ÎCCJ, Decizia nr. 253/2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

În cererea de revizuire, revizuenta a solicitat, în contradictoriu cu intimații Institutul de Psihiatrie Socola Iași și BEJA B. și C., în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, susținând că prin această hotărâre s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018 a Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, decizie prin care se stabilise în sarcina intimatului Institutul de Psihiatrie Socola Iași obligația de plată a unor despăgubiri.

În considerentele hotărârii pronunțate, Înalta Curte constată, că în ambele litigii a fost analizată natura juridică a despăgubirii la care urmează a fi îndreptățită revizuenta după anularea măsurii concedierii.

Astfel, constatând că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei civile nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, a declarat recurs revizuenta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători la data de 23 martie 2021, sub nr. x/2021.

Recursul a fost formulat în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., fiind invocate de către recurentă motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul celor expuse în continuare.

Recurenta consideră că soluția instanței de revizuire este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 509, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Apreciază că nu există niciun impediment ca instanța de revizuire să analizeze măsura în care cea de-a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi atât timp cât cea de-a doua, analizând excepția, desconsideră efectul pozitiv al primei hotărâri.

Susține recurenta că, în mod evident, cea de-a doua hotărâre recalifică natura despăgubirilor acordate de prima instanță ca fiind drepturi salariale, urmând ca acestea sa fie supuse fiscalizării specifice unor astfel de drepturi.

Așa cum a susținut și prin cererea de revizuire, potrivit art. 80 alin. (1) Codul fiscal "plătitorii de salarii si de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula si de a retine impozitul aferent veniturilor flecarii lunii la data efectuării plații acestor venituri, precum si de a-l plați la bugetul de stat pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri". Aceeași obligație se extinde si cu privire la celelalte contribuții specifice drepturilor salariale, respectiv, CAS, CASS, fond de șomaj.

Mai susține recurenta că aceste obligații decurg dintr-o serie de beneficii pe care statul le oferea angajatului, precum asistența socială, asistența medicală, dreptul la șomaj, etc. Pentru că recurentei i-a fost desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 61 lit. a) Codul Muncii, această situație a privat-o de beneficiile mai sus amintite. Apreciază că este injust sa plătească, retroactiv, contribuții la fondurile CAS, CASS, șomaj, în condițiile în care nu a fost beneficiara drepturilor pe care i le recunoaște legiuitorul ca o contraprestație pentru plata acestor contribuții.

Prin urmare, concluzionează recurenta, cea de-a doua instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat prin recalificarea naturii juridice a despăgubirilor la care recurenta era îndreptățită.

Consideră că, în ciuda celor reținute de către instanța de revizuire, aceasta poate și trebuie să analizeze în ce măsură cea de-a doua hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi. Susține că, în modalitatea în care legiuitorul a reglementat motivul de revizuire invocat, reiese, în mod evident, că acesta a avut în vedere ipoteza în care două hotărâri definitive prevăd dispoziții contradictorii, încălcându-se efectul pozitiv al celei dintâi.

Astfel, faptul că puterea de lucru judecat a primei hotărâri a fost invocată ca o apărare în fața celei de-a doua instanțe, aceasta din urma desconsiderându-le nu ne privează de dreptul de a solicita reformarea acesteia pe calea revizuirii.

Având în vedere cele ce preced, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre o nouă judecare, admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată, iar pe cale de consecință anularea celor două hotărâri atacate, cu consecința trimiterii cauzei către Tribunalul Galați spre rejudecarea apelului în dosarul civil nr. x/2015, pentru a se respecta autoritatea de lucru judecat care a fost nesocotită la momentul adoptării soluției.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;"

Dispozițiile legale citate, invocate de recurenta-revizuentă drept temei al cererii formulate în fața instanței de revizuire, reglementează posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, sub ambele forme de manifestare ale acestuia, prevăzute de art. 431 din C. proc. civ.: efectul negativ și efectul pozitiv.

Astfel, efectul negativ privește situația în care instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, caz în care executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea (anularea) ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității lucrului judecat ce caracterizează prima hotărâre [art. 431 alin. (1) din C. proc. civ..].

Efectul pozitiv presupune că o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți; ceea ce se urmărește, așadar, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. este, sub acest aspect, evitarea contrazicerilor atât între dispozitivele hotărârilor judecătorești, cât și între dispozitivul unei hotărâri și considerentele alteia, care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu obiectul unei acțiuni deduse ulterior judecății, sau evitarea contrazicerilor între așa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conțin intrinsec soluții) [art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (1) din C. proc. civ..].

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Înalta Curte arată că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat poartă asupra modalității în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Astfel, se constată că, în ambele litigii a fost analizată natura juridică a despăgubirii la care urmează a fi îndreptățită revizuenta după anularea măsurii concedierii, cele statuate, sub acest aspect, în primul litigiu fiind invocate cu forța pozitivă a autorității de lucru judecat în cel de-al doilea dosar.

Prin urmare, ultima decizie, a cărei revizuire s-a cerut, a reținut, implicit, prin raportare la Decizia nr. 648 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, cele contestate de revizuentă prin cererea de revizuire, apreciind că despăgubirile stabilite de instanță în primul litigiu sunt, în realitate, drepturi salariale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (1) Codul fiscal, iar nu cele ale art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal.

În acest context, întrucât dezlegările date prin decizia civilă invocată au făcut obiectul judecății în cel de-al doilea dosar, nu se poate susține că există posibilitatea valorificării lor și prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluției astfel pronunțate; or, instanța de revizuire nu poate, raportat la dispozițiile legale invocate, să efectueze un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În mod corect a reținut instanța de revizuire că, acesteia nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară.

Contrar aprecierilor din cererea de recurs, instanța de revizuire nu mai poate să analizeze măsura în care cea de-a doua hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi atât timp cât timp cea de-a doua, analizând excepția, desconsideră efectul pozitiv al primei hotărâri

În acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

Prin urmare, în speță, contrar susținerilor recurentei-revizuente, instanța de apel a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare la raționamente sau soluții pretins eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procedurale incidente și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei nr. 2180 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2021.