ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2015

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

La data de 27 martie 2015, Biroul

Executorilor Judecătorești Asociați M.P. a solicitat încuviințarea executării

silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4143

din 30 mai 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă

prin Decizia civilă nr. 1355/R/2012 pentru suma de 2.073,36 lei.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Pitești, prin Sentința civilă nr. 3140 din 6

aprilie 2015 a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în

favoarea Judecătoriei sectorului 4 București competența de soluționarea a

cererii.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 650 alin. (1) C.

proc. civ. instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se

află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, în afara cazurilor în

care legea dispune altfel, că B.E.J. - Asociați M.P. se află în București, iar

Judecătoria sectorului 4 București este instanța care a pronunțat sentința cu

privire la care se solicită încuviințarea executării silite, astfel încât,

această ultimă instanță este instanță de executare.

Astfel învestită prin

declinare, Judecătoria sectorului 4 București, prin încheierea din data de 22

mai 2015 a admis la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești și,

constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide

astfel această instanță a avut în vedere că executarea silită a început prin

cererea formulată de creditoarea C.E.M., la data de 30 iulie 2015, dată

ulterioară publicării deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014,

publicată în M. Of. nr. 529 la data de 16 iulie 2014, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. ce

stabileau competența instanței de executare raportat la sediul executorului

judecătoresc. Drept consecință, cum norma specială a fost declarată

neconstituțională, a constatat ca fiind incidente dispozițiile de drept comun

reglementate de art. 107 C. proc. civ., în sensul stabilirii competenței

instanței de executare prin raportare la domiciliul debitorului, respectiv

Judecătoria Pitești.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Prin cererea

formulată de creditoarea O.M.V.P. SA, s-a solicitat încuviințarea executării

silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4143

din 30 mai 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București.

Dispozițiile art. 665

alin. (1) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, textul în vigoare la

data formulării cererii de executare silită, prevedeau că în termen de 3 zile

de la înregistrarea cererii, executorul va solicita să se dispună încuviințarea

executării silite de către instanța de executare căreia îi va înainta, în copie

certificată pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul

executoriu, încheierea prevăzută la art. 664 alin. (1) și dovada taxei de

timbru.

Prin urmare, pentru

cazul cererilor de încuviințare a executării silite există o competență

specială prevăzută de art. 665 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanței

de executare.

Legea nr. 134/2010 C.

proc. civ., prin dispozițiile art. 650 alin. (1), a propus eliminarea

competenței multiple a instanțelor de executare, așa cum prevedeau normele

Codului de procedură civilă 1865, introducând un criteriu ușor de stabilit, în

funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face

executarea, exceptând situația prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ.

când se urmărește executarea unui bun imobil precum și în cazul în care legea

prevede altfel. Astfel, potrivit art. 650 alin. (1) instanța de executare este

judecătoria în a cărei circumscripție, se află biroul executorului judecătoresc

care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Acest

nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare, conținea, prin

raportarea la biroul executorului judecătoresc, un element extern raportului

juridic de executare silită dintre creditor și debitor.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16

iulie 2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt

neconstituționale.

Curtea a statuat că

din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ.,

rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de

apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia

posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din

circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor

care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie

să fie executate.

Totodată, a apreciat

că, în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta

trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în

legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află

imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă

executarea.

În prezenta cauză,

așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, data solicitării de

încuviințare a executării silite este 30 iulie 2014, deci ulterior datei la

care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a

României, publicată în M. Of. la 16 iulie 2014, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., astfel

încât instanță de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în

circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

Așa fiind, în absența

unei norme speciale atributive de competență, Înalta Curte constată că singura

soluție care se impune este stabilirea competenței instanței de executare prin

raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a

instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional

competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C.

proc. civ. și avându-se în vedere și dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cu care “….executorul judecătoresc va solicita să se dispună

încuviințarea executării de către instanța de executare…”.

Se reține că stabilirea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul

debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții

Constituționale.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) consacră competența

materială a judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând,

se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și

posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui

criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite și totodată

volatil, precum locul executării silite.

De altfel, Codul de

procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010 a fost modificat și completat

prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, publicată în M. Of. la data de 16

octombrie 2014, textul art. 650 alin. (1) din Cod primind o nouă formă, în

sensul că „instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se

afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz,

sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.

Aceste norme nu sunt

însă aplicabile cauzei pendinte, întrucât executarea silită a început anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014, creditoarea sesizând

biroul executorului judecătoresc la data de 30 iulie 2014, așa cum s-a reținut.

Prin urmare, având în

vedere principiul neretroactivității legii civile și faptul că organul de

executare a fost învestit, de către creditoare, cu soluționarea cererii de executare

silită la momentul la care, deși fusese admisă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor Codului de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010,

nu exista o normă specială de competență în materie, la stabilirea instanței de

executare competente în soluționarea cererii de încuviințare a executării

silite, prin poprire, Înalta Curte va avea în vedere prevederile art. 107 C.

proc. civ., care stabilesc competența de drept comun, din punct de vedere

teritorial, pentru soluționarea, în fond, a acțiunilor civile.

Cum domiciliul

debitoarei este în Pitești, strada Gârlei, județul Argeș, respectiv în

circumscripția Judecătoriei Pitești, pentru considerentele anterior expuse,

competența de soluționare a cauzei se va stabili în favoarea Judecătoriei Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2015.