ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 167/F din 19 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

S-a menținut măsura controlului judiciar aplicată inculpatului.

S-a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestului preventiv, de la 21 ianuarie 2015 la 10 iulie 2015.

În baza art. 290 alin. (5) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 70 euro.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 euro.

S-au menținut măsurile asiguratorii luate prin ordonanța de instituire a sechestrului asigurator a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție din data de 2.03.2014.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 102.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Prin Decizia penală nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie, în pedepsele componente:

- 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

- sporul de 1 an închisoare.

A fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și a fost condamnat inculpatul A. (cetățenia română, profesia - jurist, ocupația - judecător, locul de muncă - Ministerul de Justiție, studii superioare, situația militară - stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale) la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 290 alin. (5) C. pen., cu referire la confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 70 euro.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 130 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

III. Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Recurentul a invocat în susținerea căii extraordinare de atac cazurile de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În motivarea incidenței primului caz de recurs în casație invocat, inculpatul a susținut în esență că, avea calitatea de director în cadrul Ministerului Justiției, funcție asimilată funcției de procuror de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ce privește recursul în casație declarat de inculpat, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 428 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată că în motivele scrise acesta a invocat următoarele critici:

1.neîndeplinirea elementelor de tipicitate infracțională sub aspectul infracțiunii de dare de mită. Lipsa prevederii în legea penală.

A susținut că, raportat la modul de redactare al art. 290 C. pen., pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de dare de mită este necesară constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 289 C. pen., potrivit raportului de corelativitate dintre infracțiunile de luare/dare de mită, respectiv: (i) existenta unui funcționar public, (ii) care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde, primește ori acceptă promisiunea unor foloase, (iii) foloasele să fie dintre acelea "care nu i se cuvin" (iv) fapta să fie "în legătură cu" un act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, iar nu doar a unei părți din aceste condiții.

Or, actele și probele cauzei nu relevă decât existența primei condiții cerute de lege, aspect ce atrage consecința lipsei de tipicitate a infracțiunii de dare de mită.

- instanța de apel nu a avut în vedere un alt element esențial al infracțiunii de dare de mită din perspectiva variantei alternative a promisiunii de foloase necuvenite, respectiv definiția noțiunii de "promisiune" și condițiile în care acțiune de "a promite" poate fi angajantă din punct de vedere al răspunderii penale.

Din această perspectivă, a susținut că în C. pen. nu se regăsește nicio definiție a noțiunii de "promisiune" sau a acțiunii de "a promite".

- promisiunea de foloase necuvenite trebuie să existe, să fie certă, să nu lase loc niciunei interpretări și să nu fie vagă ori iluzorie; se impune a se constata că acțiunea reținută în sarcina inculpatului nu este aptă a produce efectele juridice specifice ale promisiunii, fapta nefiind astfel prevăzută de legea penală.

- instanța de apel a omis să constate că în cauză nu s-a produs rezultatul socialmente periculos specific infracțiunii de dare de mită, lipsa acestui element constitutiv infracțional determinând neprevederea faptei în legea penală.

- nu este îndeplinită nici condiția ca foloasele promise funcționarului public să fie necuvenite.

- nu este îndeplinită nici condiția ca fapta să vizeze coruperea funcționarului public, pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

- raportat la situația de fapt reținuta de instanța de apel, în baza probelor legal administrate, în cauză lipsește promisiunea de a determina un funcționar public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Or, în lipsa unei atare promisiuni, fapta de pretindere, primire ori acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu poate constitui infracțiunea de trafic de influență.

Prin urmare, se impune a se constata că aplicarea în mod judicios a dispozițiilor legale conduce la concluzia ca cerința esențială a promisiunii nu este îndeplinită în cauză, în condițiile în care o asemenea promisiune trebuie să existe, să fie certă, să nu lase loc niciunei interpretări și să nu fie vagă ori iluzorie, cu consecința imposibilității încadrării faptei în tipicitatea infracțională a traficului de influență, împrejurare pe care instanța de apel a omis să o constate.

- în condițiile în care în C. pen. nu se regăsește nicio definiție a noțiunii de "promisiune" sau a acțiunii de "a promite", cerința esențială a infracțiunii de trafic de influență privind promisiunea se impunea să fie analizată în raport de dreptul comun (C. civ.).

- hotărârea de condamnare a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

- greșita aplicare a dispozițiilor legale de către instanța de apel raportat la împrejurarea că aceasta a interpretat și aplicat extensiv în defavoarea inculpatului legea penală, utilizând conținutul infracțiunii asupra unor fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, în condițiile în care nu a constatat fără dubiu întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii.

- neîndeplinirea în cauză a cerinței esențiale ca foloasele să aibă caracter necuvenit, respectiv să aibă caracter de retribuție, de răsplată, de contraechivalent al obligației asumate de autorului traficului de influență, împrejurări esențiale din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii, care însă au fost omise de analiza instanței de apel.

- în totală opoziție cu cele statuate de Curtea Constituțională a României în cuprinsul Deciziei nr. 51/2016, instanța de apel a menținut și a considerat determinantă proba convorbirii ambientale dintre inculpat și martora B., deși aceasta a fost obținută nelegal și este nulă de drept, iar în conformitate cu dispozițiile art. 102 C. proc. pen., aceasta nu poate fi folosită în procesul penal.

Instanța de apel a menținut sentința apelată sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de fond în sarcina inculpatului, respectiv suma de 102.000 RON, dintre care 100.000 RON stabilite de procuror drept cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală, iar 2.000 RON cheltuieli judiciare efectuate în cursul judecății în prima instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 67 C. pen., pedeapsa complementară se aplică "dacă este necesar" această mențiune se interpretează în sensul instituirii unei obligații pentru instanța de judecată de a motiva necesitatea, obligație legală care în cauză nu a fost îndeplinită, instanțele de judecată omițând orice fel de referire la pedepsele complementare aplicate.

A mai susținut că instanța de apel i-a aplicat pedeapsa complementară a interdicției unor drepturi pe o durată de 5 ani, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (1) lit. a) C. pen., reabilitarea judecătorească poate fi cerută după 4 ani de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., se constată că acesta este nefondat.

Examinând recursul în casație din perspectiva cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, "Pe durata îndeplinirii funcției, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național de Criminologie, Institutul Național de Expertize Criminalistice și din Institutul Național al Magistraturii este asimilat judecătorilor și procurorilor în ceea ce privește drepturile și îndatoririle, inclusiv susținerea examenului de admitere, evaluarea activității profesionale, susținerea examenului de capacitate și de promovare, dispozițiile prezentei legi aplicându-se în mod corespunzător".

Statutul judecătorilor și procurorilor este reglementat la nivel constituțional, în art. 125 pentru judecători și în art. 132 pentru procurori, dispoziții care fac parte din titlul III "Autoritățile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească", secțiunea 1 "Instanțele judecătorești" (art. 124-130), secțiunea a 2-a "Ministerul Public" (art. 131,132) și secțiunea a 3-a "Consiliul Superior al Magistraturii" (art. 133,134).

În concret, prin atribuțiile de serviciu îndeplinite în activitatea persoanelor ce ocupă o funcție de personal asimilat nu sunt efectuate activități specifice magistraturii, adică dintre cele realizate de judecători sau procurori, nu îndeplinește activități judiciare în sensul celor prevăzute de Constituția României, fiind în parte subordonat administrativ puterii executive, fără a putea fi vorba de independența judecătorilor sau stabilitatea procurorilor.

În ce privește competența după calitatea persoanei, reglementată de art. 38 și art. 40 din C. proc. pen., relativ la calitatea de judecător sau procuror a persoanei care săvârșește o infracțiune, nu se poate aplica, prin extindere, și cu privire la personalul asimilat judecătorilor și procurorilor. C. proc. pen. conține dispoziții referitoare la competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești, iar, dacă legiuitorul ar fi înțeles să includă și personalul asimilat, ar fi existat prevederi exprese în acest sens.

Examinând recursul în casație din perspectiva cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial, ș.a. ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casație se pot supune verificării instanței critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor de dare de mită și trafic de influență, astfel cum sunt incriminate de preverile art. 290 alin. (1) și art. 291 alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatului s-a reținut că în ziua de 4.11.2014 a promis numitei B., judecător la Tribunalul Bistrița care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluționare un dosar civil al soției inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin influența pe care și-o va exercita, direct sau indirect, în schimbul obținerii unei soluții favorabile în respectivul dosar civil, eventual rezultată din probatoriul acestuia, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de dare de mită."

În ce privește săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzut de art. 291 alin. (1) C. pen., instanța de apel a reținut că "soluția de condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență este legală și temeinică", în timp ce instanța de fond a reținut că "inculpatul A., judecător cu grad de tribunal, a primit în luna noiembrie 2013 de la denunțătorul C., persoana condamnată penal în primă instanță la data faptelor, indirect, foloase patrimoniale constând în plata cazării în perioada 29 mai - 1 iunie 2014 pentru sine și o altă persoană de sex feminin (valoarea cazării fiind de 1620 RON), lăsând denunțătorul să creadă că are influență asupra magistraților din cadrul Curții de Apel Constanta care soluționau o cauza penală în care era implicat denunțătorul întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență."

În cauză, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de dare de mită și trafic de influență corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpatului.

Referitor la criticile formulate de apărare, privind neîndeplinirea elementelor de tipicitate infracțională ale infracțiunilor de dare de mită și trafic de influență:

- sub aspectul promisiunii care nu a fost una certă, aceasta nu poate fi interpretată în înțelesul legii civile, dat fiind că, potrivit legii penale, infracțiunea de dare de mită este o infracțiune cu consumare anticipată, tentativa fiind asimilată faptei consumate. Promisiunea care constituie în fapt un început de executare a hotărârii infracționale este suficientă pentru a consuma infracțiunea. De altfel, este fără relevanță juridică împrejurarea că promisiunea a fost sau nu respectată sau dacă a fost urmată de o acceptare.

- referitor la necesitatea constatării îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 289 C. pen., potrivit raportului de corelativitate dintre infracțiunile de luare/dare de mită, este adevărat că legiuitorul a făcut trimitere la textul în care incriminează luarea de mită, însă aceasta nu înseamnă o preluare integrală a textului de lege, sub aspectul laturii obiective și a subiectului activ nemijlocit.

Astfel, dacă în cazul infracțiunii de luare de mită, subiectul activ poate fi numai un funcționar public, în cazul faptei de dare de mită, subiectul activ este nedeterminat, putând fi orice persoană, inclusiv un funcționar.

În ce privește elementul material al infracțiunii de dare de mită acesta constă în acțiunea de corupere, concretizată fie prin promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcționar în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Drept urmare, pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii unor foloase nu puteau fi incidente în cauză, întrucât acestea sunt modalități alternative de realizare a elementului material în cazul infracțiunii de luare de mită.

- în ce privește critica în sensul că instanța de apel a omis să constate că în cauză nu s-a produs rezultatul socialmente periculos specific infracțiunii de dare de mită, lipsa acestui element constitutiv infracțional determinând neprevederea faptei în legea penală, Înalta Curte reține că infracțiunea de dare de mită nu este o infracțiune de rezultat, ci una de pericol, constând în crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a activității și probității serviciului și funcționarului respectiv.

- referitor la susținerea că nu este îndeplinită condiția ca foloasele promise funcționarului public să fie necuvenite, Înalta Curte reține că banii sau foloasele promise, cu privire la un act ilicit au întotdeauna caracter necuvenit.

În ce privește critica privind faptul că nu este îndeplinită nici condiția ca fapta să vizeze coruperea funcționarului public, pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, Înalta Curte constată că, deși se menționează de către apărare că nu se contestă în niciun fel situația de fapt stabilită de către instanța de apel, această precizare este doar formală pentru că, în realitate, fondul criticilor formulată pe calea recursului în casație pornește de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

În realitate, criticile sunt referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective, iar nu la lipsa elementelor de tipicitate infracțională, iar acestea reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

În susținerea recursului, inculpatul a formulat critici, iterate și în fața instanței de apel, cu privire la probele reținute de instanțe (faptul că hotărârea de condamnare a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, colaboratorilor ori ale martorilor protejați) sau la procedeele probatorii (instanța de apel a menținut și a considerat determinantă proba convorbirii ambientale dintre inculpat și martora B., deși aceasta a fost obținută nelegal și este nulă de drept, iar în conformitate cu dispozițiile art. 102 C. proc. pen., aceasta nu poate fi folosită în procesul penal).

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora sau modalitatea de administrare a probelor nu pot face obiectul cenzurii.

Nici critica privind neconformitatea deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile în materia stabilirii cheltuielilor de judecată nu poate fi supusă analizei în această cale de atac, dat fiind că aceste aspecte nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

În ce privește motivul de recurs în casație privind aplicarea pedepsei complementare în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin raportare la termenul de intervenire a reabilitării judecătorești, din perspectiva cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Art. 66 alin. (1) din C. pen. stabilește conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, acesta constând în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi.

Înalta Curte constată că aplicarea pedepsei complementare a respectat condițiile legale, respectiv pedeapsa principală stabilită este închisoarea. În ce privește cealaltă condiție cumulativă, excede analizei în prezentul cadru procesual, întrucât presupune aprecieri pe fondul cauzei.

Cât privește critica referitoare la cuantumul pedepsei complementare, care este mai mare decât termenul de reabilitare, Înalta Curte reține că acesta se încadrează în cuantumul prevăzut de lege, iar momentul începerii executării pedepsei interzicerii unor drepturi coincide cu momentul în care pedeapsa principală (închisoarea) a fost executată.

Având în vedere că în cauză nu sunt incidente cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen., instanța va respinge ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 223/A din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2018.

GGC - ED