ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 iunie 2025

Completul de 2 judecători de cameră preliminară

Asupra contestației de față, în baza actelor dosarului constată:

Prin încheierea penală din 28 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 346 C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriul nr. x din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

În baza art. 346 C. proc. pen., a dispus începerea judecății cauzei.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București a constatat că, prin rechizitoriul nr. x din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea, în concurs real potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., a infracțiunilor de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. și părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia prevăzută de art. 338 alin. (1) și (2) C. pen.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că, la data de 09.09.2022, inculpatul A. a condus autoturismul marca B., cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din municipiul București, din direcția străzii Teiuș către strada x, având o alcoolemie mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge (1,35 g‰ la ora 16:40 și 1,16 g‰ la ora 17:40), împrejurare în care a fost implicat într-un accident rutier soldat cu lovirea victimei C.. Imediat după accident, inculpatul a părăsit locul accidentului, prin continuarea deplasării (fără a opri) cu autoturismul menționat, până la intersecția străzii Vaslui cu str. x, a modificat locul accidentului prin mutarea autoturismului pe o distanță de aproximativ 25,7 metri, înapoi spre locul impactului, unde se afla victima.

Ambele deplasări au avut loc înainte de sosirea echipei de cercetare a poliției și fără acordul acesteia.

Inculpatul a recunoscut infracțiunea de conducere sub influența alcoolului, însă a negat comiterea infracțiunii de părăsire a locului accidentului și modificare a urmelor. Acesta a susținut, în esență, că a perceput impactul ca pe o denivelare, a observat ulterior victima în oglinda retrovizoare, a frânat și a oprit la circa 10 metri, apoi s-a deplasat pe jos la locul impactului. A mai arătat că autoturismul ar fi fost mutat ulterior doar aproximativ 2 metri, pentru a permite accesul echipajului medical.

Procurorul a apreciat însă că această versiune este contrazisă de probele administrate. S-a reținut că inculpatul, realizând că a produs un accident cu victimă și că se afla sub influența alcoolului, a decis să părăsească locul faptei, continuând deplasarea în speranța că nu va fi identificat și că nu se va putea dovedi alcoolemia sa la momentul accidentului.

Situația de fapt menționată a fost susținută cu următoarele mijloace de probă: declarațiile inculpatului și suporții optici conținând înregistrările acestora, declarații ale martorilor D., E., C., F., G., H., I., proces-verbal de cercetare la fața locului cu schița locului accidentului și planșă foto, acte medicale privind pe victima C., copii ale actelor autoturismului și ale actelor inculpatului, rezultatul testării cu alcooltestul, fișa de examinare clinică a inculpatului, proces-verbal de recoltare mostre biologice, cerere de analiză, buletin de analiză toxicologică, proces-verbal de vizionare a înregistrărilor camerelor de supraveghere, înscrisuri referitoare la medierea intervenită între inculpat și martorul C., procese-verbale, fisă cazier judiciar.

În cauză, inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare a instanței, precum și nelegalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

În esență, inculpatul a susținut nulitatea actelor de urmărire penală, arătând, în primul rând, că acestea au fost delegate prin ordonanța din data de 05.09.2023 și realizate de către cms. J., menționată nominal în cuprinsul ordonanței, însă o parte dintre actele delegate prin aceeași ordonanță ar fi fost efectuate de alți lucrători de poliție judiciară care nu au fost nominalizați în cuprinsul acesteia.

De asemenea, a fost invocată nulitatea ordonanței de delegare din data de 04.11.2022, întrucât în cuprinsul acesteia nu ar fi fost nominalizat un polițist anume din cadrul Brigăzii Poliției Rutiere care să efectueze activitățile delegate, precum și pentru motivul că organul de cercetare penală ar fi efectuat și alte activități decât cele pentru care fusese delegat.

Un alt motiv de nulitate invocat cu privire la ordonanța de delegare din data de 04.11.2022 constă în faptul că aceasta s-ar fi fundamentat pe un probatoriu exclus și pe probe administrate de alți lucrători de poliție decât cei delegați în cauză, precum și în faptul că respectiva ordonanță nu a fost comunicată inculpatului.

Inculpatul a invocat, totodată, nulitatea absolută a tuturor declarațiilor martorului D., susținând că audierea acestuia ar fi fost realizată de către organul de cercetare penală - Brigada Poliției Rutiere - care nu fusese delegat de către procuror în acest scop. De asemenea, a fost invocată nulitatea declarației martorului D. din data de 09.02.2023, pe motivul lipsei citării legale și a dovezii de comunicare a citației în vederea audierii, precum și nulitatea declarației aceluiași martor din data de 16.01.2024, pentru neaducerea la cunoștința apărătorului inculpatului a numelui martorului ce urma să fie audiat, cu ocazia încunoștințării prevăzute de art. 92 alin. (2) C. proc. pen., dar și pentru neîncunoștințarea inculpatului personal cu privire la efectuarea actului procedural.

În final, inculpatul a formulat o ultimă critică în sensul că descrierea faptelor pentru care a fost trimis în judecată ar fi necorespunzătoare și incompletă, în special sub aspectul formei de participație penală, arătând că faptele descrise nu ar corespunde cu cele pentru care a fost acuzat în prima parte a urmăririi penale și că acestea nu ar fi fost descrise în rechizitoriu suficient de clar pentru a fi plauzibile. Totodată, a susținut că actele de urmărire penală efectuate după data de 14.11.2023 au avut ca scop doar repararea unor omisiuni judiciare neindicate și acoperirea unor nulități absolute neindicate, în loc să vizeze refacerea integrală a urmăririi penale.

Examinând cauza raportat la obiectul procedurii camerei preliminare, precum și, punctual, cererile și excepțiile invocate, judecătorul de cameră preliminară, în principal, având în vedere dispozițiile art. 38 Cod procedură, sub aspectul competenței, a reținut că instanța sesizată, respectiv Curtea de Apel București, are competență materială și teritorială în soluționarea cauzei, raportat la calitatea de avocat a inculpatului A..

În continuare, în ceea ce privește legalitatea sesizării instanței, judecătorul fondului a apreciat că excepția nelegalei sesizări, întemeiată pe pretinsa descriere necorespunzătoare a faptelor în rechizitoriu, este neîntemeiată, întrucât nu există nicio neconcordanță între faptele pentru care inculpatul a fost pus sub acuzare în cursul urmăririi penale și cele pentru care a fost trimis în judecată. Descrierea faptelor din rechizitoriu este realizată în mod coerent și în concordanță cu succesiunea actelor procedurale prin care acuzațiile au fost aduse la cunoștința inculpatului.

Referitor la excepțiile de nulitate privind ordonanțele de delegare, s-a reținut că dispozițiile art. 324 alin. (3) C. proc. pen., precum și cele ale art. 200 și art. 201 C. proc. pen. nu impun nominalizarea expresă a lucrătorului de poliție delegat, ci doar indicarea organului de cercetare penală. În acest context, s-a constatat că ordonanțele de delegare din datele de 05.09.2023 și 04.11.2022 respectă cerințele legale, întrucât activitățile au fost efectuate de polițiști aparținând aceluiași organ de cercetare penală delegat, iar inculpatul nu a indicat existența unei vătămări concrete cauzate de lipsa nominalizării persoanelor care au efectuat actele.

Cu privire la critica referitoare la ordonanța prin care a fost infirmată soluția de clasare, judecătorul de cameră preliminară a arătat că aceasta a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 și art. 335 alin. (1) și (6) C. proc. pen., texte legale care nu impun obligația comunicării ordonanței de infirmare persoanei vizate. Totodată, s-a reținut că soluția procurorului general nu se întemeiază pe probe excluse sau pe acte procedurale nule, analiza realizată vizând raționamentul logic care a stat la baza soluției de clasare, și nu conținutul factual al probelor administrate.

În ceea ce privește declarațiile martorului D., judecătorul fondului a constatat că declarația luată de organul de cercetare penală la data de 22.11.2022 a fost deja exclusă din materialul probator și nu se regăsește în dosarul trimis instanței. Declarațiile ulterioare, din datele de 09.02.2023 și 16.01.2024, au fost date în fața procurorului și, fiind ulterioare excluderii, nu pot fi înlăturate pentru motivele invocate de inculpat.

Referitor la susținerile privind nelegalitatea citării în vederea audierii martorului la data de 09.02.2023, judecătorul reamintește că nerespectarea dispozițiilor privind citarea poate atrage cel mult nulitatea actelor de procedură referitoare la citare, și nu nulitatea declarației martorului, în lipsa unor încălcări ale regulilor de audiere prevăzute de art. 114 și următoarele C. proc. pen.. De asemenea, s-a subliniat că aceste neregularități nu sunt sancționate cu nulitate absolută și că inculpatul nu a indicat existența unei vătămări concrete.

În ceea ce privește critica privind necomunicarea numelui martorului audiat la data de 16.01.2024 și neîncunoștințarea inculpatului personal, judecătorul a reținut că art. 92 alin. (2) C. proc. pen. prevede doar dreptul avocatului de a fi încunoștințat cu privire la data și ora efectuării actului de urmărire penală, nu și cu privire la identitatea persoanei audiate, iar inculpatul nu are un drept legal de a asista la acte de urmărire penală care nu presupun prezența sa.

În final, judecătorul de cameră preliminară a arătat că toate criticile formulate de inculpat privind temeinicia acuzației, modul de interpretare a probelor și valoarea acestora excedează obiectului procedurii de cameră preliminară, acestea urmând a fi analizate în faza de judecată pe fond. În consecință, s-a constatat că rechizitoriul este întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 328 C. proc. pen., probele au fost administrate legal, iar actele de urmărire penală sunt conforme cu legea, cauza putând fi trimisă spre judecată.

Împotriva încheierii penale din 28 martie 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, inculpatul A. a formulat contestație, solicitând admiterea acesteia, desființarea încheierii atacate și, reexaminarea cererilor și excepțiile invocate, astfel încât să se constate neregularitatea actului de sesizare a instanței și să fie excluse probele nelegal administrate.

În susținerea contestației, prin motivele scrise depuse la dosar de apărătorul ales al inculpatului, s-au reiterat criticile invocate în procedura inițială a camerei preliminare, acestea având la bază, în esență, aceleași argumente.

În opinia apărării, este greșită interpretarea dată de judecătorul de cameră preliminară asupra excepțiilor invocate; astfel, au fost reluate susținerile vizând neregularitatea actului de sesizare a instanței, nelegalitatea administrării probelor și nelegalitatea efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

Examinând încheierea atacată, în raport de criticile invocate și dispozițiile legale aplicabile, Completul de 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată contestația formulată în cauză, motivele respingerii cererilor și excepțiilor, așa cum au fost expuse de către judecătorul de cameră preliminară al Curții de Apel București, fiind concordante cu soluția dispusă.

Astfel, procedând la evaluarea aspectelor deduse judecății, având în vedere obiectul controlului exercitat în camera preliminară, conform art. 342 din C. proc. pen., Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, judecătorul de cameră preliminară exercită atribuții în domeniul legalității, rezolvând chestiuni ce țin de competența și legalitatea sesizării instanței, de legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, iar rolul său este acela de a asigura premisele și de a crea cadrul adecvat, propice pentru soluționarea cauzei.

Cu alte cuvine, procedura camerei preliminare poartă exclusiv asupra aspectelor de legalitate a actului de trimitere în judecată și a activității specifice urmăririi penale.

În ceea ce privește limitele controlului, verificarea efectuată sub aspectul legalității sesizării instanței vizează îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 328 din C. proc. pen. referitoare la conținutul rechizitoriului. Concluzia se impune în raport cu dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) din C. proc. pen. care se referă la "neregularități ale actului de sesizare" și art. 346 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen. care prevede sancțiunea în cazul în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termen, iar aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.

Ca atare, verificarea nu se poate face din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru emiterea rechizitoriului prevăzute de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv dacă urmărirea penală este completă și există probe necesare trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară neputând analiza aparența de temeinicie a probelor, suficiența sau insuficiența acestora, și nici dacă conduc la încadrarea juridică dată faptei, aceste elemente ținând exclusiv de fondul cauzei (în sensul celor de mai sus, încheierea nr. 118 din 19 februarie 2015 a ICCJ, dosar x/2014).

În ceea ce privește legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție amintește că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se stabilește dacă au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală și, în cazul în care acestea există, concordanța între actele efectuate și dispozițiile legale ce reglementează modul în care sunt efectuate actele de către organul de urmărire penală, conform art. 286 din C. proc. pen., art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen. și art. 282 din C. proc. pen., precum și actele propriu zise.

În situația incidenței cazurilor de nulitate absolută sau relativă, legiuitorul a instituit o excepție de la regula refacerii actului nul sau anulabil în materia mijloacelor de probă, în care constatarea nulității impune îndepărtarea mijlocului de probă din ansamblul probator (art. 102 și art. 118 din C. proc. pen.).

Referitor la modul de soluționare a cererilor de probațiune, verificările care pot fi efectuate din perspectiva legalității sunt legate de analizarea acestora de către procuror și pronunțarea asupra lor prin ordonanță motivată, procurorul având deplină libertate să aprecieze asupra pertinenței, concludenței și utilității probei. Judecătorul de cameră preliminară nu examinează aptitudinea probelor de a conduce la pronunțarea unei hotărâri de condamnare sau lipsa de claritate a probelor; nu evaluează pertinența, utilitatea sau concludența probelor, astfel cum este cazul în cadrul cercetării judecătorești, ci se limitează la a constata dacă probele au sau nu caracter legal, dacă au fost administrate în condițiile legii, iar atunci când constată o încălcare a dispozițiilor legate de administrarea probelor, evaluează impactul acesteia asupra probatoriului.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții".

În aceste coordonate de principiu, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, în cuprinsul rechizitoriului, nu se relevă vreo neregularitate în sensul dispozițiilor art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., faptele care fac obiectul trimiterii în judecată a inculpatului A. fiind precis determinate, cu încadrările juridice legale, astfel încât cadrul procesual poate fi stabilit.

Totodată, constată că nu se impune, în cauză, aplicarea sancțiunii excluderii vreunei probe administrate în cursul urmăririi penale.

Verificând punctual dacă au susținere criticile contestatorului inculpat, în acord cu judecătorul de cameră preliminară al Curții de Apel București, instanța de control judiciar nu poate primi, în această procedură, motivele inculpatului cu referire la temeinicia acuzației, modul de interpretare a probelor și valoarea acestora.

Sub aspectul motivelor care se circumscriu neregularității rechizitoriului, în sensul că descrierea faptelor este necorespunzătoare și incompletă, în special sub aspectul formei de participație penală, în opinia inculpatului, faptele descrise nu corespund cu cele pentru care a fost acuzat în prima parte a urmăririi penale și nu sunt prezentate în rechizitoriu suficient de clar pentru a fi plauzibile, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că rechizitoriul poate conduce la stabilirea obiectului și a limitelor judecății, notând că, în procedura de cameră preliminară nu se verifică temeinicia acuzației, nici legalitatea și temeinicia încadrării juridice ori concludența probelor, aceste operațiuni fiind specifice unei alte etape a procesului penal, aceea a judecății. Or, imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății presupune ca, în cauză, să nu se poată determina prin folosirea unor argumente logice sau sistematice, fapta și/sau persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

În prezenta cauză, instanța este în mod legal sesizată deoarece au fost arătate în concret faptele care fac obiectul trimiterii în judecată. Din această perspectivă, se reține că rechizitoriul nr. x din 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București se limitează la faptele și persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la faptele reținute în sarcina inculpatului și încadrările juridice, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei - cum sunt cele referitoare la analiza probelor, cele referitoare la inculpați și la urmărirea penală.

Apreciind asupra afirmațiilor contestatorului inculpat privind descrierea faptelor, în acord cu judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, instanța de control judiciar constată că faptele și încadrarea juridică a acestora, pentru care s-a efectuat urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sunt descrise într-o manieră clară și precisă în conținutul rechizitoriului, fiind indicate circumstanțele de timp, de loc și modalitatea de comitere într-un mod care permite inculpatului să înțeleagă, cu exactitate, conținutul obiectiv al acuzațiilor penale.

Prin urmare, susținerile inculpatului în sensul vătămării dreptului său la apărare, astfel cum acesta este desprins din dispozițiile art. 6 parag. 3 lit. b)-c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și din art. 10 C. proc. pen., printr-o descriere lacunară a faptelor imputate, nu pot fi primite.

Referitor la toate criticile privind nelegalitatea probelor, astfel cum sunt detaliate în încheierea atacată, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ipotezele avansate de către contestatorul inculpat nu sunt susținute de dispozițiile legale în baza cărora au fost încuviințate, obținute și administrate probele în cursul urmăririi penale.

Evaluând argumentele judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond, prin prisma dispozițiilor procesual penale reținute ca fiind incidente în cauză raportat la aspectele invocate de către inculpat, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele ce au condus la reținerea netemeiniciei criticilor de nelegalitate formulate în cauză își păstrează valabilitatea în fața instanței de control judiciar, nefiind identificate motive care să justifice o soluție contrară.

În acest sens, în baza propriului examen, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, judecătorul de cameră preliminară a reținut corect că normele procesual penale incidente nu impun nominalizarea expresă a lucrătorului de poliție delegat, ci doar indicarea organului de cercetare penală delegat, în cauză, activitățile fiind efectuate de lucrători de poliție aparținând aceluiași organ de cercetare penală indicat în ordonanțele de delegare, respectiv DGPMB - Brigada Rutieră; așadar, legea nu condiționează valabilitatea delegării de nominalizarea unei persoane anume. Susținerile privind efectuarea unor activități în afara limitelor delegării nu au fost concretizate prin indicarea unor acte precise și a unei vătămări efective, astfel încât nu pot conduce la sancționarea cu nulitate a actelor de urmărire penală.

Referitor la criticile privind ordonanța din 14.11.2023 și infirmarea soluției dispuse anterior, se constată că judecătorul de cameră preliminară a aplicat corect dispozițiile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 și art. 335 alin. (1) și (6) C. proc. pen., care nu prevăd obligația comunicării ordonanței de infirmare persoanei vizate. Dimpotrivă, art. 335 alin. (6) C. proc. pen. reglementează expres posibilitatea infirmării unei soluții de clasare anterior comunicării acesteia, neexistând, așadar, obligația legală de comunicare către suspect sau inculpat în această situație. Totodată, nu rezultă că infirmarea ar fi fost fundamentată pe probe excluse sau pe acte procedurale nule, analiza procurorului ierarhic superior vizând raționamentul care a stat la baza soluției de clasare, și nu existența ori validitatea probatoriului administrat.

În aceeași măsură, nu au temei în actele dosarului nici susținerile privind declarațiile martorului D., constatându-se că declarația martorului din data de 22.11.2022, luată de organul de cercetare penală, a fost deja exclusă din materialul probator prin ordonanța din 06.02.2023, neregăsindu-se în dosarul înaintat instanței, iar declarațiile ulterioare, din 09.02.2023 și 16.01.2024, au fost date în fața procurorului și sunt ulterioare excluderii, neexistând temei legal pentru înlăturarea acestora pe motivele invocate.

Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție reține, de asemenea, ca neîntemeiate, criticile referitoare la declarația martorului din data de 09.02.2023, în condițiile în care eventualele neregularități ale procedurii de citare nu pot atrage nulitatea declarației martorului, în lipsa încălcării dispozițiilor legale care reglementează modul de audiere a acestuia, respectiv art. 114 și următoarele C. proc. pen., respectiv la declarația martorului din data de 16.01.2024, judecătorul de cameră preliminară reținând corect că dispozițiile art. 92 alin. (2) C. proc. pen. consacră doar dreptul avocatului de a fi încunoștințat cu privire la data și ora efectuării actului de urmărire penală, nu și cu privire la identitatea persoanei audiate; totodată, inculpatul nu are un drept legal de a fi încunoștințat sau de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală care nu presupun prezența sa.

În consecința celor expuse, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție conchide că nu există niciun motiv pentru a se reține, eventual, o nulitate absolută a actelor de urmărire penală indicate, întrucât, din punct de vedere al legalității acestora, s-au respectat dispozițiile procedurale, nefiind identificat niciunul dintre cazurile de nulitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) - f) din C. proc. pen.

Astfel, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect și întemeiat, judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a reținut că rechizitoriul ce face obiectul cauzei este legal întocmit și cuprinde o descriere a faptelor reținute în sarcina inculpatului, conținând toate elementele necesare pentru judecarea cauzei.

Așadar, judecata va avea loc în limitele stabilite prin actul de sesizare privitoare la fapte și inculpat, urmând ca, în urma administrării/readministrării probatoriului și a interpretării dispozițiilor legale aplicabile, să se stabilească dacă faptele descrise în rechizitoriu sunt dovedite și constituie infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A..

Prin urmare, Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivele contestației formulate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, iar dispozițiile cuprinse în încheierea atacată de respingere a cererilor și excepțiilor formulate de inculpat, de constatare a legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și de începere a judecății, sunt legale.

Față de considerentele expuse, în baza art. 425

1

alin. (1) și (7) pct. 1 lit. b) rap. la art. 347 C. proc. pen., Completul de 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 martie 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 martie 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședința din Camera de consiliu, astăzi, 12 iunie 2025.