ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1243 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 336 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive (faptă săvârșită la data de 17 februarie 2019).

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (constând în dreptul de a conduce vehicule din categoria B) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. Exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă (faptă săvârșită la data de 17 februarie 2019).

S-a constatat că infracțiunile deduse judecății au fost săvârșite în termenul de supraveghere a pedepsei rezultante de 3 luni și 6000 RON amendă penală stabilit prin Sentința penală nr. 316 din 30 ianuarie 2019 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin necontestare la data de 12 februarie 2019, sentință prin care au fost contopite pedeapsa închisorii de 3 luni din Sentința penală nr. 2579 din 16 mai 2018 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1264 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, și cea de 6.000 RON amendă penală din Sentința penală nr. 3759 din 19 iulie 2018 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1303 din 03 decembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, ambele în condițiile art. 83 și urm. C. pen.

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 3 luni închisoare și 6.000 RON amendă penală închisoare, stabilită prin sentințele penale menționate anterior pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare și de tulburare a ordinii și liniștii publice, și s-a dispus aplicarea și executarea acesteia.

Totodată, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 luni închisoare și 6.000 RON amendă penală în pedepsele componente de 3 luni închisoare și 6.000 RON amendă penală.

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen. raportat la art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an și 1 lună, rezultând pedeapsa de 4 ani și 1 lună închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa de 6.000 de RON amendă penală, cu executare în regim de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (1), alin. (2), alin. (3) lit. a) C. pen. raportat la art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (dreptul de a conduce vehicule din categoria B) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. Exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligată partea responsabilă civilmente SC C. SA la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro (echivalent în RON la data plății), cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6.500 RON (din care suma de 5.457,17 RON este aferentă urmăririi penale) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, a condus autoturismul pe trotuarul de pe strada x din localitatea Giroc, în dreptul imobilului cu numărul x, în timp ce se afla sub influența unor substanțe psihoactive (cocaină), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Totodată, s-a reținut că fapta aceluiași inculpat, care, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, în timp ce conducea autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, și care în dreptul imobilului cu numărul x, cu intenția de a pătrunde pe partea carosabilă, a efectuat manevra de mers înapoi cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1), art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 135 lit. f) din H.G. nr. 1391/2006, surprinzând-o și accidentând-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton, în urma accidentului rezultând decesul persoanei vătămate, în data de 20 februarie 2019, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Prima instanță a constatat că faptele deduse judecății există, constituie infracțiuni și că au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Astfel, judecătorul fondului a înlăturat ca neîntemeiate apărările inculpatului în sensul că nu s-a aflat sub influența unor substanțe psihoactive dat fiind că examenul clinic nr. x din 17 februarie 2019 a relevat păstrarea capacităților de percepție spațio-temporale, arătând că pentru existența infracțiunii prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. este suficientă simpla prezență a substanței în corpul conducătorului de vehicul, indiferent de forma de consum și de cantitatea introdusă în organism ori depistată ulterior în probele biologice recoltate de la făptuitor. Aceasta deoarece incriminarea faptei își are rațiunea în protejarea siguranței circulației pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influența unor substanțe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanțelor psihoactive.

În plus, s-a subliniat că, prin el însuși, consumul substanțelor stupefiante este susceptibil a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecință, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central și are înrâurire asupra funcțiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influența substanțelor psihoactive.

S-a mai menționat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea de conducere a unui autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere pe trotuarul de pe strada x din localitatea Giroc, inculpatul aflându-se sub influența unor substanțe psihoactive, respectiv cocaină (methyl ester de benzoylecgonine), drog de mare risc, înscris în tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000, și metaboliți ai cocainei, drog de mare risc, înscris în tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000. S-a precizat că, potrivit art. 1 lit. c) din actul normativ, cocaina este un drog de mare risc, precum și că la lit. g) a aceluiași articol se stabilește că prin consum ilicit de droguri se înțelege consumul de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală.

Deopotrivă, au fost considerate neîntemeiate apărările inculpatului referitoare la necorelarea noțiunilor de "psihotrop" și "psihoactiv", fapt ce, în opinia acestuia, situează în afara ilicitului penal conducerea vehiculelor de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive, arătându-se că dispozițiile art. 336 alin. (2) C. pen. au făcut obiectul mai multor decizii pronunțate de Curtea Constituțională, care a analizat inclusiv cerința clarității incriminării, contestată de apărare (sens în care s-a făcut trimitere la aspectele reținute de instanța de contencios constituțional în considerentele deciziilor nr. 101/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, și nr. 138/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017).

În acest sens, s-a menționat că, în conținutul Deciziei nr. 138/2017, s-a reținut că "referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicații în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat că sintagma «trafic de stupefiante» din cuprinsul dispozițiilor art. 223 alin. (2) C. proc. pen. este neconstituțională. Ca urmare, prin art. II pct. 49 din O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dispozițiile art. 223 alin. (2) C. proc. pen. au fost modificate, iar sintagma «o infracțiune de trafic de stupefiante» a fost înlocuită cu «o infracțiune de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive»".

Curtea Constituțională a subliniat că "diferența de terminologie față de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei «substanțe psihoactive», se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvați pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., în concordanță cu legislația specială în materie de droguri, precursori și de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare (...), acest act normativ stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăsește și Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care definește, la art. 2 lit. c), d) și d1), substanțele psihotrope ca fiind substanțele înscrise în anexele la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971, substanțele stupefiante ca desemnând substanțele înscrise în anexele la Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele și substanțele aflate sub control național ca fiind plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare, definește, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I - III din aceeași lege, și prevede la lit. c) și lit. d) ale aceluiași art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. 1 și II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III."

În baza prevederilor legale incidente și a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, instanțele naționale au adoptat o practică judiciară constantă, stabilind că prin "substanțe psihoactive" se înțelege totalitatea substanțelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și comportamentale ori crearea unei stări de dependență fizică sau psihică.

Cu alte cuvinte, s-a reținut că termenul "substanțe psihoactive" desemnează o sferă largă de substanțe susceptibile să producă astfel de consecințe, în această categorie fiind incluse atât substanțele stupefiante și psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c) și d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cât și celelalte substanțe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control național, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005, sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.

În ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) C. pen., s-a arătat că existența infracțiunii și vinovăția inculpatului A. rezultă fără dubiu din ansamblul materialului probator administrat pe parcursul întregului proces, sens în care s-a făcut trimitere la procesul-verbal de cercetare la fața locului, care a fost semnat de acuzat fără a formula obiecțiuni, la planșele fotografice, la declarația martorului E., precum și la concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 92 din 05 august 2019, din care rezultă culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului.

La stabilirea sancțiunilor penale aplicate inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., în special gravitatea infracțiunilor săvârșite, periculozitatea infractorului, împrejurarea că una dintre fapte a avut ca urmare decesul victimei D., precum și aspectele care circumstanțiază persoana acuzatului (are antecedente penale și nu a recunoscut săvârșirea faptelor), context în care a apreciat că aplicarea unor pedepse orientate spre mediul limitelor prevăzute de normele de incriminare, cu executare în regim de detenție, este necesară și suficientă pentru îndreptarea acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, inculpatul A., partea civilă B. și partea responsabilă civilmente C. SA.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara a criticat sentința primei instanțe sub aspectul nelegalității, generată de omisiunea deducerii perioadei reținerii din data de 20 februarie 2015, și al netemeiniciei, considerând că pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea de ucidere din culpă este nejustificat de blândă prin raportare la circumstanțele de comitere a faptei și la natura acesteia.

La rândul său, inculpatul A. a susținut, în esență, că probele legal administrate în cauză nu relevă faptul că s-ar fi aflat sub influența unor substanțe psihoactive care să îi fi alterat sau modificat abilitățile necesare conducerii autoturismului, așa cum impun dispozițiile art. 336 alin. (2) C. pen., motiv pentru care a solicitat achitarea sa sub aspectul acestei infracțiuni, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (deoarece nu s-a aflat sub influența unor substanțe psihoactive), iar, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., având în vedere că nu sunt probe certe cu privire la vinovăția sa.

Inculpatul a formulat critici și cu privire la netemeinicia soluției de condamnare pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., învederând că, din planșele fotografice atașate la dosar, nu rezultă existența unor urme de impact sau de frecare pe bara din spate a autovehiculului, astfel că nu s-a dovedit impactul dintre acesta și victimă, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Partea responsabilă civilmente a solicitat, raportat la probatoriul administrat în cauză, achitarea inculpatului A. și, în consecință, respingerea pretențiilor părții civile.

În motivarea apelului, partea civilă B. a criticat sentința penală atacată sub aspectul greșitei soluționări a acțiunii civile, solicitând acordarea daunelor morale în cuantumul cerut prin cererea formulată (100.000 euro), dată fiind relația strânsă dintre aceasta (unicul copil) și victimă (mama sa).

Prin Decizia penală nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de partea civilă B. și partea responsabilă civilmente C. SA împotriva Sentinței penale nr. 1243 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost desființată, iar, în rejudecare, în baza art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 de ore din data de 20 februarie 2015, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate partea civilă B. și partea responsabilă civilmente C. SA la plata sumei de 200 RON fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, celelalte cheltuieli judiciare rămânând în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a decide astfel, efectuând propria analiză a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea și-a însușit starea de fapt reținută de prima instanță, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală și judecată, și din care rezultă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., și de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Astfel, Curtea a constatat că, din probatoriul administrat în cauză pe parcursul procedurii judiciare, a rezultat că, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, inculpatul A., în timp ce conducea, fiind sub influența unor substanțe psihoactive (cocaină), autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, județul Timiș, în dreptul imobilului cu numărul x, efectuând manevra de mers înapoi fără să se asigure, încălcând, așadar, dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a surprins-o și accidentat-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton. În urma accidentului a rezultat vătămarea corporală a numitei D., care în data de 20 februarie 2019 a decedat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara.

Instanța de control judiciar a apreciat neîntemeiate apărările inculpatului și părții responsabile civilmente prin care se tinde la achitarea celui dintâi sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen., arătând că probele administrate în cauză nu au confirmat susținerile acestora cu privire la încălcarea, de către Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara sau de organele de cercetare penală, a dispozițiilor art. 5, art. 8 alin. (4) lit. b) și art. 20 - art. 21 din Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea și transportul probelor biologice în vederea probațiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenței în organism a substanțelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul M.S. nr. 1512/2013, cu prilejul recoltării probei biologice, după recoltare și până la transportul probei către Institutul de Medicină Legală Timișoara.

Având în vedere faptul că proba de sânge a fost recoltată, transportată și procesată în mod corespunzător, fără a exista dubii cu privire la contaminarea sau alterarea acesteia, s-a constatat că nu s-a produs nicio vătămare inculpatului prin recoltarea doar a probei de sânge, nu și a celei de urmă.

Totodată, raportat la prevederile art. 14 din Norme, s-a subliniat că, în măsura în care ar fi avut dubii cu privire la probitatea organelor de cercetare sau a cadrelor care i-au recoltat probe ori la procedurile ulterioare, inculpatul avea posibilitatea să solicite recoltarea unor contraprobe.

S-a subliniat că vinovăția inculpatului A. cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. rezultă din probele administrate în cursul procesului penal, respectiv buletinul de analiză toxicologică nr. x, care a relevat existența în sângele acestuia atât a cocainei, cât și a doi metaboliți ai acestei substanțe, respectiv Benzoilecgonima și Ecgoninmetilester, precum și raportul de expertiză medico-legală toxicologică nr. x, probe care au fost avizate de Comisia de Avizare și Control al actelor Medico-legale constituită în cadrul I.M.L. Timișoara și de Comisia Superioară Medico Legală.

S-a mai arătat că nu poate fi reținută în beneficiul inculpatului și nu poate determina exonerarea sa de răspundere penală concluzia examenului clinic nr. x din 17 februarie 2019, care a relevat păstrarea capacităților de percepție spațio-temporală, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen., simpla prezență a substanței psihoactive în corpul conducătorului de vehicul este suficientă pentru ca fapta să fie tipică, indiferent de forma de consum și de cantitatea introdusă în organism.

Referitor la acest aspect, s-a menționat că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanță cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfășurarea în siguranță a unor activități care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, și cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanțe stupefiante, psihotrope sau al altor substanțe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice și comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operațiunile având ca obiect astfel de substanțe sunt total sau preponderent restricționate.

S-a mai subliniat că o persoană se află sub influența substanțelor psihoactive, în sensul dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanță consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii analizate.

Deopotrivă, s-a arătat că persoana care a consumat astfel de substanțe se află sub influența lor chiar și atunci când modificările aduse funcțiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau ușor identificabile. Aceasta deoarece rațiunea incriminării este aceea a protejării siguranței circulației pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influența unor substanțe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanțelor psihoactive.

Prin urmare, starea de pericol pentru relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice ia naștere ca urmare a simplei acțiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanțe cu efect psihoactiv, deoarece funcțiile cognitive, inclusiv atenția și capacitatea de reacție ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanțe psihoactive, chiar și atunci când înrâurirea respectivelor substanțe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, ușor perceptibile. Aceasta înseamnă că, indiferent de concentrația de substanță identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acțiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanțe psihoactive creează o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C. pen. și justifică, astfel, sancționarea faptei prin mijloace penale, sens în care a fost invocată jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, și nr. 101 din 28 februarie 2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019), precum și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind sintagma "sub influența unor substanțe psihoactive" utilizată în dispozițiile art. 336 alin. (2) C. pen. (deciziile nr. 73/RC din 22 februarie 2019 și nr. 365/RC din 16 octombrie 2020).

Curtea a înlăturat și criticile inculpatului privind greșita sa condamnare pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., reținând că săvârșirea acesteia a fost confirmată de probatoriul administrat în cauză (procesul-verbal de cercetare la fața locului, declarația martorului E., raportul de expertiză criminalistică nr. 92 din 05 august 2019, raportul medico-legal de necropsie nr. 124 din 22 februarie 2019, întocmit de medicii specialiști din cadrul I.M.L. Timișoara, planșele foto nr. x/2018 din 17 februarie 2019 și nr. 189/2019 din 22 februarie 2019, întocmite de I.P.J. Timiș, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico științifică a locului faptei). Mai mult, faptul că autoturismul condus de inculpat a lovit-o pe victimă în timpul manevrei de mers înapoi a fost recunoscut de acesta prin semnarea procesului-verbal de cercetare la fața locului fără obiecțiuni, precum și în cadrul discuțiilor telefonice purtate cu membrii familiei sau cunoscuți, ce au fost consemnate în procese-verbale de redare întocmite într-un alt dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T. în baza mandatelor de supraveghere tehnică.

Astfel, nu au fost valorificate în sensul solicitat apărările inculpatului cu privire la inexistența unor urme pe autoturism care să dovedească impactul cu victima, arătându-se că probele administrate în cauză au relevat o urmă de destratificare poziționată în partea din spate și stânga spate a autoturismului (planșa fotografică nr. x/2018 din 17 februarie 2019, întocmită de I.P.J. Timiș, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico-științifică a locului faptei), precum și o leziune pe membrul inferior stâng al cadavrului persoanei vătămate, respectiv în regiunea femurală laterală stânga, superior (detaliul metric fiind evidențiat în fotografiile cu nr. 3, 4, 5 și în planșa fotografică nr. x/2019 din 22 februarie 2019, întocmită de I.P.J. Timiș, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico științifică a locului faptei, ce cuprinde cadre de la necropsia cadavrului persoanei vătămate D., efectuată la 22 februarie 2019, la sediul I.M.L. Timișoara). În atare situație, nu au fost reținute concluziile raportului de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de expertul F., în sensul că între victimă și autoturism nu a avut loc un contact fizic, având în vedere că sunt contrazise de celelalte probe administrate în cauză.

În plus, s-a subliniat că locul impactului a fost stabilit de către organele de cercetare penală atât în funcție de poziția victimei, cât și de relatările exprese ale inculpatului, așa cum a rezultat și din depoziția martorului E.

Totodată, Curtea a apreciat că instanța de fond a făcut o justă individualizare a sancțiunilor penale aplicate, stabilind, prin raportare la criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., pedepse orientate către mediul reglementat de normele de incriminare, condiții în care a considerat că nu se impune majorarea acestora, așa cum a solicitat parchetul, și nici reducerea lor, conform solicitării apărării. A mai reținut că pedepsele complementare și accesorii, constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere din categoria B) pe o durată de 3 ani, au fost corect aplicate și nu se impune înlăturarea lor.

Apelul parchetului a fost considerat, însă, întemeiat în ceea ce privește omisiunea deducerii, din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., a perioadei reținerii din data de 20 februarie 2015, avându-se în vedere, în acest sens, prevederile art. 72 alin. (1) C. pen.

Astfel, s-a arătat că, întrucât pedeapsa rezultantă de 4 ani și 1 lună închisoare și 6000 RON amendă penală a fost rezultatul contopirii pedepselor stabilite prin sentințele penale nr. 3759 din 19 iulie 2018 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1303 din 03 decembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, și nr. 2579 din 16 mai 2018 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1264 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, se impunea deducerea perioadei reținerii din Dosarul nr. x/2017, mai exact reținerea din data de 20 februarie 2015, cu atât mai mult cu cât această măsură preventivă a fost avută în vedere și la pronunțarea Sentinței nr. 316 din 30 ianuarie 2018 a Judecătoriei Timișoara, dată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin necontestare la data de 12 februarie 2019, prin care au fost contopite cele două pedepse mai sus menționate.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei rezultante, s-a arătat că, raportat la cuantumul ei, executarea în regim de detenție este singura variantă legală, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 91 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Referitor la soluționarea acțiunii civile, Curtea a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, astfel încât se impune obligarea părții responsabile civilmente la plata daunelor morale către partea civilă.

Totodată, s-a apreciat că suma de 25.000 euro acordată cu titlu de daune morale pentru partea civilă este justificată, aceasta asigurând sprijinul necesar fiului victimei, partea civilă B., pentru depășirea momentelor de suferință și atenuând sentimentele datorate urmărilor negative ale evenimentului rutier care a provocat moartea victimei. La stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a avut în vedere vârsta victimei (72 de ani la data decesului), culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului de circulație, jurisprudența instanței în astfel de cauze și faptul că pronunțarea unei hotărâri de condamnare constituie, prin ea însăși, o reparație parțială a prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită săvârșită de acuzat, practica C.E.D.O. fiind constantă în acest sens, motiv pentru care a considerat că nu se impune modificarea cuantumului acestora, așa cum au susținut partea responsabilă civilmente și partea civilă.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat G., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive.

În acest sens, s-a învederat că prevederile art. 336 alin. (2) C. pen. sunt incidente doar în cazul persoanelor aflate sub influența substanțelor psihoactive stabilite ca atare prin lege (Legea nr. 194/2011), astfel cum impun dispozițiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, nu și în situația persoanelor în ale căror probe biologice sunt depistate alte categorii de substanțe, precum cele psihotrope sau stupefiante, așa cum este cazul în speță.

Astfel, s-a arătat că în probele de sânge recoltate de la inculpatul A. a fost identificată cocaină, care este o substanță stupefiantă menționată în Tabelul I anexă la Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante și care nu face parte din categoriile de substanțe psihoactive prevăzute de Legea nr. 194/2011.

Mai mult, s-a subliniat că în norma de incriminare legiuitorul a stabilit că făptuitorul trebuie să se afle "sub influența" unor substanțe psihoactive, expresie ce vizează doar cazurile în care abilitățile persoanei, care a consumat astfel de substanțe, de a conduce un autovehicul sunt afectate, modificate sau schimbate, în baza unei simptomatologii clinice. Or, probele administrate în cauză (rezultatul testării efectuate cu aparatul Drug Wipe, fișa de examen clinic nr. x/17.02.2019 eliberată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și nota de consultanță medico-legală întocmită, pe cale extrajudiciară, de expert dr. H.) au relevat faptul că, din punct de vedere clinic, inculpatul nu s-a aflat sub influența unor substanțe capabile să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule în condiții de siguranță, neavând alterate sau modificate abilitățile necesare în acest sens. De altfel, concentrația de cocaină determinată pe ml de sânge, care a fost de zece ori mai mică decât limita inferioară a dozei terapeutice, poate fi rezultatul atât al consumului de cocaină, cât și al unei absorbții accidentale a substanței în cazul folosirii de colir - picături pentru ochi sau anestezice de contact (utilizate în stomatologie). Totodată, ținând cont că între producerea accidentului și recoltarea probei de sânge a trecut un interval de 1 oră și jumătate, se poate concluziona că, la momentul evenimentului rutier, inculpatul ar fi putut avea în sânge o concentrație de cocaină de maxim 0,0000213 mg/ml, așadar de 5 ori mai mică decât doza terapeutică, care nu poate determina afectarea capacității de a conduce autovehicule.

Ca urmare, s-a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel și, în rejudecare, achitarea inculpatului sub aspectul infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive, întrucât fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală.

Ulterior, dar tot în termenul legal, inculpatul A. a declarat recurs în casație și prin avocat I., invocând același motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, lipsește legătura de cauzalitate dintre manevra de deplasare în marșarier a autoturismului și decesul victimei, condiții în care fapta efectiv săvârșită nu este prevăzută de legea penală, impunându-se achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Sub acest aspect, a arătat că, din planșele fotografice aflate la dosar, efectuate cu prilejul cercetării la fața locului de către organele de poliție, reiese inexistența oricăror urme de impact sau de frecare pe bara din spate a autoturismului, care este elementul exterior cel mai înaintat al caroseriei spate, putând fi observate doar urme de frecare (praf șters) în zona stânga spate a capotei portbagaj. Or, este improbabil ca acea zonă să fi atins victima, întrucât este mai retrasă decât bara de protecție.

Totodată, a menționat că Raportul de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit, la solicitarea sa, de expert inginer F. a concluzionat, în urma reconstrucției computerizate a dinamicii accidentului, că leziunile consemnate în Raportul medico-legal nu au avut drept cauză un contact direct între corpul victimei și autoturismul condus de inculpat și că între victimă și autovehicul nu a avut loc un contact fizic.

Prin urmare, atâta timp cât probele administrate în cauză nu au dovedit, dincolo de orice îndoială, că între acțiunea sa (manevra de deplasare în marșarier) și decesul victimei există legătură de cauzalitate, inculpatul se bucură de prezumția de nevinovăție și nu este posibilă angajarea răspunderii sale penale, nefiind incidente dispozițiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac. În acest sens, s-a reținut că, față de criticile formulate de recurent prin prisma motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cererea sa de recurs în casație îndeplinește formal condițiile de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., analiza argumentelor invocate de acesta urmând, însă, a se realiza strict în raport cu starea de fapt reținută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conținutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, motivul de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor de fond și apel care au dispus condamnarea, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că nu sunt întrunite cerințele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. întrucât lipsește situația premisă, constând în preexistența stării în care trebuie să se afle subiectul activ, și anume sub influența unor substanțe psihoactive în accepțiunea Legii nr. 194/2011 care să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule. În acest sens, a învederat că în probele biologice ce i-au fost recoltate a fost identificată o cantitate infimă de cocaină, substanță care nu face parte din categoria celor la care se referă Legea nr. 194/2011, așa cum impun dispozițiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, ci este reglementată distinct (prin Legea nr. 339/2005) și care, potrivit probatoriului administrat, nu i-a afectat capacitatea de a conduce autovehiculul în condiții de siguranță, astfel încât nu se poate susține că, la momentul săvârșirii faptei, s-ar fi aflat "sub influența" unor substanțe psihoactive.

Totodată, în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., recurentul a invocat lipsa legăturii de cauzalitate dintre acțiunea sa (efectuarea manevrei de deplasare în marșarier a autoturismului) și decesul victimei, sens în care a susținut că probatoriul administrat (planșele fotografice și Raportul de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de expertul inginer F. la solicitarea apărării) nu confirmă existența unui contact direct între corpul victimei și autovehiculul pe care l-a condus.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, în timp ce conducea, fiind sub influența unor substanțe psihoactive (cocaină), autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, județul Timiș, în dreptul imobilului cu numărul x, efectuând manevra de mers înapoi fără să se asigure, încălcând, așadar, dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a surprins-o și accidentat-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton, iar, în urma accidentului, a rezultat vătămarea corporală a victimei care, ulterior (la 20 februarie 2019), a decedat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara. Instanțele de fond și apel au apreciat că faptele descrise anterior există și se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunilor de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive și ucidere din culpă, prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. și, respectiv, de art. 192 alin. (2) C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a celor două infracțiuni, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că faptele ce îi sunt imputate, așa cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanțele de condamnare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conținut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, se constată că, potrivit art. 336 alin. (2) C. pen., constituie infracțiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive.

Prin urmare, pentru reținerea infracțiunii reglementată de art. 336 alin. (2) C. pen. este necesară îndeplinirea unei cerințe esențiale preexistente, și anume ca, la momentul săvârșirii faptei, subiectul activ să se fi aflat "sub influența unor substanțe psihoactive", condiție a cărei existență a fost contestată de recurent.

În ceea ce privește această infracțiune, în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, s-a arătat că "diferența de terminologie față de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei «substanțe psihoactive» - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvați pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., în concordanță cu legislația specială în materie de droguri, precursori și de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, acest act normativ stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăsește și Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care definește, la art. 2 lit. c), d) și d^1), substanțele psihotrope ca fiind substanțele înscrise în anexele la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971, substanțele stupefiante ca desemnând substanțele înscrise în anexele la Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele și substanțele aflate sub control național ca fiind plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare, definește, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. 1 - III din aceeași lege, și prevede la lit. c) și lit. d) ale aceluiași art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. 1 și II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III" (paragrafele 15 și 16).

Referitor la aceeași sintagmă, prin Decizia nr. 48 din 09 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, s-a stabilit că "folosirea sintagmei «substanțe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din C. pen. include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată