ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1240 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția penală, în baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 270 alin. (3) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă calificată (varianta asimilată), comisă de două sau mai multe persoane împreună (fapta din data de 08.07.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., precum și în baza art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), și) n din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., precum și din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până când pedeapsa principală va fi executată.

În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 335 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (faptă din data de 08.07.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. (constând în dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesar deținerea permisului de conducere) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală va fi executată.

În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 334 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 1 an și 3 închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare (faptă din data de 17.01.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracțiunile deduse judecății se află în stare de concurs real.

În baza art. 39 alin. (1) din C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 11 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1 an și 6 luni + 1 an și 3 luni/3), dispunând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani și 11 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) și n) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă, dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesară deținerea permisului de conducere) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) și n) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă și dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesară deținerea permisului de conducere), din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până când pedeapsa principală va fi executată.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din data de 10.11.2016.

În baza art. 112 alin. (1) lit. a) din C. pen., a fost confiscată cantitatea de 1990 de pachete de țigarete marca x, cu timbru de accizare Republica Ucraina, introduse în camera de corpuri delicte conform dovezii de predare primire seria x nr. x din data de 15.07.2016.

În baza art. 112 alin. (b din C. pen., s-a dispus confiscarea plăcuțelor de înmatriculare x, ridicate de la inculpatul A..

În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1), și art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă ANAF - Direcția Regional Vamală Timișoara și au fost obligați inculpații (A. și B.), în solidar, la plata către aceasta a sumei de 25839 RON debit principal și la penalități/majorări de întârziere de la data săvârșirii infracțiunii până la data plății efective și integrale a debitului datorat bugetului de stat, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la Decizia nr. 19/2017, a fost instituită măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților până la concurența sumei de 25839 de RON, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.

Împotriva acestei hotărâri, printre alții, a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A., a desființat sentința penală apelată și, rejudecând, a constatat, printre altele, achitate sumele de 12.794 RON și 250 RON de către inculpatul A., reprezentând debit principal.

A ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului până la concurența debitului principal.

Cu privire la inculpatul A., a menținut în rest dispozițiile sentinței penale apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 05 noiembrie 2019.

Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În cadrul motivelor de recurs în casație formulate, recurentul inculpat a susținut, în esență, că instanța de apel i-a menținut, în mod nelegal, pedeapsa aplicată de instanța de fond, în raport cu faptul că, în cursul judecății apelului, pe de o parte, a achitat integral prejudiciul reținut în sarcina sa, iar pe de altă parte, l-a denunțat pe numitul C. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, informațiile pe care le-a furnizat având o contribuție determinantă în descoperirea faptei și a autorului.

Ca atare, recurentul inculpat a arătat că, în raport cu situația particulară a acestuia, instanța de apel era obligată să facă aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 coroborate cu Decizia nr. 67/2015 a Curții Constituționale.

În concret, recurentul inculpat a susținut faptul că instanța de apel trebuia să rețină calitatea sa de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, cu consecința reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite de acesta.

Față de argumentele expuse, recurentul a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza a III-a raportat la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea cererii de recurs în casație formulată, casarea deciziei penale atacate și pronunțarea unei noi hotărâri cu reținerea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 75 alin. (2) lit. a) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., apreciind că instanțele inferioare au aplicat pedepse în limite nelegale.

Prin încheierea din data de 07 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 06 martie 2020, ora 09:00, sala secției penale, cu citarea recurentului-inculpat și a intimatei părți civile și asigurarea apărării pentru inculpat (apărător ales și din oficiu).

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura apărătorului ales al inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către recurentul inculpat A. se circumscriu în conținut, în mod formal, cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu, a cererii de recurs în casație, în baza art. 440 C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

Este cazul manifestării de voință a recurentului inculpat A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, manifestare al cărei conținut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

În consecință, Înalta Curte notează că, în recursul în casație, sfera controlului judiciar este limitată, astfel că pot fi examinate numai chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza și critici de netemeinicie a deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație dedusă judecății, recurentul inculpat A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Sub un prim aspect se constată că recurentul inculpat A. a criticat hotărârea recurată din perspectiva faptului că nu i s-au reținut dispozițiile art. 75 alin. (2) din C. pen., care prevăd situațiile care pot constitui circumstanțe atenuante judiciare, în contextul în care, în cursul judecății apelului, a achitat integral prejudiciul reținut în sarcina sa.

Astfel, Înalta Curte reține că circumstanțele atenuante judiciare a căror reținere este lăsată la aprecierea instanței de judecată, dat fiind că textul de lege cuprinde sintagma "pot constitui", reprezintă o chestiune care nu mai poate fi cenzurată în calea extraordinară a recursului în casație, acestea neavând un caracter obligatoriu, ci numai în măsura în care sunt apreciate ca fiind aplicabile.

În cadrul examinării unei cereri întemeiată pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., instanța analizează acele nelegalități care au determinat ca pedeapsa aplicată să se situeze în afara limitei (minime sau maxime) pe care instanța ar fi putut să o aplice în raport de infracțiunea dedusă judecății, dar și de situația juridică a condamnatului, rezultată din elemente obiective reținute deja de instanța de apel. Așadar, aceste dispoziții legale sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate și, cu atât mai puțin, a unui aspect de netemeinicie care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei.

Așadar, neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 75 alin. (2) din C. pen. nu pot fi invocate în calea de atac a recursului în casație declarat, întrucât în această cale extraordinară de atac, nu se poate reindividualiza cuantumul pedepsei, această operațiune judiciară fiind de esența căii ordinare de atac, ce are caracter devolutiv, în timp ce, pe calea recursului în casație se verifică numai erori de drept.

În acest context, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea duratei pedepsei prin raportare la particularitățile speței, ci însăși particularitățile în discuție, ceea ce excede scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator.

În continuare, analizând critica recurentului inculpat A. în sensul că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază, deopotrivă, că nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Înalta Curte amintește că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei este o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni. De asemenea, așa cum s-a reținut în precedent, instanța de recurs în casație nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casație urmărind să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispozițiile art. 447 C. proc. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În realitate, ceea ce critică recurentul inculpat A. este omisiunea instanței de apel de a reține o cauză legală de reducere a pedepsei și nu aplicarea unor pedepse peste limitele prevăzute de lege, pedepsele fiind aplicate în limite legale, inclusiv în ipoteza reținerii teoretice a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Însă, ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casație sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale și nu incidența sau nu a unei cauze legale de reducere a pedepsei.

Aceste susțineri ale recurentului inculpat A. nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curți legalitatea pedepsei aplicate în speță prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

Se constată, așadar, că susținerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 martie 2020.

GGC - GV