ÎCCJ, Decizia nr. 322/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 3477 din 8 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 5394 din 21 octombrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Instanța a reținut că prin cererea de revizuire, deși întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 7 și 8 din C. proc. civ., sunt formulate argumente care se referă exclusiv la ipoteza reglementată de punctul 1 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, analizând cu prioritate aspectul procedural vizând calitatea procesuală activă a revizuentului, Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată susținerea intimatei recurente, potrivit căreia aptitudinea de a formula cererea de revizuire revine exclusiv titularului căii de atac ce a fost respinsă prin hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Instanța a constatat că este nefondată o astfel de susținere, întrucât în teza a 2-a a motivului de revizuire prevăzut de punctul 1 al art. 509 din C. proc. civ., respectiv atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute de părți, trebuie verificate toate solicitările părților formulate prin cererile cu care a fost învestită instanța de judecată.

Or, în cauză, prin decizia nr. 5394/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărei revizuire se solicită, a fost admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate, a fost casată în integralitate sentința și, în rejudecare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul revizuent.

Raportând considerentele acestei decizii la aspectele arătate de revizuent, instanța a reținut că susținerile acestuia sunt nefondate.

Astfel, anterior antamării fondului cauzei, instanța de recurs face, cu titlu prealabil, o serie de precizări, consemnând la paginile 6,7 și 8 ale deciziei, reținând că anumite aspecte invocate de intimat sunt inadmisibile, față de art. 478 raportat la art. 494 din C. proc. civ., pentru că au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind supuse dezbaterilor în fața instanței de fond.

De asemenea, în cuprinsul considerentelor sunt analizate detaliat și argumentat și aspectele referitoare la:

- incidența deciziei nr. 167/2015 a Curții Constituționale, instanța de recurs reținând în esență, că prin prisma prevederilor acesteia, particularitățile prezentului litigiu nu sunt de natură să justifice soluția de anulare a raportului de evaluare;

- aplicarea în timp a prevederilor O.U.G. nr. 49/2014, cu privire la care a arătat că nu se mai impune examinarea susținerilor vizând aplicarea retroactivă a prevederilor legale în discuție, câtă vreme nu sunt aplicabile decât în cazul expres prevăzut de acestea, respectiv al primarului;

- interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 161/2003, concluzionând instanța de recurs că din aceste dispoziții legale rezultă că există o încălcare a regimului juridic al incompatibilităților în situația în care viceprimarul deține și calitatea de membru în Consiliul de Administrație al unității de învățământ.

Așadar, s-a realizat de către instanța de recurs o examinare a acestor aspecte invocate, neregăsindu-se ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) punctul 1 din C. proc. civ., la care face trimitere revizuentul, în care instanța omite a se pronunța cu privire la cereri cu caracter esențial cu care a fost învestită, nemulțumirea revizuentului vizând, de fapt, modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale.

Pe de altă parte, critica vizând greșita menționare a numelui revizuentului atât în Raportul de evaluare cât și în cuprinsul hotărârilor pronunțate de instanța de fond și cea de recurs, nu poate fi încadrată în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ. și cu atât mai puțin în cea de la pct. 1 referitoare la minus petita și nu constituie motiv de revizuire a hotărârii instanței de recurs.

Cât privește motivul de revizuire referitor la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța și asupra capătului de cerere privind suspendarea soluționării cauzei, formulat în cadrul solicitării de sesizare a Curții Constituționale, se constată că prin încheierea de ședință din 21.10.2020 din dosarul nr. x/2016, Înalta Curte a admis cererea formulată de intimatul - reclamant și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12, art. 20, art. 21 și art. 22 din Legea 176/2010, precum și a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003, pentru considerentele cuprinse în respectiva încheiere de ședință.

În lipsa unei dispoziții legale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în situația admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, coroborată și cu abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății, luarea unei astfel de măsuri de către judecătorul cauzei nu mai are caracter obligatoriu, imperativ.

O altă susținere a revizuentului vizează modul în care instanța de recurs a soluționat cererea de amânare formulată de apărătorul ales al acestuia pentru termenul la care cauza a rămas în pronunțare, susținând că, prin respingerea acesteia, chiar și în condițiile în care a fost amânată pronunțarea, i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Instanța a reținut că și în această situație revizuentul aduce critici modului în care instanța de recurs a soluționat o cerere cu care a fost sesizată, respectiv cererea de amânare. Astfel cum s-a arătat, un astfel de aspect nu constituie o cauză care deschide posibilitatea revizuirii unei hotărâri definitive, neîncadrându-se în niciuna dintre ipotezele prevăzute expres și limitativ de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte a reținut că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor cu care a fost învestită de către intimatul reclamant iar nemulțumirea acestuia, în sensul că nu au fost analizate aspectele invocate în maniera solicitată de el, nu poate face obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a 2-a din C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se ia act de cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurent.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând cererea de renunțare la judecata recursului, formulată de recurentul A., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 406 din C. proc. civ., care reglementează Renunțarea la judecată:

"(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.

(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă".

Totodată, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

În cauză, se reține că la 15 iunie 2021 A. a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 3477 din 8 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

După comunicarea cererii de recurs, la 3 august 2021, recurentul A. a depus la dosar o declarație, prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecata recursului, având în vedere că Primăria Orașului Filiași a emis Ordinul nr. 624 din 22 decembrie 2020, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Cererea de renunțare la judecata recursului a fost comunicată intimatei Agenția Națională de Integritate, care, la data de 6 octombrie 2021, a depus la dosar "Note scrise" prin care a solicitat ca instanța să ia act de cererea de renunțare la judecarea recursului.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2021, recurentul A. s-a prezentat personal și a solicitat instanței să ia act de cererea sa de renunțare la judecata recursului.

Având în vedere faptul că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil și în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (5) și alin. (6), raportat la art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., văzând și poziția procesuală a intimatei, Înalta Curte va lua act de cererea de renunțare a recurentului A. la judecata recursului declarat împotriva Deciziei nr. 3477 din 8 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea recurentului A. la judecata recursului declarat împotriva Deciziei nr. 3477 din 8 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2021.