ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2892 din 29.10.2020 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății a fost săvârșită de inculpatul A. la data de 11.02.2015, în cursul termenului de încercare de 3 ani și 6 luni stabilit în raport cu suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare dispuse prin Sentința penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curții de Apel Timișoara, fiind incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) C. pen., și în concurs real cu infracțiunile definitiv judecate prin Sentința penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curții de Apel Timișoara, fiind respins recursul în casație prin Decizia penală nr. 350/RC/26.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a constatat că prin sentința penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curții de Apel Timișoara, a fost anulată suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare dispuse prin Sentința penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curții de Apel Timișoara, procedându-se la o contopire a celor două pedepse de 1 an și 6 luni închisoare și 2 ani și 6 luni închisoare stabilite prin Sentința penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timișoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curții de Apel Timișoara, cu cele două pedepse de 8 luni închisoare și 1 an și 4 luni închisoare dispuse prin Sentința penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timișoara din dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curții de Apel Timișoara, în pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani calculat de la data de de 21.11.2011 când a rămas definitivă sentința penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timișoara din dosar nr. x/2011.

În baza art. 86 indice 5 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare dispuse prin Sentința penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timișoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curții de Apel Timișoara.

În baza art. 43 alin. (2) C. pen., în considerarea Deciziei nr. 14/2019 (M.Of. nr. 585 din 17.07.2019), s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin prezenta sentința la pedeapsa de 3 ani închisoare la care a fost condamnat același inculpat prin Sentința penală nr. 1000/06.05.2015 a Judecătoriei Timișoara din dosar nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 1165/A/12.11.2015 a Curții de Apel Timișoara, dispunându-se ca, în final, inculpatul A. să execute în întregime pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, cu executare prin privare de libertate.

În baza art. 45 alin. (3) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 2 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, asiguratorii sau de siguranță față de inculpatul A..

II. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 alin. (3), alin. (4) lit. c) din C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa amenzii în sumă de 3.000 (treimii) RON [calculată potrivit art. 61 alin. (2) C. pen. prin înmulțirea a 200 zile amendă cu suma de 15 RON corespunzătoare unei zile-amendă] pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.

S-a atras atenția inculpatei B. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) și (3) din C. pen., respectiv că în situația în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar unei zile-amendă, îi corespunde o zi de închisoare.

S-a pus în vedere inculpatei B. că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligația să depună dovada plății integrale a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Timișoara, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranță sau asiguratorii față de inculpata B..

III. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 alin. (3), alin. (4) lit. c) din C. pen., a fost condamnat inculpatul C., la pedeapsa amenzii în sumă de 3.000 (treimii) RON [calculată potrivit art. 61 alin. (2) C. pen. prin înmulțirea a 200 zile amendă cu suma de 15 RON corespunzătoare unei zile-amendă] pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.

S-a atras atenția inculpatului C. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) și (3) din C. pen., respectiv că în situația în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar unei zile-amendă, îi corespunde o zi de închisoare.

S-a pus în vedere inculpatului C. că, potrivit art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., are obligația să depună dovada plății integrale a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Timișoara, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranță sau asiguratorii față de inculpatul C..

În drept, instanța de fond a reținut că:

Fapta inculpatului A. care, în data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe strada x din Timișoara, fără a poseda permis de conducere, întrunește cerințele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a constatat că infracțiunea dedusă judecății a fost săvârșită de inculpatul A. la data de 11.02.2015, în cursul termenului de încercare de 3 ani și 6 luni stabilit în raport cu suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare dispuse prin sentința penală nr. 1833/27.06.2011 a Judecătoriei Timișoara în dosar nr. x/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 1861/R/21.11.2011 a Curții de Apel Timișoara, fiind incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) C. pen.

S-a mai reținut că fapta inculpatei B. care, cu ocazia audierii sale în data de 24.04.2015, în calitate de martor în cauza nr. 2496/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, a declarat în mod mincinos că în data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50, ea a fost cea care a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe str. x din Timișoara (element material), creând prin aceasta o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității de înfăptuire a justiției (urmarea imediată), legătura de cauzalitate rezultând din însăși materialitatea faptei, întrunește cerințele tipicității obiective și subiective ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului C. care, audiat la data de 11.11.2015, 07.11.2016 și 03.04.2017 în calitate de martor în cauza nr. x/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, a declarat în mod mincinos, cu scopul de a îngreuna cercetările și de a-l favoriza pe numitul A., că a fost de față și a observat faptul că numita B. este cea care a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, la data de 11.02.2015, în jurul orei 17:50 pe strada x din Timișoara, aspecte esențiale cauzei și cu privire la care fusese întrebat anterior de organele de urmărire penală (element material), creând prin aceasta o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității de înfăptuire a justiției (urmarea imediată), legătura de cauzalitate rezultând din însăși materialitatea faptei, întrunește cerințele tipicității obiective și subiective ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații A., B. și C..

Prin Decizia penală nr. 279/A din data de 23.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate de inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 2892/29.10.2020 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019.

*****

Împotriva Deciziei din apel, nr. 279/A din data de 23.02.2021, au formulat recursuri în casație inculpații B. și A., prin avocat ales D., la data de 18.05.2021, și inculpatul C., la data de 24.05.2021, (data poștei), prin avocat ales E.. Recursurile în casație au fost formulate în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererilor de recurs în casație către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. La dosarul cauzei nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casație.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, dosarul a fost înaintat instanței supreme, astfel că, la data de 30.06.2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 21.09.2021, dată până la care, de asemenea, a fost întocmit și depus la dosar raportul asupra recursurilor în casație de față.

Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021 pronunțată în cauză, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați B., A. și C., cu excepția motivelor invocate de recurenții A. și B. privind împrejurarea că instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii penale, chestiune care excedează cazurilor de recurs în casație.

Astfel, fiind admise în principiu recursurile în casație în aceste limite, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării cererilor de recurs în casație, pentru termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2021.

Totodată, prin aceeași încheiere, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de inculpatul C..

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 02.11.2021, s-au luat concluziile recurenților și ale parchetului pe fondul recursurilor în casație, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursurile în casație formulate de inculpații B., A. și C., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenții inculpați B. și A. au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

În esență, criticile apărării recurenților inculpați vizează susținerea potrivit căreia decizia atacată este nelegală și netemeinică întrucât s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, susținându-se că inculpata B. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. și inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., fără a exista probe directe din care să rezulte dincolo de orice dubiu faptul că aceștia au săvârșit infracțiunile pentru care au fost condamnați cei doi inculpați.

Apărarea recurenților inculpați a susținut că: dispunerea condamnării "fără a exista probe directe reprezintă o ingerință inacceptabilă în principiul constituțional Lex Stricta, așadar aplicarea unei pedepse inculpatului se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 noul C. proc. pen.."

De asemenea, apărarea celor doi recurenți inculpați a mai menționat în cuprinsul motivelor de recurs în casație că s-a dispus condamnarea în baza unor motive străine de natura cauzei; că din întreg probatoriul administrat rezultă probe care nu se coroborează în integralitate și care cuprind dispoziții contradictorii; că atât prima instanță, cât și instanța de apel au analizat în mod superficial probele existente la dosarul cauzei, că nu există probe certe care să contureze săvârșirea faptei de către condamnații B. și A., însă instanțele nu au ținut cont de acest aspect; că în prezenta cauză există doar probe indirecte care lasă loc de interpretare neputând să contureze în sarcina celor doi inculpați un anumit grad de vinovăție care să ducă la concluzia că aceștia ar fi cei care ar fi săvârșit fapta pentru care au fost condamnați.

În consecință, inculpații B. și A., prin avocat, față de toate aspectele menționate în cuprinsul cererilor de recurs în casație și raportat la materialul probator existent la dosar, au solicitat admiterea recursului în casație și în principal achitarea inculpaților, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C., se constată că inculpatul, prin avocat, a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație, apărătorul inculpatului C. a arătat că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, deși în fața a două instanțe a susținut că fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv fapta de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) C. pen., nu există din punct de vedere penal, aceasta nu se grefează pe textul legal, nefiind întrunite condițiile de tipicitate și astfel fapta nu este prevăzută de legea penală.

În concret, apărarea recurentului a menționat că inculpatul C. nu a încălcat art. 273 alin. (1) C. pen., context în care elementul material al infracțiunii nu este realizat. În acest sens, în esență, s-a susținut în cuprinsul motivelor de recurs în casație că inculpatul nu a făcut afirmații mincinoase; că la dosar nu există nicio altă probă care să contrazică starea de fapt relatată de inculpat; că niciun moment nu s-a probat de către organele de cercetare penală ori de instanțele de judecată că inculpatul a făcut afirmații mincinoase; că soluția sa de condamnare a fost o consecință a condamnării inculpatului F.; că la dosarul cauzei nu există probe că inculpatul C. a mințit și prin urmare art. 273 alin. (1) C. pen. nu a fost încălcat de către acesta, astfel că fapta sa nu există din punct de vedere penal; că Judecătoria Timișoara a preluat acuzarea din rechizitoriu, iar Curtea de Apel Timișoara a preluat motivarea generală a primei instanțe, fără a particulariza existența faptei sau nu în ceea ce îl privește.

În final, apărarea inculpatului C. a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii și achitarea inculpatului.

Analizând motivele de recurs în casație așa cum au fost formulate de inculpații B., A. și C., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpați, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator (solicitându-se de către apărare să se constate că nu există probe directe din care să rezulte dincolo de orice dubiu faptul că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost condamnați, că din întreg probatoriul administrat rezultă probe care nu se coroborează în integralitate ori sunt contradictorii, că nu există probe certe care să contureze săvârșirea faptei de către condamnații B. și A. și de asemenea, apărarea inculpatului C. a susținut că la dosarul cauzei nu există probe că inculpatul a mințit și prin urmare art. 273 alin. (1) C. pen. nu a fost încălcat de către acesta, astfel că fapta sa nu există din punct de vedere penal, etc.), cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpaților, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează infracțiunea de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., privind pe inculpatul A. și infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen., privind pe inculpata B. și pe inculpatul C., ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

Înalta Curte constată că toate criticile apărării inculpaților recurenți invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Prin urmare, solicitarea inculpaților de a se dispune achitarea lor are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenții urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Toate susținerile recurenților inculpați formulate prin recursurile în casație de față vizează probatoriul administrat în cauză și faptul că în opinia inculpaților starea de fapt reliefată de către aceștia și probele dosarului nu dovedesc săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor, ceea ce se critică fiind de fapt soluția de condamnare și faptul că instanțele au stabilit că inculpații se fac vinovați de săvârșirea faptelor imputate, or, toate susținerile formulate sub acest aspect, așa cum s-a arătat, vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel, analiza lor excedând verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

În consecință, instanța de casație constată că motivele invocate de recurenții inculpați B., A. și C., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurenților sunt neîntemeiate.

Deopotrivă, se constată că nu au fost formulate critici care să se subsumeze cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care să vizeze existența unor erori produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, în realitate, în cuprinsul cererii de recurs în casație inculpații A. și B. indicând acest caz de casare în mod formal, fără a aduce vreo critică privind pedepsele stabilite, ci doar s-a susținut în mod generic aplicarea unor pedepse în alte limite prevăzute de lege ca urmare a condamnării inculpaților fără să existe probe din care să rezulte că aceștia au săvârșit infracțiunile prev. de art. 335 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 273 alin. (1) C. pen.

În concluzie, în cauză nu au fost identificate aspecte care să conducă la aplicarea dispozițiilor legale ce vizează neprevederea faptelor pentru care au fost condamnați inculpații ori critici care să se refere la o eventuală nelegalitate a pedepsei aplicate de instanțele inferioare, în concret, toate motivele de recurs în casație formulate de inculpați vizând aceleași critici aduse situației de fapt reținută în cauză și probatoriului administrat, însă nu prin raportare la aspecte de drept ce se impun a fi analizate în calea de atac a recursului în casație, motiv pentru care, se constată că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B., A. și C. împotriva Deciziei penale nr. 279/A din data de 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata de cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B., A. și C. împotriva Deciziei penale nr. 279/A din data de 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.

GGC - MM