CASE OF GHEORGHE v. ROMANIA

Reclamantul s-a născut în 1971 și trăiește în Ploiești. Reclamantul suferă de hemofilia A care a fost diagnosticată la naștere. Hemofilia A este o tulburare ereditară congenitală caracterizată de coagularea sângelui întârziată și sângerarea severă după leziuni chiar minore. Ea necesită tratament cu coagulantul specific, factor VIII. Reclamantul lucrează ca oficial într-un spital local. Începând din 1992, Comitetul pentru experți medicali și reabilitarea ocupațională („Consiliul”) atașat Ministerului Ocuparei forței de muncă și bunăstarea socială a examinat reclamantul o dată pe an și l-a emis de fiecare dată cu un certificat temporar care declară că a suferit de invaliditate de gradul al doilea. 10. Acest certificat a servit ca bază pentru obținerea de la Biroul pentru persoanele cu handicap din județ („ Biroul”) a drepturilor prevăzute de Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu handicap – care a inclus asistență medicală gratuită, transport și închiriere telefonică – împreună cu ajutor fiscal în temeiul Legii nr. 35/1993, sub formă de scutire a salariului persoanei cu handicap din impozitul pe venit. 11. La 26 octombrie 1998, Consiliul a confirmat incapacitatea reclamantului de gradul 2 prin intermediul unui certificat care poartă îndoielile scrise „valid for Legea nr. 35/1993”. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, în mod obișnuit a fost adăugată de către comitet, deoarece acelasi certificat a fost utilizat pentru obținerea drepturilor în temeiul Legii nr. 53/1992 și a lichidării fiscale în temeiul Legii nr. 35/1993. 12. Într-o scrisoare din 15 decembrie 1998, Biroul a informat reclamantul că departamentul său de contabilitate a decis să își suspende drepturile în temeiul Legii nr. 53/1992, din cauza faptului că certificatul emis la 26 octombrie 1998 a făcut trimitere numai la Legea nr. 35/1993 și, prin urmare, a putut fi utilizat numai pentru obținerea drepturilor prevăzute de legea respectivă. 13. Prin scrisoarea din 3 februarie 1999, Ministerul Ocuparei forței de muncă a informat reclamantul că „în absența unor dispoziții contrare, nu a existat nici un obstacol juridic care împiedică persoanele care [au deținut] un certificat care să atestă un grad de invaliditate care necesită protecție specială de a beneficia de toate drepturile și concesiunile pentru care [au fost] eligibile prin lege”. 14. La 29 octombrie 1999, Consiliul a confirmat invaliditatea reclamantului de gradul II. Certificatul emis în această ocazie a fost marcat din nou „valid for Legea nr. 35/1993”. 15. În urma unei deteriorari ascuțite a situației sale din cauza lipsei sale de tratament, reclamantul, într-un memorial depus la Secretariatul de Stat pentru persoane cu handicap la 3 aprilie 2000, a contestat suspendarea drepturilor sale în temeiul Legii nr. 53/1992. 16. Într-un răspuns din 6 aprilie 2000, Secretariatul de Stat a informat reclamantul că nicio dispoziție legală nu a interzis agregarea drepturilor în temeiul Legii nr. 35/1993 și nr. 53/1992, iar persoanele care suferă de handicap de gradul al doilea ar trebui să poată beneficia de drepturile disponibile în ambele legi. 17. Într-o acțiune administrativă în fața Curții de Apel Ploiești la 30 noiembrie 2000 împotriva Biroului și a Secretariatului de Stat pentru persoane cu handicap, reclamantul a solicitat recunoașterea statutului său de persoane cu handicap care solicită protecția specială prevăzută de Legea nr. 53/1992 și a solicitat compensație pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de suspendarea drepturilor sale între octombrie 1998 și septembrie 2000, care, susținut el, a determinat o deteriorare gravă și rapidă a situației sale. El solicită secretariatului de stat să-i plătească suma de 1.184.502.000 lei român (ROL), reprezentând costul tratamentului pe care l-ar fi primit gratuit dacă Biroul nu i-ar suspenda drepturile în temeiul Legii nr. 53/1992, precum și o sumă de ROL 11.920.200 corespunzător valorii închirierii de transport și de telefon pe care nu le mai avea dreptul să le primească gratuit. 18. După o audiere de la 15 ianuarie 2001, avocatul reclamantului a solicitat suspendarea pronunțarii hotărârii pentru a-i permite să depună declarații scrise. 19. Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea la 22 ianuarie 2001. Acesta a observat că Consiliul a eliberat reclamantul cu certificate anuale care declară că are o invaliditate de gradul al doilea. Prin urmare, instanța a considerat că reclamantul a fost recunoscută ca având statutul pe care l-a solicitat în cursul perioadei în cauză; în consecință, a respins prima cerere ca fiind nefondată. 20. În ceea ce privește daunele, instanța a susținut că nu are competența de a lua în considerare problema și a returnat dosarul la Curtea Civilă a Județeanului Prahova. 21. De la 5 la 10 februarie 2001 reclamantul a primit tratamentul în pacient pentru hemoragie în Clinica Colțea Hematologie din București. 22. În timpul procedurii în fața Curții Județene, la 12 martie, 4 mai și 1 iunie 2001, avocatul reclamantului a solicitat o amânare pentru a-i permite să adauge dovezi la dosarul și să depună declarații scrise. 23. Într-o hotărâre din 5 iunie 2001 Curtea județeană, la rândul său, a refuzat jurisdicția în favoarea Curții de Apel. Curtea Supremă de Justiție, solicitată să rezolve conflictul de competențe, a pronunțat o hotărâre la 21 noiembrie 2001 în care a susținut că Curtea de Apel Ploiești are competență. Cazul a fost reintrodus în lista instanței respective. 24. Curtea de Apel a auzit dovezi de la doi martori chemați de reclamant și a ordonat un raport de experți medicali privind sănătatea reclamantului. 25. Raportul expert a fost elaborat de serviciul medical forense al orașului Ploiești. A observat numeroase episoade de sângerare internă care au dus la deformare osoasă foarte severă, articulații imobilizate și mobilitatea afectată. În concluzie, raportul a afirmat că „întreruperea tratamentului [a avut ca rezultat o agravare bruscă a bolii, promovarea apariției unor complicații foarte grave, adică sângerări interne și externe, sângerări intracraniale cu hematome, paralizie, flebită și asfixie”. 26. În cadrul procedurii dinainte de Curtea de Apel, la 12 martie 2002, reclamantul a solicitat o suspendare pentru a-l permite să angajeze un nou avocat. La 7 iunie 2002, avocatul său a solicitat o nouă suspendare, astfel încât să poată depune plângeri scrise. 27. Într-o hotărâre din 14 iunie 2002, Curtea de Apel, pe baza constatărilor sale privind certificatele emise de către comitet în 1998 și 1999, a constatat că, pentru perioada în cauză, reclamantul a fost recunoscută ca având un handicap de gradul al doilea. 102/1999 din 29 iunie 1999, înlocuind Legea nr. 53/1992] alocarea sa la una dintre categoriile de handicap” și a subliniat că el ar putea „considera și solicită revizuirea clasificării sale într-o anumită categorie dacă nu mai corespunde la realitate”. Curtea a adăugat că reclamantul nu poate decât să pună o acțiune în fața instanțelor care doresc să își afirme drepturile în cazul în care autoritățile competente, după ce au decis să-l atribuie unei alte categorii de handicap, au refuzat ulterior să-i acorde drepturile prevăzute de lege. Curtea a concluzionat că, în măsura în care reclamantul [nu a] furnizat [ed] dovada că acum a aparținut categoriei de persoane cu un handicap mai sever, care ar fi putut să-l califice pentru o gamă mai largă de drepturi”, plângerea sa a fost nefondată și a respins acțiunea în consecință. 28. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă de Justiție din cauza faptului că Curtea de Apel a înșelat obiectul acțiunii sale, că a omit să se pronunțe asupra plângerii sale cu privire la suspendarea drepturilor sale în temeiul Legii nr. 53/1992 și faptul că invaliditatea de gradul al doilea care a fost recunoscută ca fiind suferit l-a făcut eligibil pentru agregatul de drepturi în temeiul celor două legi. 29. La o audiere de la 25 februarie 2003, reclamantul a solicitat suspendarea examinării apelului său din cauza starei sale de sănătate, ceea ce se presupune că l-a împiedicat să asista la audiere. Ședința a fost programată pentru 27 mai 2003 și apoi pentru 21 octombrie 2003. A avut loc în ultima dată. 30. De la 6 la 15 mai 2003, reclamantul a primit un tratament medical în sala de urgență a spitalului județului Ploiești. 31. Într-un ordin din 7 mai 2003 Oficiul de Pensiuni a Județeanului a decis că reclamantul ar trebui acordată o pensie de pensie pentru invaliditate. 32. La 22 mai 2003, Consiliul a constatat că condiția reclamantului s-a înrăutățit și că acum a suferit de invaliditate de prim grad. 33. În hotărârea din 4 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului și a susținut hotărârea Curții de Apel din 14 iunie 2002. Acesta a considerat că „în conformitate cu dispozițiile legale, Tribunalul de Apel [a] susținut corect că nu poate solicita drepturile prevăzute de Ordonanța nr. 102/99”. 34. După alte episoade de sângerare, reclamantul a fost admis din nou în sala de urgență a Spitalului Ploiești, unde a rămas din 25 până la 30 martie și din 10 până la 18 decembrie 2004. Între 29 mai și 1 iunie 2005 a primit din nou tratament în timpul pacientului în Clinica de Haematologie Colțea din București. 35. Legea privind litigiile administrative (Legea nr. 29/1990) prevede, în părțile sale relevante: „Individenții sau entități juridice care consideră că drepturile lor au fost încălcate de un act administrativ sau de refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a răspunde la o cerere referitoare la aceste drepturi pot aduce o acțiune în fața instanței competente care cer să facă ca actul în cauză să fie pus deoparte, să recunoască presupusul drept și să fie acordată compensație pentru orice daune suportate.” „Curtea acordă o hotărâre urgentă privind acțiune...” 36. Extractele relevante din Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu handicap citit după cum urmează: „Clasificare într-una dintre categoriile de persoane cu handicap care necesită protecție specială se bazează pe un certificat emis de una dintre rapoartele de experți medicali și consiliile de reabilitare ocupaționale atașate la spitalele de județ...” „Persoanele cu handicap au dreptul la: (a) asistență medicală și medicație gratuită ... în cazul persoanelor ale căror venit lunar este sub salariul minim brut garantat de stat ... ... (e) utilizarea gratuită a transportului public urban ... și interurban ... (f) scutirea de la plata costurilor de instalare, transfer și închiriere telefonică ...” 37. Dispozițiile relevante ale Ordinării Guvernamentale de Urgență nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și accesul la ocuparea forței de muncă pentru persoanele cu handicap, care au înlocuit Legea nr. 53/1992, se citește după cum urmează: „Clasificare într-una dintre categoriile de persoane cu handicap care necesită protecție specială ... se bazează pe un certificat emis de comitetele [convenția] privind rapoartele medicale de experți și problemele legate de handicap.” adulți care suferă de handicap se califică pentru următoarele drepturi: ... (f) scutirea de la plata costurilor de instalare, transfer și închiriere telefonică... (g) utilizarea gratuită a transportului public urban ... (h) utilizarea gratuită a transportului public interurban... ... (j) asistență medicală în conformitate cu dispozițiile Legii privind asigurările sociale de sănătate și cu reglementările Ministerului Sănătății și Secretariatului de Stat pentru persoanele cu handicap.” „Consiliile privind rapoartele de experți medicali și chestiunile privind handicapul sunt atașate [de la 1 ianuarie 2000] birourilor persoanelor cu handicap din județ.”