ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4791/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 07 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea actului administrativ "Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. II/1802" din data de 22.06.2018, care a intrat în vigoare la data de 29.06.2018; anularea în parte a actului administrativ "Dispoziția Inspectorului General al Poliției Române nr. x" din data de 09.08.2018 și obligarea pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române să emită un nou act administrativ de acordare a gradului profesional conform vechimii în specialitatea studiilor absolvite, avute la data de 29.06.2018, conform prevederilor din Anexa 6 a O.M.A.I. 140/2016, privind activitatea de management resurse umane în unitățile de poliție ale M.A.I., respectiv, încadrarea în funcția corespunzătoare gradului.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin Sentința civilă nr. 1691 din 13 martie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, către Tribunalul Vrancea.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a evocat prevederile legale de la art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 - alin. (3) și a reținut, în esență, că, prin stabilirea regulii art. 10 din Legea 554/2004, derogatorie de la regula comuna a competentei teritoriale stabilita în C. proc. civ., potrivit căreia cererea se face la instanța domiciliului paratului, s-a urmărit protejarea reclamantului, prin oferirea beneficiului legal de a alege dintre cele doua instanțe deopotrivă competente pe cea situata la domiciliul (sediul) sau, în măsura în care o asemenea opțiune este de natura a-i servi mai bine interesele.

Cum prin Legea nr. 554/2004 sunt prevăzute reguli speciale cu privire la competenta teritoriala, a considerat instanța că nu se poate face trimitere la dispozițiile dreptului comun în materie procesuală pentru a se justifica competența unei alte instanțe de același grad decât instanța de la domiciliul (sediul) reclamantului sau cea de la domiciliul (sediul) pârâtului.

Constatând că în prezentul litigiu, reclamantul are domiciliul în Focșani, județul Vrancea, față de dispozițiile arătate mai sus, în baza art. 129, 132 din C. proc. civ., raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Vrancea.

2.2). La data de 24 mai 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, iar prin Sentința civilă nr. 310/2019 din 28 iunie 2019, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vrancea, invocată de instanță din oficiu; s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârât Inspectoratul General al Poliției Române, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr. 188/1999), în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență; potrivit art. 134 din C. proc. civ., s-a suspendat judecata pricinii și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că, din analiza dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 și ale art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 658/30.07.2018, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată formulate de persoane fizice ori persoane juridice de drept privat, competența exclusivă de soluționare a cererii este în căderea instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Conform cărții de identitate a reclamantului, la data formulării cererii acesta avea domiciliul legal în municipiul Focșani, iar reședința era stabilită în municipiul București, în aceste condiții considerând că se pune problema identificării instanței competente.

În acest sens, Tribunalul Vrancea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, completarea cu dreptul comun, "(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.". Rezultă, astfel, că prevederile Legii nr. 554/2004 se completează sub aspectul legii procesuale cu dispozițiile C. proc. civ.

Or, în materia competenței teritoriale, instanța a apreciat că dispozițiile art. 107 și următoarele au fost interpretate în sensul că prin domiciliul procesual al părții se înțelege locul unde aceasta locuiește în mod efectiv, iar nu domiciliul legal în sensul reglementat de prevederile art. 91 din C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în condițiile în care reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția Financiară și locuia la data formulării cererii în circumscripția Tribunalului București, rezultă că instanța competentă să soluționeze cererea este Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

În privința expirării mențiunii privind reședința reclamantului, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 107 alin. (2), schimbarea domiciliului ulterior sesizării instanței nu atrage modificarea competenței de soluționare a cauzei, pentru identitate de rațiune impunându-se respectarea acestei reguli și în privința cazului în care competența este dată de domiciliul sau sediul reclamantului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) din Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Așadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispozițiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict. Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 din C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamantului, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiește.

Din actele dosarului rezultă, într-adevăr, că reclamantul A. are domiciliul în județul Vrancea, însă, la momentul sesizării instanței, avea reședința în municipiul București, aceasta fiind locuința statornică, în raport de care se stabilește competența teritorială a instanței de contencios administrativ.

În acest sens, Înalta Curte amintește că art. 107 alin. (2) din C. proc. civ. constituie o consacrare expresă a regulii potrivit căreia, " (2) Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.".

Așadar, pentru stabilirea competenței teritoriale prezintă interes domiciliul sau reședința pe care partea o avea în momentul sesizării instanței, astfel încât, schimbarea ulterioară a acesteia nu influențează competența.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 107 alin. (2) din C. proc. civ. Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București.

Văzând și dispozițiile art. 135 din C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2019.

GGC - OB