ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie

2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

44919/3/2010, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.M.,

R.M. și Oficiul Român pentru Adopții, constatarea nulității adopției sale de

către pârâți și revenirea sa la numele avut anterior adopției, și anume I.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că s-a născut la data de 26 martie 1990 din căsătoria

numiților I.M. și I.R. De la data nașterii sale, cu excepția unei perioade

scurte de timp în care a fost instituționalizat într-un centru de plasament, a

locuit împreună cu familia sa. În perioada de instituționalizare a cunoscut o

familie de cetățeni italieni care l-au plăcut, discutând cu directorul

centrului pentru a-l adopta. La data de 24 martie 1993, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a încuviințat adopția sa de către pârâți, prin Sentința

civilă nr. nr. 193 din 24 septembrie 1993.

Reclamantul a

învederat că în procesul de încuviințare a adopției părinții săi au fost induși

în eroare apreciind că toate solicitările de acte din partea pârâților vizau

acordarea unui ajutor financiar. Acesta a constituit motivul pentru care după

pronunțarea sentinței, părinții reclamantului s-au opus scoaterii sale din

țară.

Pe cale de

consecință, reclamantul a rămas în țară, în familia sa, fiind crescut de către

părinții săi naturali, astfel încât adopția încuviințată prin sentința sus

menționată a rămas fără finalitate.

Reclamantul a arătat

că nu îi cunoaște pe pârâți, nu a fost niciodată plecat la aceștia și nu a beneficiat

de vreun ajutor din partea lor.

A susținut că a aflat

de adopție la împlinirea vârstei de 14 ani când s-a prezentat la poliție pentru

eliberarea cărții de identitate, neputând sa o obțină, întrucât fusese adoptat

de pârâți. Nu deține nici în prezent documente de identitate și se află așadar

în imposibilitatea de a-și recunoaște copilul născut de concubina sa, D.A. la

data de 26 august 2010.

În urma demersurilor

efectuate de reclamant în vederea clarificării situației sale, a aflat că în

locul său, folosindu-se de actele sale, a fost scos din țară un alt copil care

a fost crescut de către pârâți.

A solicitat

constatarea nulității adopției sale de către pârâți și revenirea la numele de

familie avut anterior încuviințării adopției, și anume I.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 62, 63, 67 și art. 68 din Legea nr. 273/2004,

privind regimul juridic al adopției.

Pârâtul Oficiul Român

pentru Adopții a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, menținerea adopției fiind în interesul celui adoptat.

Prin Sentința civilă

nr. 1.266 din 17 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea și a constatat nulitatea absolută a adopției reclamantului P.I., născut

la data de 29 martie 1990 în sectorul 3 București, naștere înregistrată în

registrul stării civile Sector 3 sub nr. 1.695 din 18 aprilie 1990, de către

pârâții P.M. și R.M., soți, cetățeni italieni, domiciliați în Italia, adopție

încuviințată prin Sentința civilă nr. 193 din 24 septembrie 1993 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. 3629/1993; redobândirea de către

reclamantul adoptat a numelui de familie avut înainte de încuviințarea

adopției, acela de "I.".

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs P.M. și R.M. considerând sentința netemeinică și

nelegală, apreciind că au fost încălcate dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene.

Prin încheierea de

ședință din data de 2 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a calificat recursul pârâților

ca fiind apel în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 11/1990.

Prin Decizia civilă

nr. 318A din 9 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

pârâților.

Instanța de apel a

reținut că tribunalul a avut în vedere ca temei de drept dispozițiile Legii nr.

11/1990, lege în vigoare la momentul adopției 24 septembrie 1993, precum și

dispozițiile art. 8 din C.E.D.O.

Indicarea unui temei

de drept greșit prin cererea de chemare în judecată, nu înlătură dreptul

instanței de a stabili ea însăși temeiul de drept aplicabil, deoarece această

operațiune face parte din activitatea efectivă de judecată, fiind prevăzută în

art. 129 C. proc. civ.

Critica referitoare

la faptul că adoptatul, în prezent major, trebuia introdus în cauză și citat

pentru a-și exprima punctul de vedere, nu a fost găsită fondată, în condițiile

în care s-a dovedit în cauză că persoana ce a făcut obiectul adopției este

reclamantul, căruia i s-a produs o vătămare gravă a drepturilor, prin

substituirea de persoană, eveniment cea a avut loc ulterior pronunțării

Sentinței civile nr. 193 din 24 septembrie 1993.

Din acest motiv, nu

se poate reține o încălcare a drepturilor procesuale și fundamentale ale

persoanei care efectiv a ajuns în Italia ulterior pronunțării sentinței de

adopție, deoarece acea persoană nu a făcut obiectul adopției a cărui nulitate

se cere.

În ceea ce privește

încălcarea gravă a interesului superior al adoptatului, Curtea a constatat că

această instituție juridică este aplicabilă doar minorilor, însă în cauză

persoana ce azi domiciliază în Italia și are vârsta de 23 de ani, fiind majoră

și la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Critica referitoare

la buna conduită a adoptatorilor și la faptul că aceștia nu au dorit să

fraudeze legea nu a fost primită, reținându-se că sunt indicii temeinice

privind săvârșirea unor infracțiuni de către A.M., P.M., R.M. și AN, persoană angajată

la DGASPC sectorul 5 care a intermediat adopția, însă, după derularea anchetei

penale, s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale pentru

infracțiunile săvârșite.

Curtea a constatat că

nu este fondată nici critica referitoare la protecția oferită de art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul minorului care a fost scos

din țară sub identitatea de P.I. de a-și stabili corect propria identitate.

Astfel, din întregul

material probator administrat în cauză a rezultat că cel mai vătămat în

drepturi este reclamantul.

Acesta nu o posedă o

stare civilă, nu are niciun act de identitate, iar la rândul său nu îi poate

legaliza situația copilului pe care îl are în prezent.

Chiar dacă lipsa

oricăror acte de stare civilă și lentoarea în clarificarea acestei situații

le-ar fi imputabilă, nu se poate perpetua o stare de drept ce nu corespunde

realității, în condițiile în care substituția de persoană nu îi este imputabilă

reclamantului, acesta fiind minor la momentul în care din țară a plecat un alt

copil.

În ceea ce privește

drepturile conferite de Convenție și persoanei P.I., cetățean italian în

prezent, acesta poate oricând demara o procedură de identificare a părinților

naturali, fiind exclusiv latitudinea sa de a investi autoritățile române în

acest sens.

Critica referitoare

la faptul că instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu-și găsește

aplicare în cauza de față principiul invocat de pârâți error comunis facit ius

sau principiul validității aparenței de drept, care înlătură nulitatea actului

juridic, nu a fost, de asemenea, primită.

În cauză, astfel cum

a rezultat din probe, nu a existat o eroare comună, ci o fraudă la lege,

întrucât intenția a fost aceea de a se adopta un alt copil decât reclamantul.

În plus, efectele adopției în ceea cel privește pe reclamant nu pot fi

înlăturate în altă modalitate recunoscută de lege, ceea ce ar presupune ca

reclamantul P.(I.)I. și urmașii săi să nu posede o stare civilă, împrejurare

care vine în contradicție cu art. 8 din C.E.D.O.

Nefondată a fost

considerată și critica referitoare la interpretare și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990 cu privire la confirmarea

C.R.A., instanța concluzionând eronat că adopția sa încheiat cu eludarea

dispozițiilor legale imperative.

Tribunalul a apreciat

că avizul Comitetului Român pentru Adopții (C.R.A) că înscrisul aflat la

dosarul de adopție, atașat la prezentul dosar, nu întrunește cerințele legale,

deoarece poartă doar mențiunea că minorul I.I. se află în evidențele sale de la

data de 4 noiembrie 1992.

Nulitatea adopției,

ca de altfel orice fel de nulitate, se analizează la momentul încheierii

actului ori anterior acestui moment, astfel încât trecerea timpului, respectiv

20 de ani de la data încheierii sale, nu are nicio relevanță, nulitatea fiind

absolută și deci imprescriptibilă.

Nici ultima critică,

referitoare la faptul că instanța de judecată a constatat nulitatea absolută a

hotărârii judecătorești de adopție, chiar dacă instituția juridică nu exista în

textul Legii nr. 11/1990, la momentul 1993, nu a fost primită, întrucât în

condițiile Legii nr. 11/1990 exista instituția nulității adopției, chiar dacă

ea nu era reglementată în mod expres în lege.

Astfel, în art. 5 din

Legea nr. 11/1990 se arată că instanța soluționează cererea pentru

încuviințarea adopției ..., cu respectarea condițiilor de fond prevăzute de

lege iar în art. 12 alin. (2) se menționează că cererile de anulare sau

desfacere a adopției urmează aceleași reguli de competență ca cele pentru

încuviințarea acesteia.

Prin urmare, și sub

reglementarea Legii nr. 11/1990 instanțele aveau competența de a se pronunța

asupra unor cereri de anulare a adopțiilor, cu atât mai mult cu cât erau

obligate să verifice respectarea condițiilor de fond în cererile de încuviințare.

În ceea ce privește

interesul superior al adoptatului acesta nu este relevant în cauză câtă vreme

la momentul investirii instanței, adoptatul era deja major, iar interesul

superior, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 273/2004 - este aplicabil

minorilor.

În ceea ce privește

dovedirea fraudei la lege, săvârșită de adoptatori, Curtea a avut în vedere

materialul probator administrat în cauză și considerentele deja expuse cu

ocazia analizării celorlalte critici ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel au formulat recurs pârâții P.M. și R.M. invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Au reluat

nemulțumirile exprimate în apel, criticând faptul că: instanțele de fond au

aplicat dispoziții legale pe care le-au considerat aplicabile, norme care nu

existau la momentul pronunțării hotărârii judecătorești de adopție; instanța de

apel a considerat greșit că neintroducerea în cauză a adoptatului devenit major

este corectă și că adoptatorii au fraudat legea cu intenție clară; instanța de

apel a făcut o analiză și interpretare greșită a dispozițiilor art. 8 CEDO

prejudiciindu-l grav pe minorul P.I. care trăiește în Italia; în mod greșit

instanța de apel a respins principiul error comunis facit ius; instanța de apel

a făcut o interpretare și aplicare greșită a art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990

cu privire la confirmarea Comitetului Român de adopții; printr-un artificiu de

interpretare a condițiilor generale de nulitate absolută a unui act juridic de

drept comun, instanțele de judecată au pronunțat o hotărâre judecătorească care

anulează hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției din 1993, ceea ce

din punct de vedere juridic este inadmisibil.

Intimata Autoritatea

Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, prin întâmpinare,

a solicitat admiterea recursului.

La termenul de

judecată din data de 29 mai 2014 procurorul de ședință a invocat, din oficiu,

excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 74 alin.

(5) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Analizând recursul

din prisma excepției invocate, Înalta Curte constată caracterul său inadmisibil

având în vedere următoarele considerente:

Curtea a constatat că

înfierea a cărei nulitate se solicită a fost încuviințată în temeiul art. 67 C.

fam. și art. 1, 2 și urm. din Legea nr. 11/1990, acte normative în vigoare la

momentul încuviințării adopției, prin Sentința civilă nr. 193 din 24 septembrie

1993 a Tribunalului municipiului București.

Legea nr. 11/1990

privind încuviințarea adopției, act normativ special, a transferat atribuția de

a încuviința adopția din competența autorității tutelare în cea a instanței

judecătorești.

După un șir de

mutații legislative în materie, în scopul armonizării legislației interne cu

reglementările și practicile internaționale în domeniu a fost adoptată Legea

nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumată a cauzei, reclamantul a promovat prezenta acțiune civilă

având ca obiect constatare nulitate adopție la data de 21 septembrie 2010, dată

la care era în vigoare Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic

al adopției, publicată în M. Of. nr. 557/23.06.2004.

Actul normativ a fost

republicat în M. Of. nr. 259/19.04.2012, iar dispozițiile art. 71 conțin

reglementări privind condițiile de încetare a adopției, respectiv prin

desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale, în

condițiile legii.

La art. 74 alin. (5)

al textului de lege era reglementată calea de atac în cazul acțiunilor civile

prevăzute de textul normativ în discuție, astfel " Hotărârile prin care se

soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului.

Exercitarea recursului suspendă executarea".

În determinarea căii

de atac interesează, însă, dispozițiile legale în materie în vigoare la data

pronunțării hotărârii atacate.

Or, la data la care

s-a pronunțat hotărârea primei instanțe, respectiv la data de 17 iunie 2013,

era în vigoare actul normativ anterior menționat, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă.

Astfel, începând cu

data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, la

Cap. VIII - Dispoziții comune, art. 74 alin. (5) s-a modificat cu următorul

cuprins: Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta

lege sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, în

speță, hotărârea primei instanțe este supusă numai căii de atac a apelului.

În raport de aceste

argumente, care înlocuiesc motivarea curții de apel, această instanță a

recalificat corect calea de atac formulată de intimați, ca fiind apel și nu

recurs.

Menționarea, însă, în

dispozitivul deciziei atacate cu recurs în prezenta cauză cu care a fost

învestită Înalta Curte, a posibilității folosirii recursului nu deschide

părților o cale pe care legea nu o acordă.

Aceasta deoarece în

respectarea principiului legalității, posibilitatea de a folosi o cale de atac,

precum și condițiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege, iar nu de

judecători.

Legalitatea căilor de

atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât

căilor de atac prevăzute de lege.

Așa fiind, în afară

de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale

în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri

judecătorești.

Această regulă are

valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție

arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească

sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în

condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Obiectul prezentului

dosar îl reprezintă constatare nulitate adopție, așa încât, în raport de

dispozițiile legale anterior menționate, Decizia civilă nr. 318A din 9

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ce a fost atacată cu recurs, nu este supusă prin

lege, cenzurii acestei căi de atac.

Prin urmare, recursul

formulat de pârâții P.M. și R.M. se privește ca inadmisibil și va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâții P.M. și R.M. împotriva Deciziei

civile nr. 318A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM