ÎCCJ, Decizia nr. 77/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1330 din 10 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. - B. - S.R.L., pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva încheierii din 12 februarie 2020 și Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, și a obligat-o pe revizuentă la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.165 RON, reprezentând onorariu de avocat.

În motivarea hotărârii, instanța de revizuire a reținut considerentele arătate în continuare.

În speță, pretinsa contrarietate de hotărâri este invocată, sub aspectul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ca existând între încheierea din 12 februarie 2020 și Decizia nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, având ca obiect procedura insolvenței (hotărâri a căror revizuire se solicită), pe de o parte, și, pe de altă parte, considerentele Deciziilor nr. 2/1014 și nr. 24/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, ale Deciziilor nr. 917 din 25 martie 2015 și nr. 1417 din 21.05.2015, pronunțate, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ale sentințelor civile nr. 14116 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, nr. 147 din 13 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Filiași în dosarul nr. x/2019 și nr. 79 din 8 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, precum și ale Deciziilor nr. 160 din 8 august 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, și nr. 178/C/2014-A, pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Pentru a deveni incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, este necesară îndeplinirea unor condiții cumulative: hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018; considerentele apreciate a fi contrare să susțină și să conducă, sub aspectul raționamentului logico-juridic, spre soluția pronunțată; aceste considerente să tranșeze irevocabil asupra unei chestiuni litigioase identice cu problema dedusă judecății.

În speță, ultima cerință nu este îndeplinită.

Pe de o parte, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, deși general obligatorii, nu vizează chestiuni litigioase, ci teoretice, și, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., aceste decizii se pronunță numai în interesul legii și nu au efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele procese.

Pe de altă parte, celelalte hotărâri judecătorești invocate de revizuentă nu conțin considerente decisive (ce susțin sau explicitează dispozitivul), care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârile supuse revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuție, din nou, în litigiul intervenit între părțile din prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, prin hotărârile la care face referire revizuenta nu s-au rezolvat aspecte litigioase ce au legătură cu ceea ce s-a dedus judecății în cauză, ci acestea sunt pronunțate în alte cauze, desfășurate între alte părți, și conțin soluții diferite (în opinia revizuentei), pronunțate de către alte instanțe, asupra unor probleme de drept ce au fost puse în discuție și în cauză, însă în raport cu un context factual diferit.

Dezlegările date prin hotărârile judecătorești atacate cu revizuire nu sunt influențate, în mod concret, de soluțiile indicate de revizuentă, ci acestea din urmă puteau fi invocate, exclusiv cu titlu de practică judiciară, în cursul judecării fondului litigiului de față.

În aceste condiții, în speță, nu este întrunită condiția cumulativă a identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății, astfel că, împrejurarea că alte instanțe au soluționat litigii similare celui de față, dar în care părțile sunt diferite, nu semnifică existența puterii de lucru judecat, soluțiile pronunțate de către aceste instanțe neputând să lege instanța care a pronunțat hotărârile supuse revizuirii.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, a declarat recurs revizuenta A. S.R.L. - B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

- Instanța de revizuire nu și-a verificat din oficiu competența generală, materială și teritorială, obligație prevăzută de art. 131 din C. proc. civ., a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

- Decizia recurată este nelegală din cauza nerespectării dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât nu au fost luate în considerare înscrisurile invocate în probațiune, instanța reținând numai depunerea acestora la data de 9 iulie 2020, deși acestea au fost înregistrate la 30 martie 2020.

- Nu au fost reținute de către instanța de revizuire: (i) susținerile referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziei de recurs în interesul legii nr. 2/2014, Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 917/2015, Deciziei Tribunalului Maramureș nr. 160/2017 și Sentinței Judecătoriei Pitești nr. 79/2016; (ii) concluziile scrise depuse în ședința de judecată din 10 iulie 2020 în care s-a argumentat admisibilitatea cererii de revizuire, în sensul că noțiunea de autoritate de lucru judecat se analizează conform art. 430 - 431 C. proc. civ., că interpretarea unui motiv de revizuire nu se face, în principal, prin prisma soluției reglementate de art. 513 alin. (4) C. proc. civ. și că Legea nr. 310/2018 nu a introdus un nou motiv de revizuire.

- Decizia atacată este nelegală pentru nerespectarea dispozițiilor art. 233 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii. Sub acest aspect, se arată că, deși instanța a pus în discuția părților admisibilitatea cererii de revizuire în raport cu art. 513 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în decizia recurată se reține că instanța a pus în discuție admisibilitatea se va analiza în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.:

- Instanța de revizuire a reținut considerente contradictorii în ceea ce privește noțiunea de autoritate de lucru judecat, în raport cu dispozițiile ar. 430 alin. (2) (pag. 14 parag. 1 și 2) și art. 431 alin. (2) (pag. 13 parag. 3 și pag. 14 parag. 5-7) din C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.:

- În mod greșit a reținut instanța că, în speță, nu este întrunită condiția identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății, încălcând, astfel, autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 7207/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în care s-a statuat că nu este necesară tripla identitate de elemente (obiect, părți, cauză) prevăzută de art. 1201 din C. civ. în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și a considerentelor Deciziei nr. 2787/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în care s-a arătat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

- Prin hotărârea atacată a fost nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în legătură cu considerentele Deciziei nr. 1777/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 382/2012, conform cărora "soluțiile date de instanțele judecătorești, rămase irevocabile, să nu mai poată fi contestate", respectiv considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 52/2018, conform cărora "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta".

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

- Recurenta invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de revizuire a limitat sfera de aplicare a autorității de lucru judecat numai la considerentele ce susțin dispozitivul hotărârii judecătorești, excluzând considerentele prin care instanțele au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății, însă a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii. Sub acest aspect, se argumentează că dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. se interpretează în sensul concretizării, pe plan normativ, a efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul că o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces, chiar în mod incidental, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior.

- Raportat la dispozițiile art. 430 alin. (1) și art. 634 din C. proc. civ. și ale art. 8 din Legea nr. 76/2012, în mod greșit, în decizia atacată s-a făcut referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii.

- Instanța de revizuire a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., confundând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu efectul negativ sau extinctiv al autorității de lucru judecat, în care este necesară îndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect, cauză.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 513 alin. (4) și art. 430 - 431 din C. proc. civ., a căror corectă interpretare este în sensul că, în lipsa modificării exprese a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat constituie motiv de revizuire, și înainte, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care au fost modificate dispozițiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.

- În continuare, recurenta invocă nerespectarea principiului legal al unității terminologice, care, în speță, obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în conformitate cu definiția legală și cuprinsul acestei noțiuni din art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

- Se susține că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24/2017.

Intimata S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca legală, a deciziei atacate, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Așa cum s-a arătat la pct. 1 din prezenta decizie, prin hotărârea atacată s-a reținut, în esență, că, în speță, nu este întrunită condiția cumulativă a identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății, astfel că, împrejurarea că alte instanțe au soluționat litigii similare celui de față, în care părțile sunt diferite, iar situația factuală este distinctă nu semnifică existența puterii de lucru judecat, soluțiile pronunțate de către aceste instanțe neputând să lege instanța care a pronunțat hotărârile supuse revizuirii.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul ce vizează omisiunea instanței de revizuire de a verifica, din oficiu, competența generală, materială și teritorială, nu poate fi primit.

Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurentă în susținerea acestei critici, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Textul citat este aplicabil numai în fața primei instanțe, dispoziția legală expresă fiind clară și precisă, fără a lăsa loc de interpretări. Această reglementare este privită ca o garanție că chestiunea competenței nu va trece neobservată la primul termen de judecată, singurul la care necompetența materială și teritorială de ordine publică mai poate fi invocată. Sfera verificărilor impuse instanței include, se subînțelege, și competența generală.

Or, hotărârea atacată de recurenta din prezenta cauză, prin formularea cererii de recurs, este o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă într-o cale extraordinară de atac, respectiv revizuire, neîncadrându-se în prevederile art. 131 din C. proc. civ.

În situația de față, instanța de revizuire era obligată să determine instanța competentă potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că s-a solicitat revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva încheierii din 12 februarie 2020 și Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.

În cauză, în mod corect cererea de revizuire a fost soluționată de Înalta Curte, secția a II-a civilă, întrucât una dintre instanțele de recurs la care se referă art. 509 pct. 8 C. proc. civ. era instanța supremă.

Mai trebuie reținut și faptul că recurenta nu poate, ea însăși, să invoce necompetența instanței de revizuire, așadar propria culpă procesuală.

Nici criticile recurentei cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. h) și art. 233 alin. (2) din C. proc. civ. (care se referă la cuprinsul încheierii de ședință), prin prisma erorilor sau omisiunilor din cuprinsul hotărârii nu pot fi primite. Raportat la criticile formulate, mențiunile eronate sau incomplete din cuprinsul deciziei atacate nu constituie o încălcare a normelor de procedură care să atragă nulitatea hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci reprezintă, eventual, neregularități în privința cărora art. 445 din C. proc. civ. dispune în sensul că "Îndreptarea [...] hotărârii nu poate fi cerută pe calea [...] recursului, ci numai în condițiile art. 442-444".

Recurenta a mai arătat că instanța de revizuire nu a reținut susținerile sale referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pretins contrare și nici concluziile scrise din 10 iulie 2020, prin care a argumentat admisibilitatea cererii de revizuire.

Or, Înalta Curte constată că această critică nu se constituie într-un motiv de nelegalitate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care are în vedere încălcarea unor reguli de procedură de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

În speță, analiza în acest caz urmează a fi raportată la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se observă, însă, din lecturarea considerentelor deciziei recurate că instanța de revizuire a analizat în ce măsură sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate, sens în care a concluzionat că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, deși general obligatorii, nu vizează chestiuni litigioase, ci teoretice, iar celelalte hotărâri judecătorești invocate în cererea de revizuire nu conțin considerente decisive, care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârile supuse revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuție, din nou, în litigiul intervenit între părțile din prezenta cauză, valorificând susținerile și apărările părților în cauză.

Critica care privește reținerea unor considerente contradictorii este, de asemenea, nefondată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de o parte, Înalta Curte reține că recurenta nu arată în concret în ce constă motivele contradictorii, ci citează argumentele instanței de revizuire.

Pe de altă parte, observă că, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate cu recurs, instanța de revizuire a analizat incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., constatând, în mod corect, că, în speță, "nu este întrunită condiția cumulativă a identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății", cererea de revizuire formulată fiind, astfel, inadmisibilă.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., argumentul principal învederat de recurentă îl reprezintă critica ce vizează motivul reținut de instanța de revizuire, în sensul că cererea de revizuire nu îndeplinește condiția de admisibilitate referitoare la identitatea de chestiuni litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății. S-a susținut, astfel, că s-a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în legătură cu considerentele Deciziilor nr. 7207/2013 și nr. 1777/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Deciziei nr. 2787/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și Deciziilor Curții Constituționale nr. 382/2012 și nr. 52/2018.

Se constată că, prin formularea acestei critici, recurenta a înțeles să invoce contrarietatea hotărârii recurate în raport de considerentele unor decizii de speță ori soluții pronunțate de instanța de contencios constituțional, altele decât cele indicate în cuprinsul cererii de revizuire, cu depășirea limitelor deduse judecății prin prezentul demers judiciar, împrejurare care nu este de natură să atragă incidența normei de drept sus menționate.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează a se verifica dacă hotărârea recurată, prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În cauză, recurenta a susținut următoarele: instanța de revizuire a limitat sfera de aplicare a autorității de lucru judecat numai la considerentele ce susțin dispozitivul hotărârii judecătorești, excluzând considerentele prin care instanțele au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății, însă a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii; raportat la dispozițiile art. 430 alin. (1) și art. 634 din C. proc. civ. și ale art. 8 din Legea nr. 76/2012, în mod greșit, în decizia atacată s-a făcut referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii; au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., confundându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu efectul negativ al autorității de lucru judecat, în care este necesară îndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect, cauză; în lipsa modificării exprese a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat constituie motiv de revizuire și înainte, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care au fost modificate dispozițiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. nu a fost respectat principiului legal al unității terminologice, care, în speță, obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în conformitate cu definiția legală și cuprinsul acestei noțiuni din art. 430 și 431 din C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24/2017.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: … există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Se constată, astfel, din analiza acestor norme legale, că cerința identității de părți, obiect și cauză reprezintă o condiție care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și a celor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În speță, recurenta a invocat efectul pozitiv, respectiv autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziilor nr. 2/1014 și nr. 24/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, ale Deciziilor nr. 917 din 25 martie 2015 și nr. 1417 din 21.05.2015, pronunțate, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ale sentințelor civile nr. 14116 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, nr. 147 din 13 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Filiași în dosarul nr. x/2019 și nr. 79 din 8 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, precum și ale Deciziilor nr. 160 din 8 august 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, și nr. 178/C/2014-A, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, care justifică anularea încheierii din 12 februarie 2020 și Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, obiect al cererii de revizuire.

În cauză, în mod corect a reținut instanța de revizuire că, deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente (părți, obiect și cauză), trebuie, însă, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți), fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența sa, a reținut că, deși partea din hotărâre care interesează lucrul judecat este dispozitivul, pentru că acesta cuprinde soluția și se pune în executare, totuși, în anumite situații, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele, atunci când, în lipsa acestora, nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. Altfel spus, beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele unei hotărâri judecătorești care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta, doctrina statuând că aceste considerente reprezintă considerente decisive.

În situația de față este relevant a se reține, cu prioritate, că deciziile indicate de revizuentă nu pot influența soluția dată prin hotărârile judecătorești atacate cu revizuire, putând fi invocate exclusiv cu titlu de practică judiciară, în cursul judecării fondului prezentului litigiu.

Faptul că aceeași problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care reclamanții sunt diferiți, nu atrage incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Or, criticile recurentei vizează, în realitate, o problemă de jurisprudență neunitară al cărei remediu nu îl reprezintă motivul de revizuire invocat. În realitate, aceasta tinde să obțină o rejudecare în fond a pretențiilor sale, ceea ce excedează cadrului procesual al cererii de revizuire soluționate prin decizia recurată.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În acest context, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de revizuire a constatat că, în speță, nu este întrunită condiția cumulativă a identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate cu acelea din cauza dedusă judecății, astfel că, împrejurarea că alte instanțe au soluționat litigii similare celui de față, dar în care părțile sunt diferite, nu semnifică existența puterii de lucru judecat, soluțiile pronunțate de către aceste instanțe neputând să lege instanța care a pronunțat hotărârile supuse revizuirii.

Faptul că în cuprinsul deciziei recurate se face referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii atacate, nu influențează soluția pronunțată, prin care, prioritar, s-a verificat dacă considerentele din hotărârile invocate tranșează asupra unei chestiuni litigioase identice cu problema dedusă judecății.

În speță, sintagma "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost analizată în conformitate cu definiția legală și cuprinsul acestei noțiuni din art. 430 și 431 din C. proc. civ., așa cum rezultă din conținutul deciziei recurate.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24/2017, prin prisma aplicării greșite a art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât modalitatea în care instanța a cărei hotărâre este atacată ar fi putut valorifica această decizie reprezintă o problemă de judecată ce nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de S.C. A. S.R.L. - B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1330 din 10 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 15 martie 2021.