ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 363/2021

Ședința publică din data de 6 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 3542 din 9 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și, în consecință, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 împotriva Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca tardiv formulată.

În motivarea hotărârii pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte a constatat că, în speță, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate drept hotărâri contradictorii Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Hotărârile date în recurs devin definitive la data pronunțării, chiar și în situația în care prin respectivele hotărâri a fost soluționat fondul cauzei.

Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita calea de atac.

Având în vedere faptul că, în cazul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și începe să curgă de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, iar, în speță, ultima hotărâre - Decizia nr. 69 - a fost pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 23 iulie 2020, instanța de revizuire a constatat că, de la această dată, a început să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, termen care, în raport de dispozițiile art. 182 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la 23 august 2020.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că cererea de revizuire formulată la data de 28 decembrie 2020 a fost depusă cu depășirea termenului de revizuire și, în temeiul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis excepția tardivității și a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

Împotriva hotărârii de la punctul 1 de mai sus a formulat recurs revizuentul Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945 - 1989, prin care solicită casarea hotărârii atacate, respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire.

Recurentul invocă interpretarea greșită, de către instanța de revizuire, a dispozițiilor prevăzute de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și a liberului acces la justiție.

Este criticată soluția instanței de revizuire de admitere a excepției tardivității introducerii cererii de revizuire, recurentul susținând, în esență, faptul că termenul legal pentru formularea cererii de revizuire curge de la data comunicării Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, și nu de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri judecătorești.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul critică hotărârea atacată pentru omisiunea instanței de revizuire de a se pronunța asupra cererii intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1130,5 RON.

Intimatul A. și B. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de recurs și obligarea recurentului-revizuent la plata cheltueililor de judecată conform dovezilor atașate întâmpinării.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, recurentul critică hotărârea atacată pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând faptul că excepția tardivității formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind că recurentul-revizuent a introdus cererea de revizuire în termen de 30 de zile de la comunicarea Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că, prin cererea de revizuire soluționată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuentul a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, și Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, solicitând anularea Deciziei nr. 69 din 23 iulie 2020, care ar fi încălcat puterea de lucru judecat ce rezultă din sentința civilă nr. 1930 din 20 martie 2019 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 817 din 22 iunie 2020.

Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:

"Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunțată a fost Decizia nr. 69 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă la data pronunțării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 23 iulie 2020, împlinindu-se la 23 august 2020.

Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 la 28 decembrie 2020 - aspect necontestat de către recurent -, după expirarea termenului legal imperativ și absolut.

În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancțiunii decăderii din exercitarea dreptului.

Față de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum și față de sancțiunea reglementată prin dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentului.

De altfel, analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puțin o cale de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile specifice judecării în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, și nu instituie în orice circumstanțe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, și nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale a României stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Înalta Curte reține că este deopotrivă nefondat cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-revizuent critică hotărârea instanței de revizuire pentru omisiunea de a se fi pronunțat asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimat, dat fiind că procedura reglementată de legiuitor pentru cazul invocat este cea prevăzută de dispozițiile art. 444 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Raportat la considerentele anterioare, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1963,5 RON, reprezentând onorariu avocat, pe care le-a dovedit prin Factura fiscală seria x A9 nr. x din 07.10.2021 și Chitanța seria x nr. x din 07.10.2021 emise de C. S.P.A.R.L., Înalta Curte constată că recurentul-revizuent este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situație față de care va fi obligat la plata acestora către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în perioada 1945-1989 împotriva deciziei civile nr. 3542 din 9 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul la plata către intimatul A. a sumei de 1.963,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2021.