ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 120/D din 29.03.2016, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

A fost condamnat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969, art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

A fost interzis inculpaților exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. în condițiile și pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a fost dispusă suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată inculpaților.

În baza art. 82 C. pen. a fost stabilit termen de încercare pentru fiecare inculpat de 4 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

A fost atrasă atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii pentru fiecare inculpat.

A fost condamnat inculpatul C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 248 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 47 C. pen. rap. art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

A fost repusă în individualitate pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare și 1 an și 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. aplicată prin Sentința penală nr. 1920 din 29.10.2013 a Judecătoriei Bacău rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 356 din 14.05.2014 a Curții de Apel Bacău în pedepsele de 1 an și 4 luni închisoare și 1 an și 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., respectiv 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. din 1969 a contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 1 an și 4 luni pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen.

A fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile și pe durata prev. de art. 71 alin. (2) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată din data de 15.05.2014 până la data de 24.03.2015.

Au fost obligați inculpații în solidar la plata sumei de 22.000 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă SC F. SA Bacău prin lichidator judiciar SC D. SPRL.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata sumei de câte 1500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel inculpații B., A. și C.

Prin Decizia penală nr. 215 din 20 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău împotriva Sentinței penale nr. 120/D/2016 din 29.03.2016 a Tribunalului Bacău, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 care, a fost desființată, în parte, sub aspectul laturii penale în ceea ce privește înlăturarea dispozițiilor art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 în privința inculpaților A. și B., al majorării pedepselor aplicate acestor inculpați, al majorării corespunzătoare a termenului de încercare în privința acelorași inculpați și al precizării temeiului legal pentru aplicarea pedepselor accesorii tuturor inculpaților.

Rejudecând cauza în aceste limite a fost înlăturată reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 și majorată pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 2 (doi) ani închisoare la minimul legal de 3 (trei) ani închisoare.

A fost menținută dispoziția de suspendare condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, stabilind un termen de încercare de 5 ani, conform art. 82 C. pen. din 1969.

A fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului B. de la 2 (doi) ani închisoare la minimul legal de 3 (trei) ani închisoare.

A fost menținută dispoziția de suspendare condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, stabilind un termen de încercare de 5 ani, conform art. 82 C. pen. din 1969.

Au fost reținute disp. art. 12 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969, fiind legea penală mai favorabilă, ca temei de drept al aplicării pedepselor accesorii față de inculpații A., B. și C.

Au fost menținute toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile promovate de inculpații A. și C. împotriva aceleiași hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) și (4) C. proc. pen. a obligat apelanții inculpați A., B. și C. la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 12 mai 2017, inculpatul C., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, a solicitat în temeiul art. 441 C. proc. pen. suspendarea executării hotărârii până la judecarea prezentului recurs.

Prin încheierea din data de 11 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215/2017 din data de 20 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Prin aceeași încheiere a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen la data de 22.11.2017, cu citarea părților.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.. De asemenea, s-a apreciat că îndeplinește condiția prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., inculpatul C. invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

S-a reținut că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C. din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. proc. sunt admisibile, motivele invocate încadrându-se în cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Referitor la cererea privind suspendarea executării hotărârii recurate, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată în raport de natura infracțiunii săvârșite și motivele de recurs în casație invocate.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel și nu vizează temeiul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul C. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat C. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., arătând, în esență, că instanța de apel, în aplicarea efectelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, a constatat în mod greșit că, în conținutul ei concret, fapta săvârșită de acesta este incriminată în legislația penală, îndeplinind tipicitatea infracțiunii de instigare la abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969 prin raportare la art. 297 și art. 248 C. pen. din 1969.

De asemenea, a arătat că instanța de apel, în verificarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu, ulterior publicării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012, constatând în mod eronat că acest act normativ interzicea încheierea contractului de asistență juridică nr. x din 7 ianuarie 2013 pe numele și pe seama inculpatului C.

Astfel, a arătat că, în mod greșit, prin aplicarea greșită a legii, instanța de apel a constatat că prin încheierea contractului de asistență juridică nr. x din 7 ianuarie 2013 SC F. SA Bacău a încălcat interdicția înscrisă în art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012. Or, această interdicție se aplică doar situațiilor în care titular al contractului de asistență juridică sau reprezentare juridică este chiar autoritatea, instituția publică sau societatea comercială cu capital de stat care intră sub incidența acesteia, care încheie contractul în vederea apărării unor interese proprii, art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012 nu reglementează în niciun fel situația contractelor de asistență juridică încheiate de autoritățile, instituțiile publice sau societățile comerciale cu capital de stat pe numele și pe seama altor persoane, în îndeplinirea unor obligații contractuale.

În speță, s-a menționat că SC F. SA Bacău avea obligația contractuală de a suporta cheltuielile cu onorariul în cadrul oricărui contractul de asistență juridică sau reprezentare juridică ocazionat de existența unui litigiu în care directorul comercial inculpatul C. ar fi fost angrenat ca urmare a exercitării obligațiilor decurgând din această calitate, potrivit contractului de mandat semnat între societate și acesta.

Drept urmare, a precizat că în cuprinsul contractului de asistență juridică s-a prevăzut în mod expres că acesta vizează asistarea și reprezentarea pentru d-nul director comercial C. la Judecătoria Bacău - Dosar nr. x/2012, contractul nu a fost încheiat pentru reprezentarea intereselor proprii ale SC F. SA Bacău, astfel încât nu îi erau aplicabile interdicțiile prevăzute în art. 1 din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012.

Totodată, a arătat că instanța de apel avea obligația să verifice dacă fapta reținută în sarcina sa, a fost dezincriminată prin pronunțarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, întrucât fie nu există o îndeplinire a unui act în mod defectuos fie, întrucât atribuțiile de serviciu încălcate nu sunt prevăzute în acte normative de aceeași forță juridică.

În concluzie, a arătat că trebuia să se constate că sunt incidente disp. art. 4 C. pen., astfel încât deși fapta imputată există, aceasta nu mai este prevăzută de legea penală, împrejurare care atrage achitarea acestuia.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul C. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel - care nu poate fi schimbată.

Având în vedere criticile recurentului inculpat ce au vizat, din perspectiva Decizie Curții Constituționale nr. 405 din 5 iunie 2016, inexistența unei suprapuneri a situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea Deciziei nr. 405/2016, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438 C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi analizate.

Prin Decizia penală nr. 215 din 20 martie 2017 a instanței de apel s-a reținut că activitatea infracțională a inculpatului C. constă în aceea că a încheiat, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu și l-a instigat pe inculpatul A. să-și încalce atribuțiile de serviciu, în legătură cu încheierea și executarea contractului de asistență juridică, înregistrat la SC F. Bacău SA sub nr. x din 07.01.2013, contract ce avea ca obiect asistarea și reprezentarea directorului comercial C. la Judecătoria Bacău în Dosarul nr. x/2012, în care se efectuat cercetări față de C. sub aspectul infracțiunilor de șantaj și abuz în serviciu iar pentru onorariul de 22.000 de RON a fost emisă factura fiscală nr. x din 07.01.2013 de către Cabinetul de avocat E., achitată de către SC F. Bacău în perioada 29.01.2013 - 28.08.2013 prin OP x.

În motivarea decizie s-a reținut că ansamblul probelor a relevat că inculpatul C. și-au încălcat atribuțiile de serviciu prin participarea la încheierea și executarea acestui contract de asistență juridică întrucât a acționat strict în interesul său, fără a avea o bază legală sau contractuală. Potrivit contractului de mandat nr. x din 14.11.2012 (în baza căruia inculpatul C. își desfășura activitatea de director economic în cadrul F. Bacău) acesta beneficia, în calitate de titular, "de asistență și reprezentare juridică pe cheltuiala societății în orice litigiu în care persoana sa este angrenată ca urmare a exercitării obligațiilor decurgând din calitatea de director, cu excepția cazului în care există un conflict de interese între societate și director" (art. 6.5 lit. j)) . Acest drept nu era însă absolut, fiind subsumat atât prevederilor generale ale contractului - art. 2.1, potrivit căruia obiectul acestuia era împuternicirea mandatarului de a efectua acte și fapte de comerț licite - cât și condițiilor generale de valabilitate a contractelor, respectiv necesitatea ca obiectul acestora să fie licit.

Or, inculpatul C. fusese trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj și abuz în serviciu, fapte săvârșite în exercitarea și profitând de atribuțiile sale de serviciu în cadrul F. SA. Ca atare, această legătură între fapte și calitatea sa nu justifica în opinia instanței de control judiciar suportarea de către societate a onorariului apărătorului său ales. Astfel, a concluzionat instanța de control judiciar, că săvârșirea de infracțiuni nu intră în obiectul contractului de mandat și, în consecință, inculpatul C. nu putea beneficia de drepturile decurgând din acesta.

Înalta Curte reține că prin considerentele Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curții Constituționale a României publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016, s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual.

Totodată, a mai reținut instanța de contencios constituțional referitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, că există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special iar îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă.

Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard, care nu poate să aibă o întindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu, din perspectiva respectării principiului principiul previzibilității. Prin urmare, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ, chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă.

În ceea ce privește sfera actelor normative la care organele judiciare se pot raporta în aprecierea atribuțiilor de serviciu s-a reținut că ea se limitează la legi și ordonanțe ale Guvernului, și nu la acte de nivel inferior acestora. Referitor la ordonanțele Guvernului (inclusiv ordonanțele de urgență), a reținut că, nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii, fiind supuse aprobării Parlamentului.

Prin urmare, având în vedere aspectele statuate de Curte în considerentele Decizie nr. 405/2006, se constată că fapta reținută în sarcina inculpatului C. astfel cum a fost descrisă în hotărârea instanței de apel, a vizat încălcarea unor îndatoriri de serviciu reglementate într-un act normativ cu putere de lege, respectiv O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative.

Împrejurarea că în conținutul deciziei, pronunțate anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Decizie nr. 405/2006, data de la care aceasta își produce efectele, nu se face referire la dispoziție legală expresă, ci se reține ca situație de fapt participarea inculpatului C. la încheierea și executarea contractului de asistență juridică nr. x din 14.11.2012, sens în care s-a apreciat că a acționat strict în interesul său, fără a avea o bază legală sau contractuală, situație relevată și de interpretarea dată de instanță a art. art. 6.5 lit. j) din contractul de mandat al inculpatului la F. Bacău, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpat nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil.

Astfel, se constată că la momentul comiterii faptei de către inculpatul C. era în vigoare O.U.G. nr. 26/2012, care în conținutul art. 1 alin. (1) impunea autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și regiilor autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică interdicția de a achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, reglementare cunoscută de inculpat tocmai în virtutea funcției și atribuțiilor desfășurate la SC F. Bacău SA, respectiv de director economic și pe care acesta trebuia să o respecte.

Ca atare, participarea inculpatului C. la încheierea și executarea contractului de asistență juridică nr. x din 14.11.2012 prin determinarea inculpatului A. să încheie acest contract, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, act normativ cu putere de lege, iar respectarea dispozițiilor legale menționate reprezintă o atribuție ce îi incumbă inculpatului în virtutea funcției respectiv, director economic la SC F. Bacău.

Apărările inculpatului că dispozițiile normative nu se aplică întrucât vizau entitățile enumerate expres în conținutul art. 1 alin. (1) nu pot fi primite având în vedere scopul adoptării actului normativ (reducerea cheltuielilor și întărirea disciplinei financiare), prin urmare, impunerea interdicției de a de a achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare viza și reprezentanții acelor entități.

Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de apel și având în vedere considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, Înalta Curte pentru argumentele arătate anterior, consideră că nu este întemeiată critica recurentului inculpat C. în sensul dezincriminării faptei de abuz în serviciu, în forma instigării, reținută de cele două instanțe în sarcina sa.

În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpatul C. a mai invocat și faptul că instanța de control judiciar a dat o interpretare eronată dispozițiilor din contractul de mandat, analiză cere excede însă verificărilor ce pot fi efectuate în calea de atac a recursului în casație, fiind o chestiune reapreciere a probelor. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în care a avut loc judecata în fond și apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat C. și intimatul inculpat A., în sumă de câte 90 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.

În ceea ce privește solicitarea intimaților - inculpați A. și B. dat fiind respingerea recursului în casație a recurentului - inculpat inculpatul C. nu se mai impune examinarea cererii de recurs în casație prin prisma dispozițiilor art. 443 C. proc. pen. în ceea ce privește efectul extensiv al recursului în casație.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 215 din data de 20 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat C. și intimatul inculpat A., în sumă de câte 90 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2017.

GGC - ED