ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: La data de 27 martie 2015, Biroul Executorilor Judecătorești Asociați M.P. a solicitat încuviințarea executării silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4143 din 30 mai 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 1355/R/2012 pentru suma de 2.073,36 lei. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Pitești, prin Sentința civilă nr. 3140 din 6 aprilie 2015 a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București competența de soluționarea a cererii. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel, că B.E.J. - Asociați M.P. se află în București, iar Judecătoria sectorului 4 București este instanța care a pronunțat sentința cu privire la care se solicită încuviințarea executării silite, astfel încât, această ultimă instanță este instanță de executare. Astfel învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 4 București, prin încheierea din data de 22 mai 2015 a admis la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel această instanță a avut în vedere că executarea silită a început prin cererea formulată de creditoarea C.E.M., la data de 30 iulie 2015, dată ulterioară publicării deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 la data de 16 iulie 2014, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. ce stabileau competența instanței de executare raportat la sediul executorului judecătoresc. Drept consecință, cum norma specială a fost declarată neconstituțională, a constatat ca fiind incidente dispozițiile de drept comun reglementate de art. 107 C. proc. civ., în sensul stabilirii competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul debitorului, respectiv Judecătoria Pitești.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea formulată de creditoarea O.M.V.P. SA, s-a solicitat încuviințarea executării silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4143 din 30 mai 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București. Dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, textul în vigoare la data formulării cererii de executare silită, prevedeau că în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea executării silite de către instanța de executare căreia îi va înainta, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) și dovada taxei de timbru.

Prin urmare, pentru cazul cererilor de încuviințare a executării silite există o competență specială prevăzută de art. 665 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanței de executare. Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., prin dispozițiile art. 650 alin. (1), a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare, așa cum prevedeau normele Codului de procedură civilă 1865, introducând un criteriu ușor de stabilit, în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situația prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ. când se urmărește executarea unui bun imobil precum și în cazul în care legea prevede altfel. Astfel, potrivit art. 650 alin. (1) instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție, se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Acest nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare, conținea, prin raportarea la biroul executorului judecătoresc, un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor și debitor. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale. Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că, în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea. În prezenta cauză, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, data solicitării de încuviințare a executării silite este 30 iulie 2014, deci ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. la 16 iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât instanță de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

Așa fiind, în absența unei norme speciale atributive de competență, Înalta Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc. civ. și avându-se în vedere și dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care “….executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviințarea executării de către instanța de executare…”. Se reține că stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) consacră competența materială a judecătoriei ca instanță de executare. Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite și totodată volatil, precum locul executării silite. De altfel, Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16 octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) din Cod primind o nouă formă, în sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt însă aplicabile cauzei pendinte, întrucât executarea silită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, creditoarea sesizând biroul executorului judecătoresc la data de 30 iulie 2014, așa cum s-a reținut. Prin urmare, având în vedere principiul neretroactivității legii civile și faptul că organul de executare a fost învestit, de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare silită la momentul la care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu exista o normă specială de competență în materie, la stabilirea instanței de executare competente în soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 107 C. proc.

civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunilor civile. Cum domiciliul debitoarei este în Pitești, strada Gârlei, județul Argeș, respectiv în circumscripția Judecătoriei Pitești, pentru considerentele anterior expuse, competența de soluționare a cauzei se va stabili în favoarea Judecătoriei Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.