ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 187 din data de 12.03.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Rădăuți a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, faptă prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei, perioada reținerii, respectiv de la data de 18.12.2023, orele 11:50, până la data de 19.12.2023, orele 11:50.

A constatat că prin încheierea penală nr. 84 din data de 31.01.2025 a Tribunalului Suceava a fost revocată măsura controlului judiciar dispusă prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți nr. 4856/138/P/2023 din 19.12.2023.

În baza art. 19, art. 20, art. 25, art. 393 alin. (3) și art. 397 din C. proc. pen., raportat la art. 1357 din C. civ. și art. 22 și următoarele

din Legea nr. 132/2017 privind asigurările și reasigurările din România și Normele ASF 20/2017 completate prin Normele ASF nr. 7/2018, a admis în parte acțiunea civilă, formulată de părțile civile B., C., prin reprezentant legal B., D., prin reprezentant legal B., E., și, în consecință, a obligat pe asigurătorul S.C. F. S.A. G., prin subrogarea sa în obligațiile de plată ale inculpatului, să plătească pentru inculpat (60% culpă), fiecăreia din părților civile menționate daune morale și materiale, după caz, conform dispozitivului.

A luat act că partea responsabilă civilmente F. S.A. prin F. S.A. G., în procedura amiabilă, cu ocazia soluționării dosarului de daună nr. x a achitat părților civile, cu titlu de sume necontestate, anumite sume de bani, conform dispozitiv.

A luat act că inculpatul A. a achitat în cursul urmăririi penale, părții civile B., suma de 2000 de euro, cu titlu de daune materiale.

A respins, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de părțile civile H. și I., prin reprezentant legal E. (mamă).

A respins în rest pretențiile părților civile, ca nefondate.

A obligat pe partea responsabilă civilmente să plătească părților civile E., suma de 2132,2 RON cu titlu de cheltuieli judiciare și B., suma de 529 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți, părțile civile H., E., I., C., B. și D. și partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. G..

Prin decizia penală nr. 853 din 25 iulie 2025, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți împotriva sentinței penale nr. 187 din data de 12.03.2025 pronunțată de Judecătoria Rădăuți, în dosarul nr. x/2024, a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) și alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută și pedepsită de art. 338 alin. (2) din C. pen.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare și a repus în individualitatea lor pedepsele componente, a constatat că cele trei infracțiuni au fost săvârșite în concurs real, iar în temeiul dispozițiilor art. 38 alin. (2) și 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 4 ani și 2 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei perioada reținerii, respectiv de la data de 18.12.2023, orele 11:50, până la data de 19.12.2023, orele 11:50.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu contraveneau prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile H., E., I., C., B. și D. și de partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. G. împotriva aceleiași sentințe penale.

A dispus și cu privire la cheltuielile de judecată avansate în apel, conform dispozitivului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în drept, faptele inculpatului A. care, la data de 14.12.2023, în jurul orelor 19:50, având o alcoolemie de 2,08 g%0 (proba I) și 1,85 g%0 (proba II), conform buletinului de analiză toxicologică emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Suceava nr. 2404 din data de 15.12.2023, a condus autoturismul, pe raza comunei Horodnic de Sus, județul Suceava, având direcția de deplasare dinspre comuna Voitinel, către municipiul Rădăuți, județul Suceava și, pe fond de încălcare a prevederilor art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002R, în sensul că a circulat cu viteza de 85 - 86 km/h în localitate, unde limita legală de viteză era 50 km/h, și a art. 35 și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002R, în sensul în care trebuia să adapteze viteza la condițiile de drum și să aplice o conducere preventivă specifică mediului rural, a produs un accident rutier în urma căruia a rezultat decesul numitului J., care se deplasa în calitate de pieton pe partea dreapta a drumului comunal, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Totodată, s-a mai reținut că, în drept, fapta aceluiași inculpat de a continua drumul în urma producerii accidentului și de a opri la 400 metri distanță, reprezintă o schimbare a poziției vehiculului implicat în accident și îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen.

***

Împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024, a declarat, la data de 19 august 2025, recurs în casație inculpatul A.,prin apărător ales.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susținând că fapta pentru care a fost condamnat, încadrată în infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., nu este incriminată de legea penală în forma reținută de instanța de control judiciar.

Astfel, apărarea a solicitat reanalizarea probatoriului administrat în cauză, cu precizarea că instanța de apel a realizat o interpretare eronată a situației de fapt și a făcut o aplicare nelegală a normei de incriminare.

În concret, apărarea a susținut că, potrivit actelor de constatare inițiale (procesul-verbal de cercetare la fața locului) și a celor ulterioare (expertiza tehnică privind dinamica accidentului), nu rezultă că ar fi existat o modificare a stării locului accidentului. În aceste condiții, aprecierea instanței de apel potrivit căreia inculpatul ar fi "îngreunat aflarea adevărului" nu este fundamentată probatoriu. Dimpotrivă, din ansamblul probelor rezultă că inculpatul a realizat după acroșare ce s-a întâmplat, victima circulând în afara părții carosabile, fără vestă reflectorizantă și pe sensul opus de mers.

În plus, după ce a acroșat victima, inculpatul a oprit vehiculul la o distanță reală de aproximativ 200 de metri, și nu de 400 de metri, probabil în punctul în care a apreciat, în acel moment, că ar putea opri autoturismul în condiții de siguranță. Ulterior, acesta a apelat serviciul de urgență 112 pentru a raporta incidentul și s-a întors pe jos la locul accidentului.

Sub acest aspect, apărarea a mai arătat că recurentul nu a părăsit locul accidentului în sensul legii penale, întrucât a oprit autoturismul pe același drum pe care s-a produs evenimentul rutier, în apropierea domiciliului său, spre care se îndrepta.

Mai mult, în opinia apărării, instanța de apel a întemeiat în mod predominant raționamentul său pe dispozițiile art. 338 alin. (1) din C. pen., fără a face distincția între părăsirea locului accidentului și modificarea sau ștergerea urmelor acestuia. De asemenea, instanța a omis să ia în considerare recunoașterea faptei în fața instanței de fond, aplicând totodată o pedeapsă disproporționată, superioară chiar celei prevăzute pentru infracțiunea de ucidere din culpă, considerată cea mai gravă dintre cele reținute în concurs.

Conchizând, recurentul, prin apărător ales, a subliniat că dinamica evenimentelor rutiere, percepția șoferului și legile fizicii fac imposibilă menținerea vehiculului exact în punctul de impact, împrejurare care nu poate fi asimilată unei "modificări a stării locului accidentului" în sensul legii penale.

În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către recurentul inculpat A., au fost depuse concluzii scrise de către părțile civile E., H. și I., prin apărător ales, prin care s-a solicitat, în esență, respingerea căii de atac promovate.

După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 22.09.2025, sub nr. x/2024.

Prin referatul din 22.09.2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 14 octombrie 2025.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, din perspectiva dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și alin. (6) din C. proc. pen., cu mențiunea că decizia de admitere a apelului în speță poate fi recurată de inculpatul A., care, deși nu a exercitat calea de atac a apelului, recursul în casație vizează modificările aduse hotărârii de fond prin decizia din apel, prezenta cale extraordinară de atac nefiind exercitată omisso medio.

Cererea de recurs în casație îndeplinește și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum și semnătura apărătorului ales al recurentului.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.

În ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că deși recurentul și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., din modul în care a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.

În concret, se reține că motivele invocate în cererea de recurs în casație vizează temeinicia soluției de condamnare relativ la infracțiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, precum și lipsa elementului subiectiv al infracțiunii de referință, recurentul susținând că probele administrate în cauză nu au relevat, în mod cert, că acesta a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat. Totodată, recurentul a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și cu datele referitoare la persoana sa.

Or, solicitarea de reapreciere a probatoriului administrat, reindividualizarea judiciară a pedepsei și reevaluarea laturii subiective, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanța de apel, nu se subsumează cazului prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. și nici vreunui alt caz de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., ci constituie un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanței de fond/apel și nu pot fi cenzurate, prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar.

Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație coroborat cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea oricăror pretinse nelegalități, ci exclusiv examinarea hotărârii atacate prin prisma celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., respectiv, încălcarea competenței după materie sau după calitatea persoanei, fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu este prevăzută de legea penală, dispunerea eronată a încetării procesului penal, constatarea greșită sau omisiunea de a constata grațierea și aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2025.