ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2868/2019

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat:

- încadrarea reclamanților în funcțiile de ofițer specialist I, prevăzute la pozițiile nr. 1122 (A.), 1132 (B.) și 1129 (C.) din statutul de organizare al Direcției Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase - Serviciul Arme, funcții obținute ca urmare a promovării concursului de trecere a agenților de poliție în corpul ofițerilor de poliție, organizat de Inspectoratul General al Poliției Române la data de 26.08.2017 și îndeplinirii condițiilor cumulative, corelativ cu plata drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de lege pentru această funcție;

- acordarea gradului profesional în raport cu vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, potrivit art. 1 alin. (4) lit. a) din Anexa 6 la Ordinul nr. 140/2016, în conformitate cu documentele care atestă vechimea în specialitate, existente în dosarul profesional și plata drepturilor salariale, precum și a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de lege pentru acest grad;

- plata retroactivă a drepturilor salariale corespunzătoare, precum și a tuturor celorlalte drepturi recunoscute de legislația incidență, sume actualizate cu indicele inflației, de la data trecerii în corpul ofițerilor de poliție și până la data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunța în prezenta cauză, corespunzător gradului și funcției în care vor fi încadrați ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești în prezenta cauză.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 8371 din 13 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a dispus disjungerea capătului de cerere privind pe reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne și formarea unui nou dosar, pe rolul aceleiași instanțe, sub nr. x/2018.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 8377 din 13 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 și împrejurarea că domiciliul reclamantului este situat în județul Vrancea.

2.2. Prin Sentința civilă nr. 124 din 13 martie 2019, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Vrancea a reținut incidența prevederilor art. 107 din C. proc. civ., în ceea ce privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", precum și împrejurarea că reclamantul are reședința în București.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Așadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispozițiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamantului, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiește.

Din actele dosarului rezultă că reclamantul B. are domiciliul în județul Vrancea, însă reședința se află în municipiul București, aceasta fiind locuința statornică, în raport de care se stabilește competența teritorială a instanței de contencios administrativ.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. și pe pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - NN