ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 564 din 31 iulie 2020 pronunțată de Judecătoria Suceava, în baza art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 76 C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 1 (unu) an și 4 (patru) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. (faptă din 30.09.2016).

S-a constatat că infracțiunea din prezenta cauză a fost comisă în termenul de supraveghere de 2 ani al amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, stabilită prin Sentința penală nr. 294 din 25.09.2015 pronunțată de Judecătoria Rădăuți, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 19.10.2015.

În baza art. 88 alin. (3) C. pen., s-a revocat amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului A. prin Sentința penală nr. 294 din 25.09.2015 pronunțată de Judecătoria Rădăuți, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 19.10.2015 și s-a dispus aplicarea și executarea pedepsei de 8 luni închisoare.

În baza art. 88 alin. (3) raportat la art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa aplicată cu pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei stabilită prin sentința anterior menționată și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă stabilită (2 luni și 20 zile închisoare), în final inculpatul A. urmând a executa pedeapsa rezultantă de 1 (unu) an, 6 (șase) luni și 20 (douăzeci) zile de închisoare, în regim de detenție.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 195 din 24 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 564 din 31 iulie 2020 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2019, iar, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., acesta a fost obligat la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că fapta imputată nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Astfel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen., precum și suspendarea executării hotărârii instanței de apel, potrivit art. 441 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 297/RC din 24 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul inculpat A..

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 6 și s-a fixat termen la data de 9 septembrie 2021, cu citarea recurentului inculpat A., la locul de detenție și încunoștințarea apărătorului ales al recurentului inculpat despre termenul acordat.

Pentru a dispune astfel, în esență, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, s-a constatat că recurentul inculpat nu a indicat motivele ce fundamentează această solicitare și că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel legiuitorul prevăzând expres și limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casație.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susținerea căii extraordinare de atac inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. pen.

Așadar, a menționat că, pentru existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., este necesar ca făptuitorul să conștientizeze urmările produse asupra victimei, iar dacă aceasta prezintă o aparentă stare de sănătate, fapta nu constituie infracțiune.

Or, în raport de împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, coroborat cu aspectele declarate de victimă (martora B. - care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal) inculpatului, imediat după producerea accidentului, rezultă că acesta a fost în eroare cu privire la împrejurarea că martora a fost rănită, în sensul dat de norma penală acestei noțiuni.

Astfel, a susținut că, în condițiile în care, după producerea accidentului, martora i-a comunicat inculpatului că nu are dureri și că dorește să fie condusă la domiciliu, acesta a considerat că nu a săvârșit vreo faptă penală, și nu se impune anunțarea autorităților.

Totodată, a menționat că, raportat la modalitatea concretă de producere a evenimentului și la împrejurarea că persoana lovită era conștientă și lucidă și se putea deplasa, inculpatul nu avea motive sau indicii concrete pe baza cărora să considere că aceasta a suferit răni care să necesite îngrijiri medicale.

Prin urmare, a arătat că, a fost în eroare cu privire la unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa, respectiv cu privire la împrejurarea "rănirii unei persoane", fapta nefiindu-i astfel imputabilă și neconstituind infracțiune în condițiile art. 15 C. pen., raportat la art. 23 alin. (1) și art. 30 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, a arătat că, în cauză, deși victima i-a solicitat să o transporte la domiciliu, acesta a ales să o transporte la spital, oferindu-i toate informațiile privind persoana sa (nume, adresă, loc de muncă), precum și datele de identificare ale autoturismului, rezultând în mod evident că acesta a fost preocupat de starea de sănătate a victimei.

Astfel, a precizat că nu se poate reține în sarcina acestuia intenția de a se sustrage răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât, acesta a fost identificat de organele de poliție la domiciliul său, urmare a relațiilor oferite de martora B..

Ca urmare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și achitarea sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că recursul în casație este nefondat, drept pentru care îl va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

În decizia recurată, instanța de apel a reținut în sarcina inculpatului A. că la data de 30.09.2016, în jurul orelor 09:33, în timp ce conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x pe B-dul x cel Mare de pe raza Municipiului Suceava, județul Suceava a provocat un accident rutier pe trecerea de pietoni soldat cu rănirea victimei B., după care a părăsit locul producerii accidentului fără încuviințarea organelor de poliție sau a procurorului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește latura obiectivă, situația premisă a infracțiunii este reprezentată de implicarea de către inculpat într-un accident de circulație soldat cu rănirea unei persoane.

Elementul material al infracțiunii s-a realizat prin acțiunea inculpatului care, după producerea accidentului rutier a transportat victima la unitatea medicală apoi a părăsit locul faptei, în sensul că nu a intrat în unitatea medicală pentru a-și comunica datele de stare civilă, inclusiv numărul de înmatriculare a autoturismului, ci a fost identificat ulterior la domiciliul său, urmare a demersurilor efectuate de organele de poliție și vizualizarea înregistrărilor surprinse de camerele de supraveghere din cadrul Primăriei Municipiului Suceava.

Urmarea imediată a infracțiunii constă în producerea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de dispozițiile care stabilesc regimul circulației pe drumurile publice, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției indirecte, acesta prevăzând rezultatul faptei sale și, deși nu a urmărit rezultatul socialmente periculos ca prin fapta sa infracțională să pună în pericol siguranța circulației pe drumurile publice și buna înfăptuire a justiției, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Deopotrivă, se constată că instanța de apel, în mod corect, a reținut că din situația de fapt nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre condițiile cerute de art. 30 C. pen. pentru a atrage această cauză de neimputabilitate.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de instanța inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

Scopul recursului în casație este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurent cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09 septembrie 2021.

GGC - GV