ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2014

Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 44919/3/2010, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.M., R.M. și Oficiul Român pentru Adopții, constatarea nulității adopției sale de către pârâți și revenirea sa la numele avut anterior adopției, și anume I. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a născut la data de 26 martie 1990 din căsătoria numiților I.M. și I.R. De la data nașterii sale, cu excepția unei perioade scurte de timp în care a fost instituționalizat într-un centru de plasament, a locuit împreună cu familia sa. În perioada de instituționalizare a cunoscut o familie de cetățeni italieni care l-au plăcut, discutând cu directorul centrului pentru a-l adopta.

La data de 24 martie 1993, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a încuviințat adopția sa de către pârâți, prin Sentința civilă nr. nr. 193 din 24 septembrie 1993. Reclamantul a învederat că în procesul de încuviințare a adopției părinții săi au fost induși în eroare apreciind că toate solicitările de acte din partea pârâților vizau acordarea unui ajutor financiar. Acesta a constituit motivul pentru care după pronunțarea sentinței, părinții reclamantului s-au opus scoaterii sale din țară. Pe cale de consecință, reclamantul a rămas în țară, în familia sa, fiind crescut de către părinții săi naturali, astfel încât adopția încuviințată prin sentința sus menționată a rămas fără finalitate.

Reclamantul a arătat că nu îi cunoaște pe pârâți, nu a fost niciodată plecat la aceștia și nu a beneficiat de vreun ajutor din partea lor. A susținut că a aflat de adopție la împlinirea vârstei de 14 ani când s-a prezentat la poliție pentru eliberarea cărții de identitate, neputând sa o obțină, întrucât fusese adoptat de pârâți. Nu deține nici în prezent documente de identitate și se află așadar în imposibilitatea de a-și recunoaște copilul născut de concubina sa, D.A. la data de 26 august 2010. În urma demersurilor efectuate de reclamant în vederea clarificării situației sale, a aflat că în locul său, folosindu-se de actele sale, a fost scos din țară un alt copil care a fost crescut de către pârâți.

A solicitat constatarea nulității adopției sale de către pârâți și revenirea la numele de familie avut anterior încuviințării adopției, și anume I. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 62, 63, 67 și art. 68 din Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopției. Pârâtul Oficiul Român pentru Adopții a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, menținerea adopției fiind în interesul celui adoptat. Prin Sentința civilă nr. 1.266 din 17 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea și a constatat nulitatea absolută a adopției reclamantului P.I., născut la data de 29 martie 1990 în sectorul 3 București, naștere înregistrată în registrul stării civile Sector 3 sub nr. 1.695 din 18 aprilie 1990, de către pârâții P.M.

și R.M., soți, cetățeni italieni, domiciliați în Italia, adopție încuviințată prin Sentința civilă nr. 193 din 24 septembrie 1993 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. 3629/1993; redobândirea de către reclamantul adoptat a numelui de familie avut înainte de încuviințarea adopției, acela de "I.". Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs P.M. și R.M. considerând sentința netemeinică și nelegală, apreciind că au fost încălcate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene. Prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a calificat recursul pârâților ca fiind apel în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 11/1990.

Prin Decizia civilă nr. 318A din 9 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâților. Instanța de apel a reținut că tribunalul a avut în vedere ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 11/1990, lege în vigoare la momentul adopției 24 septembrie 1993, precum și dispozițiile art. 8 din C.E.D.O. Indicarea unui temei de drept greșit prin cererea de chemare în judecată, nu înlătură dreptul instanței de a stabili ea însăși temeiul de drept aplicabil, deoarece această operațiune face parte din activitatea efectivă de judecată, fiind prevăzută în art. 129 C. proc. civ.

Critica referitoare la faptul că adoptatul, în prezent major, trebuia introdus în cauză și citat pentru a-și exprima punctul de vedere, nu a fost găsită fondată, în condițiile în care s-a dovedit în cauză că persoana ce a făcut obiectul adopției este reclamantul, căruia i s-a produs o vătămare gravă a drepturilor, prin substituirea de persoană, eveniment cea a avut loc ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 193 din 24 septembrie 1993. Din acest motiv, nu se poate reține o încălcare a drepturilor procesuale și fundamentale ale persoanei care efectiv a ajuns în Italia ulterior pronunțării sentinței de adopție, deoarece acea persoană nu a făcut obiectul adopției a cărui nulitate se cere.

În ceea ce privește încălcarea gravă a interesului superior al adoptatului, Curtea a constatat că această instituție juridică este aplicabilă doar minorilor, însă în cauză persoana ce azi domiciliază în Italia și are vârsta de 23 de ani, fiind majoră și la data introducerii cererii de chemare în judecată. Critica referitoare la buna conduită a adoptatorilor și la faptul că aceștia nu au dorit să fraudeze legea nu a fost primită, reținându-se că sunt indicii temeinice privind săvârșirea unor infracțiuni de către A.M., P.M., R.M. și AN, persoană angajată la DGASPC sectorul 5 care a intermediat adopția, însă, după derularea anchetei penale, s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite.

Curtea a constatat că nu este fondată nici critica referitoare la protecția oferită de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul minorului care a fost scos din țară sub identitatea de P.I. de a-și stabili corect propria identitate. Astfel, din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că cel mai vătămat în drepturi este reclamantul. Acesta nu o posedă o stare civilă, nu are niciun act de identitate, iar la rândul său nu îi poate legaliza situația copilului pe care îl are în prezent. Chiar dacă lipsa oricăror acte de stare civilă și lentoarea în clarificarea acestei situații le-ar fi imputabilă, nu se poate perpetua o stare de drept ce nu corespunde realității, în condițiile în care substituția de persoană nu îi este imputabilă reclamantului, acesta fiind minor la momentul în care din țară a plecat un alt copil.

În ceea ce privește drepturile conferite de Convenție și persoanei P.I., cetățean italian în prezent, acesta poate oricând demara o procedură de identificare a părinților naturali, fiind exclusiv latitudinea sa de a investi autoritățile române în acest sens. Critica referitoare la faptul că instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu-și găsește aplicare în cauza de față principiul invocat de pârâți error comunis facit ius sau principiul validității aparenței de drept, care înlătură nulitatea actului juridic, nu a fost, de asemenea, primită. În cauză, astfel cum a rezultat din probe, nu a existat o eroare comună, ci o fraudă la lege, întrucât intenția a fost aceea de a se adopta un alt copil decât reclamantul.

În plus, efectele adopției în ceea cel privește pe reclamant nu pot fi înlăturate în altă modalitate recunoscută de lege, ceea ce ar presupune ca reclamantul P.(I.)I. și urmașii săi să nu posede o stare civilă, împrejurare care vine în contradicție cu art. 8 din C.E.D.O. Nefondată a fost considerată și critica referitoare la interpretare și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990 cu privire la confirmarea C.R.A., instanța concluzionând eronat că adopția sa încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative. Tribunalul a apreciat că avizul Comitetului Român pentru Adopții (C.R.A) că înscrisul aflat la dosarul de adopție, atașat la prezentul dosar, nu întrunește cerințele legale, deoarece poartă doar mențiunea că minorul I.I.

se află în evidențele sale de la data de 4 noiembrie 1992. Nulitatea adopției, ca de altfel orice fel de nulitate, se analizează la momentul încheierii actului ori anterior acestui moment, astfel încât trecerea timpului, respectiv 20 de ani de la data încheierii sale, nu are nicio relevanță, nulitatea fiind absolută și deci imprescriptibilă. Nici ultima critică, referitoare la faptul că instanța de judecată a constatat nulitatea absolută a hotărârii judecătorești de adopție, chiar dacă instituția juridică nu exista în textul Legii nr. 11/1990, la momentul 1993, nu a fost primită, întrucât în condițiile Legii nr. 11/1990 exista instituția nulității adopției, chiar dacă ea nu era reglementată în mod expres în lege.

Astfel, în art. 5 din Legea nr. 11/1990 se arată că instanța soluționează cererea pentru încuviințarea adopției ..., cu respectarea condițiilor de fond prevăzute de lege iar în art. 12 alin. (2) se menționează că cererile de anulare sau desfacere a adopției urmează aceleași reguli de competență ca cele pentru încuviințarea acesteia. Prin urmare, și sub reglementarea Legii nr. 11/1990 instanțele aveau competența de a se pronunța asupra unor cereri de anulare a adopțiilor, cu atât mai mult cu cât erau obligate să verifice respectarea condițiilor de fond în cererile de încuviințare. În ceea ce privește interesul superior al adoptatului acesta nu este relevant în cauză câtă vreme la momentul investirii instanței, adoptatul era deja major, iar interesul superior, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 273/2004 - este aplicabil minorilor.

În ceea ce privește dovedirea fraudei la lege, săvârșită de adoptatori, Curtea a avut în vedere materialul probator administrat în cauză și considerentele deja expuse cu ocazia analizării celorlalte critici ale sentinței apelate. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs pârâții P.M. și R.M. invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Au reluat nemulțumirile exprimate în apel, criticând faptul că: instanțele de fond au aplicat dispoziții legale pe care le-au considerat aplicabile, norme care nu existau la momentul pronunțării hotărârii judecătorești de adopție; instanța de apel a considerat greșit că neintroducerea în cauză a adoptatului devenit major este corectă și că adoptatorii au fraudat legea cu intenție clară; instanța de apel a făcut o analiză și interpretare greșită a dispozițiilor art. 8 CEDO prejudiciindu-l grav pe minorul P.I.

care trăiește în Italia; în mod greșit instanța de apel a respins principiul error comunis facit ius; instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990 cu privire la confirmarea Comitetului Român de adopții; printr-un artificiu de interpretare a condițiilor generale de nulitate absolută a unui act juridic de drept comun, instanțele de judecată au pronunțat o hotărâre judecătorească care anulează hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției din 1993, ceea ce din punct de vedere juridic este inadmisibil. Intimata Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, prin întâmpinare, a solicitat admiterea recursului. La termenul de judecată din data de 29 mai 2014 procurorul de ședință a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Analizând recursul din prisma excepției invocate, Înalta Curte constată caracterul său inadmisibil având în vedere următoarele considerente: Curtea a constatat că înfierea a cărei nulitate se solicită a fost încuviințată în temeiul art. 67 C. fam. și art. 1, 2 și urm. din Legea nr. 11/1990, acte normative în vigoare la momentul încuviințării adopției, prin Sentința civilă nr. 193 din 24 septembrie 1993 a Tribunalului municipiului București. Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției, act normativ special, a transferat atribuția de a încuviința adopția din competența autorității tutelare în cea a instanței judecătorești. După un șir de mutații legislative în materie, în scopul armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, reclamantul a promovat prezenta acțiune civilă având ca obiect constatare nulitate adopție la data de 21 septembrie 2010, dată la care era în vigoare Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopției, publicată în M. Of. nr. 557/23.06.2004. Actul normativ a fost republicat în M. Of. nr. 259/19.04.2012, iar dispozițiile art. 71 conțin reglementări privind condițiile de încetare a adopției, respectiv prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale, în condițiile legii. La art. 74 alin. (5) al textului de lege era reglementată calea de atac în cazul acțiunilor civile prevăzute de textul normativ în discuție, astfel " Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului.

Exercitarea recursului suspendă executarea". În determinarea căii de atac interesează, însă, dispozițiile legale în materie în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate. Or, la data la care s-a pronunțat hotărârea primei instanțe, respectiv la data de 17 iunie 2013, era în vigoare actul normativ anterior menționat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Astfel, începând cu data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, la Cap. VIII - Dispoziții comune, art. 74 alin. (5) s-a modificat cu următorul cuprins: Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, în speță, hotărârea primei instanțe este supusă numai căii de atac a apelului. În raport de aceste argumente, care înlocuiesc motivarea curții de apel, această instanță a recalificat corect calea de atac formulată de intimați, ca fiind apel și nu recurs. Menționarea, însă, în dispozitivul deciziei atacate cu recurs în prezenta cauză cu care a fost învestită Înalta Curte, a posibilității folosirii recursului nu deschide părților o cale pe care legea nu o acordă. Aceasta deoarece în respectarea principiului legalității, posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Obiectul prezentului dosar îl reprezintă constatare nulitate adopție, așa încât, în raport de dispozițiile legale anterior menționate, Decizia civilă nr. 318A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce a fost atacată cu recurs, nu este supusă prin lege, cenzurii acestei căi de atac.

Prin urmare, recursul formulat de pârâții P.M. și R.M. se privește ca inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâții P.M. și R.M. împotriva Deciziei civile nr. 318A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2014. Procesat de GGC - AM