ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 223/A din 20.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015 s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015 (1400/2015).

S-a desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie în pedepsele componente:

- 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

- 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară și accesorie pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

- sporul de 1 an închisoare.

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 290 alin. (5) C. pen., cu referire la confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 70 euro.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 130 lei, s-a plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a constatat că prin sentința penală nr. 167/F din 19 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

În baza art. 38-39 alin. (1), lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani, sporită cu 1 an, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen., pentru o durată de 5 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 66 lit. a), b), h) C. pen.

S-a menținut măsura controlului judiciar aplicată inculpatului.

S-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestului preventiv de la 21 ianuarie 2015, la 10 iulie 2015.

În baza art. 290 alin. (5) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 70 EUR.

În baza art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500 EUR.

S-au menținut măsurile asiguratorii luate prin ordonanța de instituire a sechestrului asigurator a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție din data de 2.03.2014.

A fost obligat inculpatul la plata a 102.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A.

a. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a criticat sentința pentru următoarele motive:

- greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului

Instanța de fond nu a atribuit semnificația cuvenită și nu a evaluat corespunzător criteriile de individualizare prev.de art. 74 C. pen. Gravitatea faptelor săvârșite de inculpat rezidă din limitele de pedeapsă, dar și din conținutul concret al faptelor săvârșite de inculpate, ținând cont de calitatea sa de magistrat, care presupune standard înalte de conduită, conforme cu onoarea și demnitatea profesiei. În opinia Parchetului, pedepsele aplicate trebuie, totodată, adecvate și în raport cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate și cu șansa de reeducare pe care o prezintă.

- greșita confiscare a unei sume mai mici (2.500 de euro) în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență

Concluzia instanței de fond, care a reținut doar o parte din activitățile expuse în rechizitoriu ca și conținut al infracțiunii de trafic de influență este în dezacord cu materialul probator administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor B., C., D., E., precum și convorbirile telefonice purtate între martorii C. și E.

- omisiunea interzicerii dreptului prev.de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât și ca pedeapsă complementară

b. Inculpatul A. a criticat sentința pentru următoarele motive:

- hotărârea instanței de fond este nemotivată

În cuprinsul hotărârii nu sunt analizate toate probele administrate în cauză și nici probele înlăturate, nu se regăsește o analiză a elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, nu sunt stabilite data și locul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, nu este motivată menținerea măsurii sechestrului asigurator și nici cuantumul cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat inculpatul.

- hotărârea de condamnare a inculpatului a fost pronunțată pe baza unor probe obținute în mod nelegal (interceptări ale unor convorbiri telefonice, înregistrări audio-video ambientale), care sunt lovite de nulitate prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016

Înregistrarea ambientală din 4.11.2014 a fost contestată atât sub aspectul conținutului, cât și al mijloacelor cu care aceasta a fost făcută.

- soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită este bazată pe susținerile martorei F. făcute în faza de urmărire penală, care nu au fost verificate în ședință publică, nemijlocit și contradictoriu, în condițiile în care martora nu a fost audiată în faza de judecată;

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită

Nu a existat o promisiune reală și certă din partea inculpatului în sensul de a o asigura pe martora F. că fiul ei va fi admis în profesia de notar, prin fraudarea examenului. Întâlnirea din 4.11.2014 a avut loc la inițiativa martorei, iar conținutul convorbirii purtate între cei doi a fost ignorat de instanța de fond. Inculpatul nu avea posibilitatea reală de a promite asemenea foloase, întrucât nu exercita o funcție în care să aibă îndatoriri de serviciu sau competențe în materia examenului de acces în profesia de notar stagiar.

Instanța de fond a modificat parțial obiectul judecății, reținând o altă variantă normativă a infracțiunii de dare de mită, respectiv aceea de ofertă de foloase.

În realitate, inculpatul și-a arătat disponibilitatea de a identifica și comunica fostei sale colege informații privind locurile care urmau să fie scoase la concurs în anul următor și la localizarea camerei notariale în care concurența este mai mică, toate acestea fiind informații publice oferite martorei în virtutea unei relații de prietenie, ca un sprijin moral, de încurajare și solidaritate.

În ce privește perechea de pantofi în valoare de 70 de euro, aceasta nu a reprezentat un folos necuvenit, în condițiile în care martora F. a achitat soției inculpatului contravaloarea acestui articol de încălțăminte în cadrul întâlnirii din 13.01.2015.

Inculpatul a susținut că nu s-a dovedit că în schimbul pretinsei promisiuni de ajutor, inculpatul ar fi solicitat martorei F. să îl sprijine pentru obținerea unei hotărâri favorabile în dosarul nr. x/2012; conform apărării inculpatul nu doar că nu a cerut, dar a respins categoric și în mod repetat orice ajutor din partea martorei, având convingerea certă că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu era pe deplin dovedit. Inculpatul nu a luat legătura direct cu membrii completului de judecată, iar hotărârea pronunțată nu a fost rezultatul unor influențe exercitate de inculpat prin intermediul martorei F..

- soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență este bazată doar pe declarațiile denunțătorului B., deși acesta era lipsit de credibilitate prin declarațiile contradictorii date în fața organelor judiciare

Între inculpat și denunțător nu există convorbiri telefonice, iar din vara anului 2014 întâlnirile dintre cei doi au fost întâmplătoare.

În opinia inculpatului, față de denunțător nu putea fi incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 292 alin. (2) C. pen., întrucât organele de urmărire penală fuseseră anterior sesizate cu privire la această faptă.

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență

În cauză nu s-a dovedit că inculpatul ar avea vreo influență reală sau imaginară sau că a lăsat să se creadă că are o asemenea influență asupra completului de judecată de la Curtea de Apel Constanța, chiar și în condițiile în care inculpatul a deținut o scurtă perioadă de timp calitatea de secretar de stat în Ministerul Justiției.

Efectuarea unei expertize contabile s-a datorat motivării diferite a cererii față de cele susținute anterior, iar nu pretinsei influențe a inculpatului.

În cauză, noua cerință impusă de textul incriminator din C. pen. în vigoare, care presupune garantarea de către făptuitor a reușitei intervenției, nu este dovedită în cauză.

Foloasele patrimoniale, constând în plata unei cazări și a două partide de vânătoare nu au avut caracter necuvenit, întrucât au fost achitate de inculpat.

- greșita reținere a disp.art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000

La data la care se pretinde că s-a săvârșit infracțiunea de trafic de influență, inculpatul era suspendat din funcția de judecător.

În faza apelului au fost audiați apelantul inculpat A., precum și martorii B., C., E., D., G., F., H. și I.

La solicitarea inculpatului a fost emisă o adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție pentru a se comunica organul care a pus în executare autorizațiile, respectiv mandatele de supraveghere tehnică emise în faza de urmărire penală, răspunsul fiind înaintat și atașat la dosar .

De asemenea, la solicitarea inculpatului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a înaintat înregistrări ale unor convorbiri purtate între soția inculpatului J. și martora F., a căror copiere a fost ulterior încuviințată de instanța de apel .

Prin încheierea din 7 iunie 2017 a fost admisă cererea inculpatului de sesizare a Curții Constituționale cu excepție de neconstituționalitate a disp.art. 290 alin. (1) C. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că ambele apeluri sunt întemeiate, pentru următoarele considerente.

a. în ce privește critica inculpatului referitoare la nemotivarea hotărârii atacate

Potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., expunerea, ca parte a hotărârii judecătorești, trebuie să cuprindă:

- datele privind identitatea părților;

- descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

- motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;

- arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

În ce privește motivarea unei hotărâri judecătorești, instanța de apel a reținut că în cauza Boldea împotriva României din 15.02.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că " (…) dacă art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze hotărârile, el nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citată mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligații poate să varieze în funcție de natura hotărârii. Mai mult, instanța trebuie să țină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în instanță și de diferențele existente în statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentare și redactare a sentințelor și deciziilor. De aceea, problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței (Ruiz Torija, citată mai sus, § 29).

În plus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanței inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esențiale ce i-au fost supuse judecății și să nu se fi mulțumit cu a aproba pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Helle, citată mai sus, § 60)."

Contrar susținerilor inculpatului, Înalta Curte, ca instanță de apel, a reținut că hotărârea instanței de fond este motivată atât în fapt, cât și în drept, astfel încât critica formulată este nefondată.

În acest context, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut propria situație de fapt și a analizat atât probatoriul care a stat la baza soluției adoptate cu privire la fiecare dintre cele două infracțiuni deduse judecății, cât și apărările formulate de inculpat pe fondul cauzei.

Împrejurarea că analiza probatoriului și a apărărilor inculpatului nu este prezentată ulterior reținerii situației de fapt și distinct de aceasta, nu poate conduce la concluzia nemotivării hotărârii judecătorești, fiind o chestiune care ține de modul propriu în care judecătorul fondului, în deplin acord cu legea internă, dar și cu jurisprudența CEDO, a înțeles să motiveze hotărârea atacată.

În ce privește nemotivarea menținerii măsurilor asigurătorii, Înalta Curte, ca instanță de apel, a constatat prin sentința apelată s-a dispus confiscarea unor sume de bani reprezentând contravaloarea bunului dat cu titlu de mită, respectiv a serviciilor primite de inculpat ca preț al influenței traficate, astfel încât menținerii măsurilor asigurătorii dispuse în faza de urmărire penală era necesară, câtă vreme potrivit art. 249 C. proc. pen. acestea se iau, între altele, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Contrar celor susținute de inculpat, instanța de fond a motivat menținerea măsurilor asigurătorii, prin raportare la sumele pentru care s-a dispus confiscarea, dar și la soluția de disjungere dispusă prin actul de sesizare cu privire la alte infracțiuni de corupție care privesc persoana inculpatului.

În ce privește cuantumul cheltuielilor judiciare, Înalta Curte, ca instanță de apel, a reținut că, potrivit art. 274 C. proc. pen., în caz de condamnare inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. În condițiile în care legea nu prevede criterii privind modul de stabilire a cheltuielilor efectuate de stat cu ocazia desfășurării procesului penal, determinarea cuantumului acestora se face de organul judiciar corespunzător în urma unei aprecieri echitabile a costurilor pe care le-a presupus activitatea judiciară specifică desfășurată în fiecare etapă procesuală.

Astfel, în faza de judecată, cuantumul cheltuielilor judiciare este stabilit de instanța de fond în raport de cheltuielile judiciare efectuate de stat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, în funcție de actele procedurale efectuate.

În speță, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 102.000 lei cheltuieli judiciare către stat, instanța de fond arătând în cuprinsul hotărârii că a luat în considerare inclusiv cheltuielile judecare efectuate în faza de urmărire penală, menționate la fila 84 din rechizitoriu (100.000 lei), astfel încât susținerile inculpatului nu sunt întemeiate.

b. în ce privește critica inculpatului referitoare la caracterul nelegal al interceptărilor convorbirilor telefonice și a înregistrărilor audio-video ambientale

Inculpatul A. a fost trimis în judecată în prezenta cauză printr-un rechizitoriu întocmit în 20.04.2015, așadar după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. (la 1.02.2014).

În aceste condiții, mai înainte de a se începe propriu-zis faza de judecată în primă instanță, cauza a parcurs faza camerei preliminare, ce are ca obiect, între altele, și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin urmare, eventualele critici referitoare la nelegalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio-video, ca procedee probatorii concretizate în transcrierile convorbirilor purtate de inculpat cu terțe persoane, mai exact în procesele-verbale de redare aflate la dosarul de urmărire penală, puteau fi formulate exclusiv în cadrul camerei preliminare, iar nu și ulterior pe parcursul judecății. Rațiunea instituirii acestei faze prealabile judecății în primă instanță a constat în necesitatea de a statua cu titlu preliminar și definitiv asupra legalității desfășurării urmăririi penale în cauza dedusă judecății, evitându-se astfel repunerea în discuție în diferite faze procesuale ulterioare (judecată în fond și în căile de atac) a unor chestiuni anterioare, care nu mai aveau legătură cu stadiul în care cauza se găsea și care, prin soluția pusă în discuție (de multe ori fiind vorba despre restituirea cauzei la procuror), făceau inutilă judecata desfășurată până la acel moment procesual.

În speță, inculpatul a invocat în fața instanței de apel nelegalitatea interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice ori purtate în mediu ambiental, invocându-se decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16.02.2016 pronunțată și publicată ulterior finalizării fazei camerei preliminare (prin încheierea nr. 1352 din 6.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă ca nefondată contestația inculpatului împotriva încheierii prin care Curtea de Apel a respins cererile și excepțiile formulate de acesta și a dispus începerea judecății).

Prin decizia sus-amintită, Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte, ca instanță de apel, a constatat că în faza camerei preliminare inculpatul a invocat nelegalitatea interceptărilor și a înregistrărilor efectuate în cauză, susținând între altele, că "nu există nici un act procedural care să constate efectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate (…) de către organele competente funcțional și material să administreze acest mijloc de probă" și că din cuprinsul proceselor-verbale de redare și a mandatelor de supraveghere tehnică nu rezultă "cine sunt persoanele care au pus în executare activitatea de supraveghere tehnică", cu referire la Serviciul tehnic din cadrul D.N.A sau la S.R.I.

Mai mult, invocând dispozițiile art. 102 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a solicitat judecătorului de cameră preliminară să constate că "în prezenta cauză nu pot fi folosite probele constând în datele rezultate din convorbirile telefonice, precum și din mesajele tip SMS interceptate și înregistrate nelegal".

Ulterior, în fața instanței de apel, invocând decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, inculpatul a invocat nulitatea interceptărilor și înregistrărilor efectuate în cauză, întrucât acestea au fost efectuate de organe specializate necompetente material, iar nu de către procuror personal sau de organul de cercetare penală delegat de acesta.

Așa cum a rezultat din precizările D.N.A. făcute în urma unei adrese emise de instanța de apel la cererea inculpatului, cvasitotalitatea autorizațiilor (emise conform 91<SUP>1</SUP> din C. proc. pen. anterior) și a mandatelor de supraveghere tehnică (emise conform art. 140 din C. proc. pen. în vigoare) au fost puse în aplicare chiar de D.N.A., prin propriul Serviciu tehnic, atât în ce privește interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, cât și a redării acestora în procese-verbale, nefiind incidentă astfel decizia Curții Constituționale nr. 51/2016.

În ce privește convorbirea purtată de inculpat în mediu ambiental în data de 04.11.2014, aceasta a fost interceptată și înregistrată autorizat cu sprijinul tehnic al S.R.I., constând în amplasarea tehnicii de înregistrare conform indicațiilor procurorului de caz, pentru ca ulterior procesul-verbal de redare a convorbirii respective, ce constituie mijloc de probă, să fie întocmit de organul de urmărire penală.

Inculpatul nu a arătat în ce a constat vătămarea care i s-a adus prin implicarea S.R.I. (în limitele menționate anterior) în această activitate, în condițiile în care în declarația dată în fața instanței de apel inculpatul a recunoscut că discuția purtată cu martora F. "a fost redată aproape integral în actele dosarului", că " în proporție însemnată transcrierea convorbirii care se află la dosar corespunde realității", aspecte confirmate de martora F., care a declarat în fața instanței de apel că discuția redată la dosar reflectă în mod fidel realitatea. În privința așa-ziselor neregularități invocate de inculpat, acestea au în vedere lipsa unor pasaje din respectiva convorbire, considerate nerelevante de procurorul de caz (constând pe de o parte în explicații date martorei cu privire la modul în care funcționează aparatura, mai înainte de întâlnirea cu inculpatul, iar pe de altă parte în amănunte regăsite în discuție referitoare la examenul de notar), aspecte care nu au nicio legătură cu sprijinul tehnic (amplasarea aparaturii de înregistrare) dat de S.R.I.

Prin urmare, acest motiv de apel formulat de inculpat nu poate fi primit, susținerile sale fiind nefondate.

c. în privința criticilor inculpatului referitoare la soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită constând în aceea că, în ziua de 4.11.2014 a promis numitei F., judecător la Tribunalul Bistrița care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluționare un dosar civil al soției inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin fraudarea acestuia, în schimbul unei soluții favorabile în dosarul civil.

Prin apelul declarat în cauză inculpatul a contestat soluția de condamnare, atât sub aspectul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de dare de mită, cât și sub aspectul probatoriului avut în vedere la pronunțarea acesteia.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte a analizat anterior criticile inculpatului referitoare la înregistrările unor convorbiri telefonice sau purtate în mediu ambiental, cele din urmă constând de fapt în discuția purtată de inculpat și martora F. în ziua de 04.11.2014.

Spre deosebire de prima instanță, în apel, Înalta Curte a procedat la audierea directă și nemijlocită în calitate de martor a numitei F., considerând că dispozițiile art. 118 din C. proc. pen. nu se opun unei asemenea măsuri, ci reglementează imposibilitatea folosirii împotriva sa (iar nu a altei persoane) a declarației dată de martorul care, anterior sau ulterior, a avut/va avea calitatea de suspect sau inculpat. Fiind audiată de instanța de apel, martora F. a recunoscut că transcrierea aflată la dosar reflectă cu fidelitate realitatea discuției din 4.11.2014 sub toate aspectele (conținut, tonalitatea vocii fiecărui interlocutor și termenii folosiți). Martora F. a încercat să bagatelizeze prima parte a discuției purtate cu inculpatul pe tema examenului de notar stagiar, arătând că nu a urmărit să obțină de la inculpat admiterea în profesia de notar a fiului său, afirmație explicabilă prin interesul martorei de a nu se autoincrimina (chiar dacă ea beneficiază de protecția legii, în condițiile menționate anterior):

"Știam că admiterea la examenul de notar se face pe relații și influențe, în condițiile în care prima probă era cea orală, eliminatorie, nesupusă contestației și avea o pondere de 50 la sută din media finală. Nu am urmărit să obțin de la inculpat admiterea în notariat a fiului meu. Din punctul meu de vedere, ceea ce am discutat cu inculpatul pe tema examenului de notar sunt niște nimicuri, atâta timp cât ele nu conțin o ofertă și o acceptare a ofertei în termeni la fel de clari".

La rândul său, inculpatul nu a negat convorbirea avută cu martora F., însă a susținut că el doar a ascultat-o și a încurajat-o, în condițiile în care oricum nu putea să o ajute în vreun fel prin prisma atribuțiilor pe care le avea în Ministerul Justiției:

"Discuția era despre examenul de intrare în profesie, ca notar stagiar, în organizarea căruia Ministerul Justiției nu are nicio atribuție (…). Practic, eu doar am ascultat-o și am încurajat-o pe ideea de a participa în altă Cameră decât una din centrele mari, gen București sau Cluj, unde candidații erau mai bine pregătiți și concurența mai mare. Ea m-a întrebat dacă cunosc un președinte de Cameră, însă eu nu i-am dat vreun răspuns, practic eu neintervenind în discuție".

Analizând discuția din 04.11.2014, Înalta Curte, ca instanță de apel, a constatat, mai întâi, că aceasta are două părți distincte, corespunzătoare interesului fiecărui protagonist: pe de o parte interesul martorei F. referitor la promovarea de către fiul său a viitorului examen de notar stagiar, iar pe de altă parte interesul inculpatului de a obține o soluție favorabilă în dosarul civil în care soția sa avea calitate de parte și care fusese repartizat completului de judecată din care făcea parte și martora F..

În ce privește prima parte a convorbirii, conduita inculpatului nu a fost una pasivă, așa cum a încercat acesta să acrediteze în fața instanței de apel. Dimpotrivă, din conținutul acesteia rezultă că inculpatul era la curent cu modul în care se desfășurase examenul pentru notarii stagiari la care participase fiul martorei F., dintr-o altă sursă decât relatarea acesteia. Esențial pentru discuția purtată între cei doi este concluzia la care aceștia au ajuns, anume aceea că admiterea la examenul pentru notari stagiari se face pe relații și influențe, aspect confirmat de martora F. în declarația dată în fața instanței de apel și susținută, de asemenea, de martorele G. și H. în declarațiile date în fața aceleiași instanțe.

Ideea că promovarea examenului de notari stagiari se face pe relații și influențe, nu a reprezentat doar o simplă concluzie a discuției purtate între inculpat și martora F., ci și cheia rezolvării în viitor a problemei de care aceasta era direct interesată, respectiv accederea fiului său în profesia de notar, ca stagiar.

În acest sens, inculpatul a expus foarte clar modul în care trebuia procedat în continuare, rezultând fără dubii contribuția sa viitoare în rezolvarea acestei probleme, respectiv prin exercitarea unei influențe, în mod direct (în calitatea sa de secretar de stat, funcție pe care era foarte posibil să o ocupe din nou, potrivit susținerilor sale) sau prin intermediul unui terț. Din conversațiile purtate a rezultat pe de o parte atât interesul martorei F. de a rezolva, prin folosirea influenței, problema admiterii fiului ei la următorul examen pentru notari stagiari ("Cineva s-a interesat unde se mai poate merge. Și s-ar putea interveni într-un singur loc, în prealabil cu…"), cât și întrebarea repetată adresată inculpatului privind implicarea sa în rezolvarea, în această modalitate, a problemei martorei F. ("spune-mi tu cum facem", "O poți face tu fără niciun fel de problemeș").

În consecință, susținerile făcute de martora F. în fața instanței de apel, explicabile probabil prin dorința sa de a nu se autoincrimina, potrivit cărora nu a existat o înțelegere cu inculpatul și nu a urmărit obținerea de la acesta a admiterii în notariat a fiului său, nu sunt adevărate.

Pe de altă parte, același dialog demonstrează fără dubiu disponibilitatea inculpatului de a se implica în rezolvarea pe căi ilicite a dorinței martorei F. (admiterea fiului ei la examenul de notari stagiari), prin exercitarea influenței direct sau indirect. Prin urmare, inculpatul nu doar că a fost de acord să o ajute pe martoră, ci a arătat și modalitatea concretă în care acest ajutor se va materializa, având bine stabilit "traseul" de urmat.

Această conduită afirmată de inculpat echivalează cu o promisiune de exercitare în viitor a influenței pentru rezolvarea problemei martorei F., adică a unui folos, faptă care este incriminată ca infracțiune de dare de mită, cu condiția îndeplinirii și a celorlalte cerințe impuse de textul incriminator.

În acest context, împrejurarea că inculpatul avea sau nu vreo atribuție în legătură cu organizarea examenului de admitere în profesia de notar, este lipsită de relevanță, căci autorul promisiunii de foloase, ca element material al infracțiunii de dare de mită, nu este circumstanțiat. În ce privește credibilitatea unei asemenea promisiuni, ea nu este o condiție pentru existența infracțiunii, cu atât mai mult cu cât aceasta subzistă și în ipoteza în care promisiunea nu a fost urmată de executare, fiind suficient faptul promiterii. Chiar și așa, în declarația dată în fața instanței de apel, deși s-a ferit să afirme explicit că inculpatul putea favoriza promovarea examenului, martora F. a arătat că din punctul său de vedere acesta putea influența un asemenea examen, însă în sensul de a nu fi promovat, percepție pe care martora și-a format-o prin tangențele acestuia, ca secretar de stat sau director la direcția contencios din cadrul Ministerului Justiției, cu profesia de notar.

Concluzionând, Înalta Curte, ca instanță de apel, a constatat că inculpatul A. a promis martorei F. că își va exercita influența direct sau printr-o altă persoană pentru a asigura promovarea de către fiul martorei a viitorului examen pentru notari stagiari.

În ce privește cea de-a doua parte a convorbirii din 04.11.2014, aceasta s-a purtat aproape în exclusivitate pe tema dosarului civil pe care martora F. trebuia să-l soluționeze într-un complet din care mai făceau parte martorele G. și H., dosar având ca obiect recursul declarat de soția inculpatului împotriva soluției nefavorabile a instanței de fond.

În cadrul discuției, martora F. i-a relatat inculpatului opinia pe care martora G., în calitate de președinte al completului, o expusese până la acel moment și care prefigura o soluție defavorabilă soției inculpatului. La rândul său, inculpatul a încercat să o convingă pe martora F. despre justețea pretențiilor soției sale, cei doi analizând împreună situația de fapt din dosar și aspectele de drept ale cauzei. În acest context, este real faptul că în mai multe rânduri inculpatul a cerut martorei F. ca împreună cu colegele sale să citească și să dea soluția din dosar, fiind convins că aceasta rezultă din actele dosarului, arătând că vrea să se dea o soluție legală și că nu are nevoie de ajutor de la nimeni. Cu alte cuvinte, inculpatul a cerut pronunțarea unei soluții favorabile în dosarul civil în care soția sa era recurentă, care în opinia sa își găsea pe deplin sprijin în probele aflate la dosar.

Înalta Curte, ca instanță de apel, a reținut că infracțiunea de dare de mită nu are în vedere doar ipoteza unor foloase promise/oferite/date pentru neîndeplinirea unei atribuții de serviciu a celui mituit, ci ea subzistă și în ipoteza în care aceste foloase au în vedere îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale acestuia. Din această perspectivă, împrejurarea că soluția favorabilă solicitată implicit de inculpat (și obținută în final) era și cea legală, nu are relevanță pentru reținerea infracțiunii de dare de mită, câtă vreme respectiva soluție se află în directă legătură cu anumite foloase promise/oferite/date de mituitor judecătorului care a instrumentat cauza în care aceasta a fost pronunțată. Că această legătură a existat, o dovedește nu doar delimitarea strictă a celor două părți ale discuției din 4.11.2014. Astfel, după ce s-a vorbit despre problema martorei, a cărei rezolvare depindea de conduita (ilicită) a inculpatului, cei doi au tratat problema acestuia din urmă (mai exact, a soției sale), a cărei rezolvare legală depindea de conduita martorei și a colegelor sale. Împrejurarea că între cele două părți ale discuției există o legătură, este demonstrată chiar de finalul convorbirii, când interlocutorii revin la chestiunea tratată inițial (problema viitorului examen pentru notarii stagiari și influența exercitată de inculpat, potrivit planului expus anterior), însă în egală măsură convin să țină în continuare legătura permanent (în principal, cu referire la soluționarea dosarului civil) exact prin soția inculpatului, recurentă în cadrul acestuia.

De asemenea, instanța de apel, a reținut că în cauză nu este vorba doar despre încălcarea de către inculpat a interdicției expres prevăzută în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit căreia, în cauzele personale sau ale soților lor, magistraților "nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influența soluția instanței de judecată sau a parchetului și trebuie să evite a se crea aparența că ar putea influența în orice fel soluția." În realitate, discuția purtată de inculpat și martora F. concretizează o formă mai rafinată a corupției, aceea în care nu este vorba despre sume de bani date/primite, ci de "serviciu contra serviciu", cunoscută de altfel de ambii interlocutori și cu care ambii par a fi de acord, fapt ce rezultă explicit din prima parte a dialogului, care se referă la "rezolvarea" examenului pentru notarii stagiari în beneficiul fiului martorei (Că lucrurile astea nu se fac pe bani, ci se fac prin influența majoră…trebuie să ai influență extraordinar de mare la un președinte al camerei, indiferent pe unde o fi…și atunci, dacă ajungi la acel președinte și el spune: Da, o fac,..că o faci pentru o chestie de prietenie, pe…P.O.:Da, da, pe obligație…I.C.:…da, pe obligație, ăăă, el îți rezolvă. El îți rezolvă lucrurile astea").

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că nu are relevanță faptul că inculpatul nu s-a pronunțat "in terminis", explicit, în sensul că serviciul promis de el este în directă legătură cu serviciul pe care îl aștepta din partea martorei F., câtă vreme aceasta rezultă în mod subtil, dar neechivoc, potrivit celor expuse anterior, din conținutul și modalitatea în care s-a purtat convorbirea din 4.11.2014.

Împrejurarea că doar unul dintre "servicii", respectiv cel asumat de inculpat, este ilicit (influențarea de către acesta a viitorului examen al fiului martorei, direct sau printr-o persoană interpusă), este lipsită de relevanță pentru reținerea în sarcina sa a infracțiunii de dare de mită, în condițiile în care "celălalt serviciu", în considerarea căruia inculpatul și-a asumat promisiunea sus-arătată, consta în îndeplinirea de către martora F. a unei atribuții de serviciu, dar și în influențarea de către aceasta a membrilor completului de judecată din care făcea parte, toate în sensul pronunțării unei soluții favorabile soției inculpatului, fie ea și în concordanță cu probele dosarului și cu practica completului respectiv. Această formă de corupție, chiar dacă este poate mai puțin uzuală, nu este însă mai puțin socialmente periculoasă, fiind mai greu de probat, în condițiile în care faptele nu privesc remunerarea bănească/materială a celui mituit (cum este îndeobște situația în cazul infracțiunilor de corupție), ci un alt folos promis/oferit/dat acestuia, constând într-un "serviciu" prestat de mituitor în beneficiul funcționarului public ale cărui atribuții sunt vizate de mituitor.

Prin urmare, contrar susținerilor inculpatului, Înalta Curte a reținut că fapta acestuia care, în ziua de 4.11.2014 a promis numitei F., judecător la Tribunalul Bistrița care făcea parte din completul de judecată ce avea spre soluționare un dosar civil al soției inculpatului, că va asigura promovarea de către fiul sus-numitei a examenului pentru notari stagiari, prin influența pe care și-o va exercita, direct sau indirect, în schimbul obținerii unei soluții favorabile în respectivul dosar civil, eventual rezultată din probatoriul acestuia, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de dare de mită pentru care a fost condamnat, astfel încât criticile formulate sunt nefondate.

d. în privința criticilor inculpatului referitoare la soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

Contrar susținerilor inculpatului, Înalta Curte a constatat că probatoriul administrat în cauză demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate acestuia există, constituie infracțiunea de trafic de influență și au fost săvârșite de inculpat, cu amendamentul că valoarea foloaselor primite de inculpat este mai mică decât cea menționată în actul de sesizare. Este necontestat faptul că inculpatul era la curent cu problemele penale ale martorului B., aspect recunoscut chiar de inculpat în declarația dată în fața instanței de apel, în care a arătat că în seara de 12.11.2013 la Sinaia martorul i-a povestit că are o problemă cu un dosar penal aflat în apel la Constanța având ca obiect evaziune fiscală, dar că nu i-a cerut să intervină ori să-l ajute în vreun fel, fiind singura discuție purtată pe această temă.

Înalta Curte, în apel, a constatat că vinovăția inculpatului rezultă însă din declarațiile martorilor B., C., E., D., procesele-verbale de redare a unor convorbiri telefonice și înscrisurile emise de hotelurile K. din Sinaia și L. din Mamaia. Din aceste mijloace de probă rezultă atât sprijinul promis de inculpat pentru obținerea unei soluții favorabile pentru martorul B. în dosarul penal pe care acesta îl avea la Curtea de Apel Constanța, cât și primirea de către inculpat a unor foloase din partea martorului, constând în contravaloarea unor partide de vânătoare și a unui sejur la mare. Din această perspectivă, susținerile inculpatului potrivit cărora soluția de condamnare dispusă de instanța de fond s-ar întemeia exclusiv pe declarațiile lipsite de credibilitate ale martorului B. nu sunt întemeiate, căci susținerile acestuia sunt confirmate de declarațiile celorlalți martori menționați anterior (chiar dacă aceștia nu au avut o conduită constant sinceră) și de convorbirile telefonice purtate îndeosebi între aceștia din urmă, precum și de înscrisurile aflate la dosar.

Astfel, din declarațiile martorului B. date atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății în fond și apel rezultă nu doar faptul că inculpatul A. era la curent cu problemele judiciare ale martorului (mai exact, cu dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Constanța în care acesta era cercetat pentru evaziune fiscală), ci și împrejurarea că i-a promis că îl va ajuta pentru a obține soluția favorabilă dorită (achitare sau măcar o pedeapsă cu suspendare), prin intervenția la judecătorii care instrumentau la acel moment cauza respectivă.

Inculpatul a făcut referire chiar la președintele completului de judecată (care la acea dată era și președintele Curții de Apel Constanța, calitate în care avea legături cu Ministerul Justiției în cadrul căruia inculpatul era secretar de stat) și i-a spus martorului B. "să stea liniștit", afirmație pe care acesta din urmă a interpretat-o în sensul că solicitarea sa adresată inculpatului de a-l ajuta în respectivul dosar se va rezolva. Mai mult, percepția martorului că inculpatul avea o influență reală asupra judecătorilor care soluționau cauza sa și astfel va obține o soluție favorabilă pentru el a fost întărită în momentul în care, după o discuție între inculpat și martor, instanța de judecată a admis o nouă cerere a acestuia de efectuare a unei expertize (în condițiile în care o cerere similară fusese anterior respinsă). Potrivit martorului B., acesta a avut mai multe discuții cu inculpatul pe tema dosarului său penal, însă în principal a ținut legătura cu acesta prin intermediul martorului C., prieten de-al său, care de altfel le și făcuse cunoștință celor doi în anul 2013. În privința acestui din urmă martor, chiar dacă el a încercat să ascundă adevărul în declarațiile date în cauză (inclusiv în fața instanței de apel), arătând doar că inculpatul era la curent cu dosarul penal al martorului B. și îi dădea sfaturi în legătură cu acesta, convorbirile telefonice purtate între martorii B. și C., precum și între acesta și martorul E. demonstrează preocuparea tuturor privind implicarea inculpatului în rezolvarea problemelor legate de dosarul penal al martorului B.. S-au reținut ca fiind relevante în acest sens convorbirile telefonice din datale de 17.03.2014, 19.03.2014, 24.03.2014, 25.03.2014 ora 10:25, 25.03.2014 ora 15:26, 29.05.2014.

Spre deosebire de martorul C., martorul E. a recunoscut că în toate convorbirile purtate între cei doi se folosea un limbaj codat, în realitate nefiind vorba despre probleme de sănătate, ci despre problemele penale ale martorului B., iar "doctorul" la care se face referire în aceleași convorbiri era persoana care trebuia să rezolve aceste probleme, respectiv inculpatul A. sau o persoană pe care acesta trebuia să o găsească și care să acționeze în același scop.

Martorul E. a mai arătat că martorul C. i-a solicitat să ia legătura cu inculpatul (în virtutea relațiilor de prietenie în care se afla cu acesta), în contextul în care martorul C. era nemulțumit de implicarea inculpatului în rezolvarea problemelor penale ale martorului B., întrucât atunci când martorul C. discuta cu inculpatul, acesta îi spunea să stea liniștit, iar ulterior îl evita.

Înalta Curte, în apel, a reținut că pentru existența infracțiunii de trafic de influență, nu are relevanță dacă influența afirmată de făptuitor este una reală sau doar pretinsă, după cum este lipsit de importanță dacă intervenția în favoarea cumpărătorului de influență s-a produs sau nu.

În acest context, din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpatul a pretins că poate obține o soluție favorabilă pentru martorul B. prin intervenția la judecătorii care instrumentau la acel moment cauza respectivă, neavând relevanță dacă acesta a întreprins măsuri concrete în această direcție. Nemulțumirea sau reproșurile legate de gradul de implicare a inculpatului în rezolvarea problemelor penale ale martorului B. nu pot conduce la concluzia nevinovăției inculpatului, în contextul în care cu ocazia discuțiilor avute atât cu acest martor, cât și cu martorul C., el a încercat să-i liniștească cu privire la modul de soluționare a dosarului penal. Or, dacă inculpatul nu ar fi pretins că poate obține o soluție favorabilă pentru martorul B., dacă atitudinea inculpatului ar fi fost una corectă, lipsită de orice echivoc, în sensul respingerii oricărei implicări în rezolvarea problemelor penale ale martorului B., discuțiile citate anterior nu ar mai fi avut loc sau ar fi avut un alt conținut. Dimpotrivă, expresiile folosite de inculpat, redate ca atare de martorul C., de genul "toate sunt conform programului, facem, dregem, nu-i problemă", "garanția este de mie la sută și că nu știu ce…" sau "a zis să stau nu liniștit, foarte liniștit" conturează acea parte a conduitei inculpatului care întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență, echivalând cu promisiunea acestuia de a face demersuri pe lângă membri completului de judecată pentru a pronunța o soluție favorabilă martorului B.. Este adevărat că din aceleași mijloace de probă rezultă preocuparea persoanelor menționate anterior că inculpatul nu acționează conform celor promise, însă împrejurarea că inculpatul s-a ținut sau nu promisiune, că a intervenit sau nu efectiv pe lângă judecătorii cauzei este lipsită de relevanță pentru reținerea infracțiunii pentru care este cercetat. Mai mult, modalitatea codată în care aceste discuții s-au purtat (cel puțin în parte) demonstrează că persoanele implicate erau conștiente de ilicitul situației despre care vorbeau, respectiv obținerea unei soluții favorabile pentru martorul B. pe alte căi decât cele legale, ca efect al conduitei inculpatului, mai exact prin "cunoștințe, relații" ale sale, la care acesta ar fi trebuit să apeleze.

Pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză demonstrează, contrar susținerilor inculpatului, că acesta a primit foloase necuvenite din partea martorului B., constând în plata de către acesta a cazării și a două partide de vânătoare la care inculpatul a participat, precum și plata unui sejur la mare în perioada 29 mai-1 iunie 2014, aspecte care rezultă din declarațiile martorilor B., D. și C., coroborate cu înscrisurile aflate și transcrierea convorbirilor telefonice din 29.05.2014 aflate la dosar.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că soluția de condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență este legală și temeinică, astfel încât criticile acestuia sub acest aspect sunt neîntemeiate. În același context al examinării criticilor inculpatului referitoare la soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, Înalta Curtea a analizat și susținerile acestuia ce pun în discuție greșita reținere a disp.art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu motivarea că, la data la care se pretinde că s-a săvârșit infracțiunea de trafic de influență, inculpatul era suspendat din funcția de judecător.

Potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, faptele de luare de mită sau de trafic de influență săvârșite de o persoană care este judecător sau procuror se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.

Înalta Curte a apreciat în apel că în cazul acestei variante agravate a infracțiunii de influență, autorul are calitatea de judecător sau procuror și se prevalează de ea atunci când pretinde că are o influență asupra unui funcționar public și promite că-l va determina pe acesta să aibă acea conduită care să satisfacă cerințele cumpărătorului de influență. Cu alte cuvinte, pentru reținerea variantei agravate a infracțiunii de trafic de influență nu este suficient ca subiectul activ să aibă calitatea prevăzută de lege, ci este necesar ca el să o folosească în raportul său cu cumpărătorul de influență. Credibilitatea susținerilor sale referitoare la influențarea funcționarului public în sensul dorit de cumpărătorul de influență derivă tocmai din această calitate afirmată de făptuitor, doar într-o asemenea ipoteză fiind justificată sancționarea mai severă a infracțiunii de trafic influență. În caz contrar, s-ar ajunge la o răspundere penală agravată obiectivă, determinată de o anumită calitate a făptuitorului, independent de relevanța acesteia în raport de fapta comisă.

În speță, Înalta Curte a constatat pe de o parte că în perioada 2013-2014 când se reține că a fost săvârșită infracțiunea de trafic de influență, inculpatul A. avea calitatea de secretar de stat în cadrul Ministerului Justiției, funcție pe care a ocupat-o ca urmare a detașării sale de la Tribunalul Bistrița Năsăud, unde activa ca judecător.

Pe de altă parte, din declarațiile martorului B. rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în vara anului 2013, iar în contextul în care a aflat că acesta este secretar de stat în Ministerul Justiției, a avut mai multe întâlniri cu el în care a discutat despre posibilitatea de a-l ajuta în legătură cu dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Constanța în care martorul era cercetat pentru evaziune fiscală, în sensul obținerii unei soluții favorabile. Totodată, martorul a arătat că a perceput faptul că inculpatul avea o influență reală asupra judecătorilor, în condițiile în care acesta i-a spus că "toți vin la el la Minister și au nevoie de el", inclusiv președintele completului de judecată din dosarul de la Curtea de Apel Constanța, care era și președintele instanței, fapt de care s-a convins atunci când, după o discuție cu inculpatul, i s-a admis o cerere de efectuare a unei expertize, deși una similară fusese anterior respinsă.

Prin urmare, traficându-și influența, inculpatul nu s-a prevalat de calitatea sa de