ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 3689/20.11.2019, Judecătoria Timișoara, în baza art. 396 alin. (1), (4) și 10 din C. proc. pen., a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) din C. pen., a dispus față de inculpat amânarea aplicării pedepsei principale, iar în temeiul art. 84 din C. pen. a fost stabilit în sarcina acestuia un termen de supraveghere de 2 (doi) ani.

În baza art. 85 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la alin. (1) lit. a) - e) din C. pen., iar în baza art. 85 alin. (2) din C. pen., să execute obligația prevăzută la lit. g), respectiv să nu conducă niciun vehicul pentru care este necesar deținerea permisului de conducere.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor la care a fost obligat conform art. 85 alin. (1) și (2) din C. pen., precum și în caz de săvârșire a unor noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 28/A din 15 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 3685 din data de 20 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Timișoara, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în drept că fapta inculpatului A. care, în data de 13.01.2018, în jurul orei 03:50, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din Timișoara, dinspre Calea x spre str. x, aflându-se sub influența unor substanțe psihoactive, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive, faptă prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen.

Cu privire la individualizarea pedepsei, curtea de apel a constatat că aceasta a fost corect efectuată de prima instanță în raport de criteriile generale prevăzute de art. 74 din C. pen., reținându-se caracterul grav al faptei săvârșite din perspectiva valorilor sociale încălcate, starea de pericol creată prin comiterea faptei și modalitatea de comitere a acesteia, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, a recunoscut comiterea faptei și s-a prezentat la chemările făcute de organele judiciare.

Astfel, raportat la aceste criterii, instanța de apel a apreciat că stabilirea unei pedepse de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., este în măsură să conducă la o reeducare a inculpatului, precum și la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către acesta.

În ceea ce privește modalitatea de individualizare a executării pedepsei, s-a constatat că instanța de fond a reținut în mod judicios îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 83 din C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei.

Astfel, în acord cu prima instanță, curtea de apel a apreciat că, în raport de împrejurările în care a fost comisă fapta, respectiv conducerea unui autoturism la ora 03:50, sub influența substanțelor psihoactive, care au produs tulburări în atitudinea și comportamentul inculpatului, este necesar ca pe perioada termenului de supraveghere inculpatul A. să execute obligația prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen., respectiv să nu conducă vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.

Împotriva Deciziei penale nr. 28/A din 15 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 02.03.2020.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a susținut, în esență, faptul că i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod eronat, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au impus în sarcina sa executarea obligației de a nu conduce niciun vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, având în vedere că art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. prevede aplicarea interdicției pentru anumite vehicule.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea cererii de recurs în casație și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., casarea deciziei atacate și, în rejudecare, înlăturarea obligației de a nu conduce niciun vehicul pentru care este necesară deținerea permisului de conducere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26.05.2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu cererea de recurs în casație constatând că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sub aspectul aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Analizând recursul în casație formulat de inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că acest caz de casare este incident nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, constituie temei și pentru cenzurarea legalității hotărârii definitive sub aspectul conformității acesteia cu dispozițiile relative la regimul sancționator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale și al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii. (Decizia nr. 522/RC/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

Astfel, problematica legalității unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancțiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea exigențelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispozițiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancționator plasează acest regim și, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor și justifică intervenția instanței în calea extraordinară de atac.

În consecință, încălcarea condițiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancțiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor și obligațiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Procedând la examinarea obligației prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. exclusiv prin prisma legalității, Înalta Curte constată că în sarcina recurentului s-a impus, pe durata termenului de supraveghere, interdicția de a conduce vehicule pentru care este necesară deținerea permisului de conducere.

Astfel, s-a avut în vedere că, în raport de împrejurările în care a fost comisă fapta, respectiv conducerea unui autoturism la ora 03:50, sub influența substanțelor psihoactive, care au produs tulburări în atitudinea și comportamentul acestuia, este necesar ca pe perioada termenului de supraveghere să fie impusă și menținută obligația de a nu conduce niciun vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.

Potrivit art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen., ce poartă denumirea marginală "Măsurile de supraveghere și obligațiile", "Instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță.".

Prin urmare, legea prevede posibilitatea ca, în sarcina persoanei față de care a dispus amânarea aplicării pedepsei, instanța să impună obligația de a nu conduce anumite vehicule stabilite de către aceasta.

În ceea ce privește durata acestei interdicții, Înalta Curte reține că potrivit art. 84 din C. pen." (1) Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță."

Ca urmare, obligația prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. instituită în sarcina inculpatului A. este legal aplicată, atât natura, cât și durata acesteia fiind în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, în fapt, recurentul inculpat este nemulțumit de instituirea obligației de a nu conduce niciun autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, impusă pe durata termenului de supraveghere, însă necesitatea instituirii obligației, precum și conținutul acesteia sunt de competența exclusivă a instanței care aplică măsura și nu pot fi evaluate în calea extraordinară a recursului în casație, în care se analizează exclusiv aspecte de legalitate, nicidecum aspecte vizând netemeinicia hotărârii atacate.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 28/A din data de 15 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Urmare a acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 28/A din data de 15 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2020.

GGC - NN