ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:
La data de
20 octombrie 2014, N.G., executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel
București, a solicitat încuviințarea executării silite a debitorilor D.A. și
S.G.C. cu domiciliul în Pitești, urmare a solicitării creditorilor I.D.G. și
P.E., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 16227 din
23 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București.
Învestită
cu soluționarea cauzei, Judecătoria Pitești, prin Sentința civilă nr. 10294 din
30 octombrie 2014 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din
oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei sectorului 2, București.
Pentru
a se pronunța astfel instanța a reținut că prin Decizia Curții Constituționale
nr. 368 din 17 iunie 2014 s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) din
Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care stabileau ca instanță de
executare judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, sunt neconstituționale.
Totodată,
a apreciat că potrivit art. 528 alin. (2), raportat la art. 107 C. proc. civ.,
instanța competentă să judece cererea de încuviințare a executării silite este
instanța de la domiciliul debitorului, nefiind incidente în speță dispozițiile
art. 819 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ..
Judecătoria
sectorului 2, prin Sentința civilă nr. 13662 din 09 decembrie 2014, la rândul
său, invocând excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești și constatând ivit
conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți pentru a
pronunța regulatorul de competență.
Judecătoria
sectorului 2 București a reținut că la data înregistrării cererii de
încuviințare executare silită, dispozițiile art. 650 din Legea nr. 134/2010
privind C. proc. civ. erau declarate neconstituționale prin Decizia nr.
348/2014 a Curții Constituționale, motiv pentru care a apreciat ca fiind
aplicabile dispozițiile de drept comun referitoare la competența teritorială
instituită de art. 107 din același act normativ, care stabilește competența în
favoarea instanței în circumscripția căreia domiciliază debitorul.
Asupra
conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție
reține următoarele:
În
cauză, prin cererea formulată, executor judecătoresc N.G. a solicitat instanței
încuviințarea executării silite a debitorilor D.A. și S.G.C. care, în baza
titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 16227 din 23 decembrie
2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, au fost obligați să
lase în deplină proprietate și posesie creditorilor I.D.G. și P.E.,
apartamentul situat în București, str. Viitorului nr. 42, parter sector 2.
Prin
urmare, soluționarea cererii de încuviințare a executării silite imobiliare
formulată în cauză cade sub incidența procedurii reglementată de dispozițiile
înscrise în Secțiunea a 2-a din Capitolul II Urmărirea imobiliară a Titlului II
Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului, intitulată "Încuviințarea
urmăririi silite" din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., respectiv
art. 818 - 825. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 819 alin. (1) din același
act normativ, după înregistrarea cererii (de executare silită - s.n.),
executorul judecătoresc va solicita de îndată instanței de executare în
circumscripția căreia se află imobilul, încuviințarea urmăririi lui silite.
Reiese
deci, sub aspectul determinării instanței de executare că dispozițiile art. 819
din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. instituie norme speciale, cu
caracter derogator de la dreptul comun, consacrat în art. 650 alin. (1) din
același act normativ, stipulând că executorul judecătoresc poate solicita
încuviințarea executării silite doar instanței de executare în circumscripția
căreia se află imobilul supus urmăririi. Este vorba, în ipoteza analizată, de
stabilirea unei competențe teritoriale absolute în cazul urmăririi silite
imobiliare și, drept urmare, în cadrul acestei forme de executare silită legea
reglementează - cu caracter derogator de la art. 650 - instanța de executare,
fixând în sarcina executorului judecătoresc obligația de a solicita,
încuviințarea urmăririi silite judecătoriei din circumscripția căreia se află
imobilul urmărit. Cum în speță executarea silită se solicită a fi efectuată
asupra bunurilor imobile deținute de debitorii D.A. și S.G.C. care se află pe
raza Curții de Apel București, potrivit cererii de executare silită aflată la
fila 5 din dosarul Judecătoriei Pitești, rezultă că instanța de executare nu
poate fi decât Judecătoria sectorului 2, București, în a cărei circumscripție
teritorială se află imobilul supus executării silite.
În
consecință, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) raportat la art. 819
alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili
competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite în
favoarea Judecătoriei sectorului 2, București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2,
București.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2015.
Procesat
de GGC - GV