îndeplinirea

unor activități diferite în cele două dosare. Pârâții nu au depus două contracte

de asistență întocmite pentru activități ale avocatului, în mod separat în cele

două dosare. Prin întâmpinarea din dosarul secției a IV-a se invocă excepția de

litispendență, așadar există proba că pârâții au cunoscut că apărarea poartă asupra

acelorași pretenții ca în dosarul, secției a V-a. Pentru aceste motive de fapt,

cheltuielile de judecată cuprinse în chitanța de plată a onorariului de avocat pentru

dosarul, secției a IV-a, nu pot fi privite ca și cheltuieli făcute în mod separat

pentru apărări în Dosarul nr. 45605/3/2010. Tribunalul a reținut că pârâții fac

dovada plății unui onorariu de 4.200 RON pentru apărarea în cauza finalizată cu

sentința 2184 din 7 decembrie 2011, fără a dovedi că s-au făcut cheltuieli în mod

separat pentru acte procesuale în dosarul, secției a IV-a, fără a cunoaște necesitatea

angajării avocatului pentru apărare în dosarul, secției a V-a.

Împotriva sentinței

nr. 2184 din 7 decembrie 2011 au declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reclamanții, precum și pârâții C.T. și C.E., aceștia din urmă declarând apel atât

împotriva acestei sentințe, cât și împotriva încheierilor premergătoare și a sentinței

civile nr. 731 din 29 martie 2012.

Prin decizia civilă

nr. 442 A din data de 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâții Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010 și C.T. și

C.E., împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 și împotriva sentinței

civile nr. 731 din 29 martie 2012, în contradictoriu cu intimata pârâtă Primăria

Municipiului București prin Primarul General și intimata chemată în garanție SC

F. SA.

A admis apelul apelanților

reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat, în parte,

sentința în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice către reclamanți sunt în cuantum de 435.388 RON.

A păstrat restul dispozițiilor

sentinței.

Analizând sentințele apelate

prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, s-a reținut că motivul de apel prin care apelantul

pârât a invocat greșita respingere de către instanță a excepției lipsei calității

sale procesuale pasive este neîntemeiat.

Astfel, conform art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum

și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție legală

stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în procesele pentru

restituirea prețului de piață sau a prețului plătit de

chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost

desființate. Astfel, Ministerul Finanțelor este partea obligată în cadrul raporturilor

juridice avute în vedere de textul menționat. Nu se poate susține că în cauză ar

fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune prevăzute de C.

civ. în situația în care au fost adoptate dispozițiile speciale derogatorii menționate.

În consecință, Curtea

a constatat că în mod corect instanțele au apreciat că în baza acestei dispoziții

legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal

aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Motivul de apel prin care

apelantul pârât a susținut că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești

irevocabile de anulare a contractului lor de vânzare cumpărare, situație în care

nu ar fi îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului este, de asemenea,

nefondat.

Art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 prevede că

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Noțiunea de „desființare”

la care se referă art. 50 alin. (2) și (2

1

), respectiv, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația

în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare.

Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul

a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași

ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare și anume, cumpărătorul

este lipsit de proprietatea bunului.

În concluzie, chiriașii

cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor. Aceasta este situația din speță, reclamanții fiind evinși prin admiterea

acțiunii în revendicare, soluție rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2024 din

27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fără ca titlul

lor de proprietate să fi fost anulat.

Criticile referitoare

la expertiza efectuată la fond nu pot fi reținute, deoarece se constată că raportul

de expertiză efectuat în cauză a fost comunicat pârâtului, care a formulat obiecțiuni,

respinse de instanță. Curtea a constatat că obiecțiunile au fost corect respinse

de instanță în considerarea faptului că afirmațiile referitoare la diminuarea valorii

în procentul indicat de parte nu sunt susținute de nicio probă. De asemenea, susținerile

formulate în apel, în sensul că

raportul de expertiză a stabilit o sumă exorbitantă

la evaluarea apartamentului, neaplicând nicio corecție legată de blocajul actual

al pieței imobiliare, nu pot fi reținute, având în vedere că momentul în raport

de care se stabilesc despăgubirile cuvenite apelanților reclamanți este momentul

privării de proprietate, anul 2008, astfel cum se arată în continuare, situație

în care blocajul actual al pieței imobiliare invocat de apelantul pârât nu poate

influența valoarea despăgubirilor cuvenite apelanților reclamanți.

Reținând că motivele de

apel invocate de apelantul pârât nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296

din C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat

apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate

de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâții C.T. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7

decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a reținut

că nu sunt întemeiate criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate, situație

în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins acest apel

ca nefondat.

În primul rând, Curtea

de apel a înlăturat motivat în mod judicios, toate motivele de apel invocate de

apelanții pârâți în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 132 din C.

proc. civ., a dreptului lor la apărare, a principiului disponibilității, precum

și a principiului contradictorialității în procesul civil.

Motivul de apel referitor

la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților,

cu motivarea că îmbunătățirile nu au fost efectuate de reclamanți a fost găsit,

de asemenea, neîntemeiat. Astfel, îmbunătățirile la plata contravalorii cărora au

fost obligați apelanții pârâți au fost realizate de reclamanți, aspect corect reținut

de tribunal pe baza probelor administrate în cauză. În anexa nr. XX. la expertiza

tehnică efectuată în cauză au fost menționate înscrisurile, constând în facturi,

bonuri și chitanțe, privind cheltuielile efectuate de pârâții C. la realizarea îmbunătățirilor,

emise în aprilie 2009, iar în anexa nr. YY. au fost menționate înscrisurile, constând

în facturi, bonuri și chitanțe, privind cheltuielile efectuate de reclamanți la

realizarea îmbunătățirilor, emise în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005. Concluziile

expertizei au avut în vedere atât aceste acte, cât și constatările de specialitate

de la fața locului. Astfel, îmbunătățirile avute în vedere de instanță au fost realizate

de reclamanți în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005, perioadă în care aceștia

au locuit în imobil, lucrările de îmbunătățiri construcții și instalații efectuate

de pârâți fiind constatate separat de acelea executate de reclamant.

Apelanții au contestat

faptul că reclamanții ar fi consolidat pereții, însă, prin expertiza efectuată în

cauză, s-a constatat că, în perioada 1990-1992, reclamanții au executat lucrări

de reparare a crăpăturilor din pereți, tencuire, gletuire și zugrăvire, situație

în care această valoare a fost inclusă în suma datorată de pârâți reclamanților.

Motivul de apel referitor

la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune

al reclamanților în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul

art. 48 din Legea nr. 10/2001 este neîntemeiat. Astfel, Curtea a constatat că în

mod corect tribunalul, prin încheierea pronunțată la data de 6 aprilie 2011, a respins

această excepție, cu motivarea că termenul de prescripție nu este împlinit la momentul

introducerii cererii, dat fiind faptul că termenul începe să curgă de la data publicării

în M. Of. a Legii nr. 1/2009, care a introdus norme privind calitatea procesuală

pasivă în cauze de natura celei în discuție.

În condițiile în care,

Legea nr. 1/2009 reglementează dreptul pretins de reclamanți în prezenta cauză,

prevăzând noi condiții în care acest drept se realizează, nu se poate considera

că termenul de prescripție al dreptului la acțiune curge anterior reglementării

condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.

Criticile formulate de

apelanții pârâți referitoare la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză

nu au fost reținute, Curtea constatând că raportul de expertiză a răspuns obiectivelor

fixate de instanță. Astfel, prin încheierea din 6 aprilie 2011, instanța a stabilit

ca obiective, referitor la îmbunătățiri, identificarea în concret a acestora, precizarea

momentului când au fost efectuate și evaluarea lor, atât pe baza devizelor cât și

în baza înscrisurilor depuse de părți, respectiv, chitanțe, facturi. Prin încheierea

din 1 iunie 2011, instanța a suplimentat obiectivele, în sensul de a se stabili

gradul de uzură la îmbunătățirilor în raport de durata normală de viață a acestora,

conform art. 48 alin. (5) din H.G. nr. 250/2007. Expertul a răspuns acestor obiective,

identificând fiecare lucrare în parte, astfel cum s-a arătat mai sus, luând în considerare

facturile și chitanțele depuse de părți, cât și constatările de specialitate efectuate

la fața locului, stabilind anul efectuării îmbunătățirilor și coeficientul de uzură,

aspecte ce rezultă din raportul de expertiză.

Apelanții au invocat încălcarea

art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la stabilirea sumei datorate reclamanților

pentru îmbunătățirile aduse imobilului. Conform art. menționat, prin îmbunătățiri,

în sensul acestei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor

se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură

al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă

de chiriași.

Curtea a constatat că

obiecțiunile pârâților la raportul de expertiză au fost în mod corect respinse de

tribunal, reținându-se că expertul a avut în vedere data executării lucrărilor și

gradul de uzură al acestora, iar lucrările cu durata normată de exploatare depășită

nu au fost incluse în suma datorată, acestea fiind lucrări de întreținere curentă

care cad în sarcina proprietarului, aspecte care rezultă din capitolul VIII B, al

expertizei, privind constatările la fața locului. De asemenea, expertul a aplicat

un coeficient de uzură fizică la lucrările de construcții efectuate de reclamanți

și, separat, un coeficient de uzură la instalațiile montate de reclamanți. Contrar

susținerii apelanților pârâți, lucrările de recondiționare, lustruire, de întreținere

curentă, nu au fost reținute în valoarea îmbunătățirilor.

În procesul verbal din

28 martie 2008, întocmit de executorul P.F., la care s-au referit apelanții pârâți,

s-a constatat că apartamentul se afla în stare bună, gresie, faianță, termopan,

parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox, însă efectuarea

de către reclamanți a anumitor îmbunătățiri nu a fost reținută de către instanță

numai pe baza acestui înscris, ci pe baza constatărilor de specialitate efectuate

de expert.

Susținerile apelanților

pârâți în legătură cu pretinsa confuzie a instanței între sporul de valoare și contravaloarea

îmbunătățirilor nu pot fi reținute. Astfel, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001,

chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar conform alin.

(5) al aceluiași articol, cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată

a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata

de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași. Aceste condiții au fost

respectate de instanță, astfel cum s-a arătat mai sus, din valoarea îmbunătățirilor

fiind scăzut coeficientul de uzură. Sporul de valoare la care se referă apelanții

pârâți, calculat de expert, are în vedere uzura fizică a apartamentului, care nu

poate fi luată în calculul valorii despăgubirilor, față de prevederile art. 48 din

Legea nr. 10/2001.

Motivele de apel invocate

de apelanții pârâți

C.T.

și C.E. împotriva sentinței civile nr. 731 din 29 martie 2012 pronunțate de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă cererea de completare a

dispozitivului sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011 sunt neîntemeiate.

Astfel, prin sentința

menționată reclamanții au fost obligați la plata sumei de 1.000 RON reprezentând

cheltuieli de judecată către pârâții C.E. și C.T.

Apelanții au considerat

în mod greșit că se impune admiterea în tot a cererii de completare a dispozitivului

sentinței civile nr. 2184 din 1 decembrie 2011 în sensul obligării reclamanților

la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora, în

situația în care acțiunea reclamanților a fost admisă în parte. Reclamantul este

în culpă procesuală dacă pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte.

În acest din urmă caz, culpa procesuală privește partea de pretenții considerate

neîntemeiate, în raport de care se vor stabili cheltuielile de judecată. Astfel,

culpa procesuală se stabilește în raport cu soluția pronunțată în cauză prin sentința

civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010. Împrejurarea că reclamanții i-au chemat

în judecată pe pârâți în dosarul conexat acestuia, nr. 45605/3/2010 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, nu schimbă concluzia expusă mai sus, având în vedere

că, astfel cum corect a reținut tribunalul, pârâții cunoșteau existența celor două

dosare, aceștia invocând excepția de litispendență la primul termen de judecată

care a urmat celui la care s-a dispus citarea lor.

Cererea apelanților de

sancționare a abuzului procesual în temeiul art. 723 din C. proc. civ. nu poate

fi primită, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., care interzic

formularea unor noi cereri în apel.

La pronunțarea acestei

hotărâri, Curtea a constatat că motivele de apel invocate de apelanții pârâți C.T.

și C.E. nu sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 296 din C.

proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

În ceea ce privește apelul

declarat de apelanții reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr.

2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a reținut că susținerile în sensul că despăgubirile acordate pentru pierderea

proprietății apartamentului trebuie stabilite în raport de data evicțiunii, pentru

acoperirea echitabilă și rezonabilă a prejudiciului creat acestora, sunt întemeiate.

Astfel, față de prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, apelanții

reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare. Cuantumul despăgubirii trebuie stabilit

astfel încât să acopere întreaga pierdere suferită de apelanții reclamanți care,

prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, au fost lipsiți de proprietatea

bunului. Astfel, aceștia trebuie să își păstreze aceeași valoare a activului patrimonial

și să aibă posibilitatea efectivă să înlocuiască, în patrimoniul lor, dreptul real

pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare. Or, această posibilitate există

numai dacă valoarea despăgubirilor este echivalentă cu valoarea imobilului la data

evicțiunii, în caz contrar riscul devalorizării fiind, în mod nejustificat, suportat

de apelanții reclamanți.

Această interpretare este

în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege

și de principiile generale ale dreptului internațional. Astfel, norma europeană

stabilește faptul că pierderea dreptului de proprietate privată asupra imobilului

poate fi conformă Convenției numai în măsura în care se respectă condițiile prevăzute

de lege, respectiv, în speță plata prețului de piață al imobilului.

Pentru ca lipsirea de

proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al apelanților reclamanți, drept

ocrotit de convenție, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit astfel încât

aceștia să păstreze aceeași valoare a activului patrimonial, în caz contrar, ei

fiind supuși riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot fi obligați

să îl suporte.

Apelanții reclamanți au

arătat că al doilea motiv de apel vizează faptul că instanța de fond, în mod eronat,

a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată, întrucât, la termenul

din 30 noiembrie 2011 s-a consemnat că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita

cheltuieli de judecată pe cale separată, aspect care nu a fost reținut și în cuprinsul

sentinței.

Acest motiv de apel nu

este întemeiat. Astfel, apelanții reclamanți puteau critica sentința primei instanțe

în cazul în care ar fi cerut cheltuieli de judecată și instanța ar fi omis să se

pronunțe cu privire la acestea, această omisiune reprezentând un motiv de apel.

În cazul în care, însă, reclamanții nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată

în prezenta cauză, nu se poate reproșa instanței vreo omisiune în legătură cu acest

aspect. Expresie a principiului disponibilității, cheltuielile de judecată se acordă

numai la cerere, iar în cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată,

partea le poate cere pe calea unei acțiuni separate. Susținerea formulată în acest

sens de reclamanți a fost consemnată de instanță în încheierea menționată. În consecință,

în situația în care reclamanții au precizat că vor solicita cheltuieli pe cale separată,

în mod corect instanța a luat act că, în prezenta cauză, reclamanții nu au solicitat

acordarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere aceste

aspecte, Curtea a constatat că hotărârea tribunalului este nelegală sub aspectul

acordării despăgubirilor în raport de data raportului de expertiză, situație în

care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., a admis apelul apelanților

reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011

pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice către reclamanți sunt în cuantum de 435.388 RON.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și pârâții C.T. și C.E.

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București,

a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

O primă critică vizează

lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții în cauză, unde în conformitate

cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., trebuia să se instituie

răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune

totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009,

nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor

Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului la valoarea de piață a imobilului.

Deposedarea reclamantei

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept

este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului

- Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii

prețului de piață pentru imobil.

O a doua critică, în măsura

în care se va trece peste excepția invocată, vizează acele considerente pentru care

instanța de apel a reținut obligația de plată a diferenței de preț în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului

este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar

cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În prezenta cauză nu este

îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Netemeinică și nelegală

este hotărâreapa instanței de apel și în ceea ce privește obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând prețul de piață al

imobilului la data evicțiunii - 28 martie 2008, în condițiile în care raportul de

expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011.

Astfel, instanța de apel

a acordat reclamanților prețul de piață calculat la data evicțiunii, deși în speță

Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat în temeiul art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Or, în cuprinsul Legii

nr. 10/2001 nu există nicio prevedere care să stabilească data la care urmează să

fie acordate despăgubirile reprezentând fie preț de piață, fie preț actualizat și

cu atât mai puțin, care să stabilească ca punct de reper data evicțiunii.

Mai mult decât atât, instanța

de apel a respins apărările pârâtului raportate la evicțiunea totală prin fapta

unui terț, pentru ca la finalul considerentelor să admită susținerile apelanților-reclamanți

cu privire la acordarea despăgubirilor la data evicțiunii.

În continuare se critică

modalitatea de stabilire a valorii de piață a imobilului calculată de expert la

data efectuării raportului de expertiză, respectiv suma de 408.589 RON. Această

sumă stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții

achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, care

ar fi dus la o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Evaluatorul

nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea

dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată

la - 30%.

Prin urmare, în speță

operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze

în anul 2013 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul

de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a

imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Se susține, în continuare,

că prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare

se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina

cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz neputând fi

stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul - cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește

imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată,

pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării

și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.

10/2001.

Așadar, pe criterii de

simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piață liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la „criterii

de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale”.

În spiritul protejării

drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. aceasta ar fi îndreptățită să primească

numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul

plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului

de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui

astfel de imobil.

Se arată, în continuare,

în ce măsura jurisprudența instanței de contencios european impune indemnizarea

celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piață

a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși prin admiterea acțiunilor

formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, invocându-se jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului care face parte împreună cu dispozițiile Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din blocul

de convenționalitate la care face referire art. 20 din Constituția României.

Pentru motivele arătate,

se solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu refacerea raportului de expertiză,

având în vedere că imobilul a fost supraevaluat în această cauză.

Examinând recursul pârâtului

prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

În analiza primei critici,

care vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice în această cauză, Înalta Curte constată că instanța

de apel a calificat în mod corect raportul juridic dedus judecății, respectiv temeiul

de drept aplicabil acestuia, reținând incidența Legii nr. 10/2001, republicată și

modificată, care se aplică în mod prioritar, în concurs cu legea generală, respectiv

cu dispozițiile C. civ. în materia evicțiunii.

Devoluând fondul cauzei,

instanțele anterioare au statuat că prin decizia civilă nr. 2024 din 27

noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamanților - foști proprietari ai imobilului

litigios - și, printre altele, a obligat pârâții - chiriași cumpărători ai imobilului,

M.V. și M.F. - să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

situat în București, șos. M.B. sector 2, fără ca în considerentele hotărârii să

se fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâți

și Primăria Municipiului București.

Prin urmare, în speța

de față fiind vorba de o acțiune prin care reclamanții M.V. și M.F. urmăresc practic

acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului lor de proprietate asupra

apartamentului în litigiu, urmare „desființării” contractului lor de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul trecut abuziv în proprietatea

statului, ce intră în categoria imobilelor la care se referă în mod expres Legea

nr. 10/2001, este incidentă în cauză această lege specială de reparație, care conține

dispoziții exprese în materia evicțiunii.

Astfel, art. 50 din Legea

nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, reglementează modalitatea de despăgubire

a chiriașilor-cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate în instanță, iar potrivit alin. (3)

al acestui articol, restituirea prețului se face în astfel de situații de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, în mod corect

s-a statuat în speță, că aceasta fiind o normă specială, derogatorie de la dispozițiile

de drept comun în materia evicțiunii (art. 1337, art. 1341 și următoarele C.

civ.), se aplică cu prioritate, potrivit principiului de drept „specialia generalibus

derogant”, iar instanța de apel a constatat, în acest context, că pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor are legitimare procesuală pasivă, chiar dacă nu a fost vânzător

în contractul de înstrăinare desființat de instanță.

Reținând aplicabilitatea

normei speciale în speță, instanța de recurs a înlăturat și argumentul recurentului

pârât privind existența unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, față

de pretențiile privind restituirea valorii prețului de piață pentru imobil.

O altă critică din motivele

de recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, privind acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului,

în condițiile în care în speță nu este îndeplinită nicio condiție din cele două

prevăzute imperativ de textul de lege, respectiv: ca aceste contracte să fi fost

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, acestea să fi fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009:

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare”.

În speță, s-a statuat

în mod clar, că prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, irevocabilă,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamanților -

foști proprietari ai imobilului litigios - și, printre altele, a obligat pârâții

- chiriași cumpărători, M.V. și M.F. - să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul în litigiu, fără ca în considerentele acestei hotărâri să se

fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâții - chiriași

cumpărători și Primăria Municipiului București.

Totodată, nu există hotărâre

judecătorească de anulare a acestui contract de vânzare-cumpărare pentru eludarea

Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, cele două

condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, așa

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, sunt întrunite cumulativ în prezenta

cauză, astfel cum în mod judicios a stabilit și instanța de apel.

Noțiunea de „desființare”

la care se referă art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat

fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar. În consecință

sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul

a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași

ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare și anume, cumpărătorul

este lipsit de proprietatea bunului.

În concluzie, chiriașii

cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor, așa cum este situația din speță.

O altă critică din motivele

de recurs privește nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând prețul

de piață al imobilului la data evicțiunii - 28 martie 2008, în condițiile în care

raportul de expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011, iar în cuprinsul

Legii nr. 10/2001 nu există vreo prevedere care să stabilească data la care urmează

să fie acordate despăgubirile reprezentând fie preț de piață, fie preț actualizat

și, cu atât mai puțin, care să stabilească ca punct de reper data evicțiunii.

Înalta Curte constată

că este o critică nefondată, în condițiile în care instanța de apel interpretând

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (reclamanții evinși au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare) în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a statuat că,

pentru ca lipsirea de proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al reclamanților

evinși, drept ocrotit de convenție, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit

astfel încât aceștia să păstreze aceeași valoare a activului patrimonial, în caz

contrar, ei fiind supuși riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot

fi obligați să îl suporte.

Pentru realizarea acestui

deziderat, momentul de la care operează acordarea despăgubirilor reprezentând prețul

de piață al imobilului, nu poate fi decât momentul predării apartamentului, care

reprezintă data evicțiunii.

Se critică în continuare

valoarea apartamentului astfel cum a fost calculată de expert la data efectuării

raportului de expertiză, respectiv 408.589 RON, susținându-se că suma stabilită

în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l

la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, care ar fi dus la o

diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus

în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cererea

și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la - 30%.

Criticile referitoare

la valoarea apartamentului stabilită prin expertiza efectuată la fond și confirmată

de instanța de apel prin valorificarea acesteia nu pot fi primite, deoarece implică

practic reanalizarea probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii

ce excede limitelor presupuse de art 304 C. proc. civ., care nu intră în atribuțiile

instanței de recurs.

Toate criticile și argumentele

aduse împotriva hotărârii atacate, ale motivelor de recurs formulate de recurentul

pârât, urmează a fi înlăturate ca fiind critici omisso medio, inadmisibile, deoarece

recurentul nu le-a formulat și în apel, la adresa sentinței primei instanțe, motiv

pentru care nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs.

În concluzie, reținând

că motivele de re