ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4510/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.12.2015, reclamanta A. SRL-în insolvență a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și a solicitat obligarea acesteia, în temeiul prevederilor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2202/2015, să întocmească și să transmită către compartimentul cu atribuții de evidență pe plătitori lista cu obligațiile fiscale ce fac obiectul anulării, ca, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, să emită si să-i comunice decizia de anulare a obligațiilor fiscale constând în impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii stabilite suplimentar precum și accesorii aferente, stabilite prin Decizia de Impunere nr. x/17.12.2014 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/17.12.2014, prin care au fost stabilite în sarcina societății creanțe fiscale suplimentare în cuantum de 9.567.389 RON.

A mai solicitat și obligarea conducătorului pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova să achite 210 RON/pe zi de întârziere în cazul în care decizia de anulare a obligațiilor fiscale nu este emisă și comunicată în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 105 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea reclamantei, ca rămasă fără obiect, a admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 5.050 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii în tot a petitului 4 de cerere cu consecința obligării pârâtei la suportarea cheltuielilor cu onorariu avocațial și taxa judiciară de timbru ocazionate de judecarea cauzei în fond, în sumă totală de 10.105,50 RON, cu cheltuieli de judecată ocazionate de recurs.

A apreciat recurenta-reclamantă, în esență, că instanța nu a motivat reducerea onorariului avocațial și că a aplicat greșit dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care nu era incident în cauză.

A precizat că onorariul avocațial achitat de A. a fost de 10.055,50 RON, din care 8.379,58 RON reprezintă onorariu brut, diferența fiind reprezentată de TVA.

Astfel, elaborarea acțiunii, care are un obiect de o valoare considerabilă, a presupus studierea unui volum însemnat de documente și conceperea de apărări în raport de două acte normative cu caracter de noutate, Legea nr. 209/2015 și Ordinul nr. 2202/2015, în legătură cu care nu existau repere doctrinare sau o linie jurisprudențială consacrată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că reclamanta avea obligația de a coopera cu organele fiscale în vedere determinării stării de fapt fiscale, având posibilitatea de a lămuri situația fiscală fără a mai formula acțiune în instanță.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele concrete ale cauzei.

5.1. Nu se pot reține susținerile recurentei-reclamante că prima instanță nu ar fi motivat reducerea onorariului avocațial, pentru că, în considerentele sentinței, sunt expuse argumentele instanței, vizând activitatea avocatului în raport cu specificul acțiunii.

Nu are relevanță aspectul privind achitarea de către societate a onorariului de 10.055,50 RON, pentru că instanța analizează și apreciază care este cuantumul ce trebuie suportat de partea care cade în pretenții independent de raportul juridic de asistență încheiat de parte cu avocatul său.

Cheltuielile de judecată privesc acel cuantum ce poate fi recuperat de la partea ce cade în pretenții, iar nu ceea ce a încasat avocatul de la clientul său.

5.2. În ceea ce privește aspectul că nu ar fi fost incident art. 451 alin. (2) C. proc. civ., constată Înalta Curte că, prin Decizia nr. 760/2018 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut că "obligativitatea plății cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte și onorariul avocatului părții adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însușit de către instanța de judecată. Din acest punct de vedere, prevederile textului de lege criticat îndeplinesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanța de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, apreciind asupra proporționalității acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia ori cu activitatea desfășurată de avocat. Mai mult, așa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

A mai reținut instanța de control constituțional în legătură cu activitatea avocatului, "că acesta, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 februarie 2002, pronunțată în Cauza Wouters și alții, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfășoară "în condițiile legii". În consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat".

Astfel, Înalta Curte apreciază că acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de avocat este o chestiune de apreciere (cuantumul acestuia trebuie să fie însușit de către instanța de judecată), iar nu de nelegalitate, care cade în competența instanței în fața căreia a avut loc prestația avocatului, fără a putea face obiect al controlului de legalitate în recurs.

5.3. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței nr. 105 din 19 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2018.

GGC - MP