SUCEVEANU c. ROUMANIE

Reclamantul, D. Ioan Suceveanu, este cetățean român născut în 1954 și rezident la Botoșani. A fost reprezentat în fața Curții de dna O. Ghiorghiu, avocat la Iași.

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Din 1967, reclamantul suferă de diabet de tip 1. 1. Deciziile comisiilor competente pentru a determina gradul de handicap al reclamantului

În 2003, după ce a examinat reclamantul, comisia de evaluare a handicapului persoanelor adulte din Botoșani (Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți – „comisia") a concluzionat că suferea de un handicap „accentuat" ținând cont de consecințele diabetului asupra stării sale de sănătate. Determinarea acestui grad de handicap i-a dat reclamantului dreptul la o asistență financiară din partea statului de aproximativ 50 euro (EUR) pe lună.

Reclamantul trebuia să se prezinte în fața comisiei anual pentru o reevaluare a gradului său de handicap pe baza rapoartelor medicale recente. Din 2003 la 2007, comisia a estimat în fiecare an că reclamantul suferea de un handicap accentuat.

Într-un certificat din 31 martie 2008 (certificat de încadrare în grad de handicap), comisia a indicat că reclamantul suferea de un handicap mediu și nu mai accentuat. Acest document purta semnăturile medicilor E.E. și H.L., ale asistentei sociale D.J. precum și ale psihologului M.B., și era valabil pentru doisprezece luni. Ca urmare a emiterii acestui certificat, ajutoarele financiare ale reclamantului au scăzut de la 50 EUR la 10 EUR pe lună. Reclamantul a formulat o contestație în fața comisiei superioare de evaluare a handicapului persoanelor adulte (Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți – „comisia superioară", a se vedea §26 mai jos), care, prin decizie din 21 iulie 2008, a confirmat certificatul emis de comisie pe 31 martie 2008. 2. Procedura în contencios administrativ

La 16 septembrie 2008, reclamantul a sesizat curtea de apel din Suceava („curtea de apel") cu o cerere administrativă îndreptată împotriva ministerului Muncii și împotriva comisiei superioare. A cerut anularea deciziei pronunțate pe 21 iulie 2008 de comisia superioară și a certificatului din 31 martie 2008 emis de comisie (§7 mai sus). A solicitat, de asemenea, emiterea unui nou certificat stabilind corect gradul său de handicap ținând cont de consecințele diabetului asupra stării sale de sănătate – handicapul lui trebuind, în opinia sa, să facă parte din categoria „handicap accentuat" – precum și plata indemnizațiilor corespunzătoare acestei calificări.

Pentru a susține cererea sa, reclamantul a expus că suferea de diabet din vârsta de zece ani și că, din cauza complicațiilor medicale datorite acestei boli, handicapul său a fost întotdeauna clasificat, până în 2007, în categoria „handicap accentuat". A susținut că, în timpul elaborării certificatului din 31 martie 2008, comisia a folosit criterii eronate pentru a-i determina gradul de handicap, adăugând că starea sa de sănătate nu a cunoscut o evoluție favorabilă.

Părțile defenderese au replicat că reclamantul nu îndeplinea condițiile cerute de textul recent adoptat care stabilea criteriile pentru clasificarea handicapurilor după grad („ordinul nr. 762" – §27 mai jos); mai ales, au indicat că interesat nu suferea de complicațiile medicale ale diabetului în mod expres enumerate de acest text pentru a face parte din categoria „handicap accentuat".

Reclamantul a cerut curții de apel să ordone o expertiză medico-legală pentru a determina gradul său de handicap.

Părțile defenderese au indicat că comisia era singura autoritate abilitată să stabilească gradul de handicap al unei persoane. Printr-o încheiere de a zice ce au hotărât (încheiere) din 7 noiembrie 2008, curtea de apel a ordonat comisiei să realizeze o expertiză în scopul cauzei.

Din 10 la 15 decembrie 2008, reclamantul a fost spitalizat pentru o evaluare a stării sale de sănătate. La ieșirea din spital, un raport medical (bilet de ieșire – scrisoare medicală) care descria starea sa de sănătate a fost redactat și apoi introdus în dosarul cauzei în fața curții de apel.

La 2 și 6 februarie 2009, reclamantul a fost primit de comisie. Nici un raport de expertiză medico-legală nu a fost întocmit la sfârșitul acestor întâlniri, dar comisia a emis, la 6 februarie 2009, un nou certificat stabilind că reclamantul suferea de un handicap mediu. Acest document a fost introdus în dosar. Purta semnăturile acelorași persoane ca certificatul din 31 martie 2008 (§7 mai sus) și avea o validitate de doisprezece luni.

La ședința din 13 martie 2009, curtea de apel a estimat că, nefiind realizată, expertiza medico-legală pe care o ordona prin încheiera sa din 7 noiembrie 2008 (§12 mai sus) nu mai era necesară. A notat că comisia a introdus în dosar certificatul din 6 februarie 2009 (§14 mai sus).

Reclamantul a contestat introducerea în dosar a certificatului din 6 februarie 2009 și a indicat că nici o expertiză medico-legală nu a fost introdusă în dosar pentru a-i stabili gradul de handicap.

Printr-o hotărâre din 13 martie 2009, curtea de apel a respins acțiunea reclamantului. A apreciat că gradul de handicap al interesat a fost corect stabilit și că certificatul din 6 februarie 2009 concluzionând că interesat era din categoria „handicap mediu" a confirmat-o de altfel. A indicat apoi că reclamantul nu suferea de complicațiile diabetului în mod expres enumerate de ordinul nr. 762 pentru a fi din categoria „handicap accentuat", și s-a referit la acest lucru la constatările din raportul medical redactat la ieșirea din spital a interesat (§13 mai sus). A expus că schimbarea survenit în 2008 în determinarea gradului de handicap al reclamantului putea fi explicată prin modificarea criteriilor stabilite de lege la acest lucru (§27 mai jos).

Reclamantul a declarat recurs (recurs) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Înalta Curte") împotriva acestei hotărâri. Invocând art. 6 al Convenției, se plângea, printre altele, de o încălcare a principiului egalității armelor pe motiv că curtea de apel a renunțat la proba prin expertiză medico-legală (§15 mai sus) pe care inițial o ordona (§12 mai sus), în timp ce accepta introducerea în dosar a certificatului din 6 februarie 2009 realizat de aceeași comisie ca și certificatul contestat din 31 martie 2008 (paragrafele 7 și 14 mai sus).

Reclamantul reproșa apoi curții de apel că nu ceruse realizarea unei expertise medico-legale de către un specialist independent, fără legătură cu cauza, de exemplu Institutul Național de Medicină Legală și de Recuperare a Capacității de Muncă sau o clinică universitară, pentru a-i stabili gradul de handicap. Făcea, de asemenea, de vină curții de apel că a decis ea însăși asupra temeiurilor deciziei contestate, în timp ce acest rol ar fi trebuit, în opinia sa, să revină unui specialist.

Quanto la fond, reclamantul susținea că dispozițiile ordinului nr. 762 nu au fost corect aplicate pentru a-i determina gradul de handicap: indica că, ținând cont de starea sa de sănătate, criteriile prevăzute în capitolul 5 al anexei nr. 1 a ordinului nr. 762 privind afecțiunile sistemelor digestiv, metabolic și endocrin ar fi trebuit luate în considerare și nu acelea prevăzute în capitolul 2 al aceluiași text și privind bolile ochilor.

Printr-o hotărâre definitivă din 14 octombrie 2009, Înalta Curte a respins recursul reclamantului. A considerat că cererea interesat de a vedea realizată o expertiză medico-legală de către una din instituțiile menționate de el (§19 mai sus) nu avea temei legal pe motiv că criteriile aplicabile în cadrul unei asemenea expertise erau diferite de cele prevăzute de legislația specială referitoare la protecția persoanelor cu handicap atunci când agea vorba de a determina un grad de handicap. A indicat că o nouă expertiză medico-legală nu ar fi putut decât să demonstreze că reclamantul suferea de consecințele diabetului deja stabilite de documentele medicale prezentate curții de apel (§13 mai sus), dar că o expertiză medico-legală nu ar putea aplica criteriile prevăzute de ordinul nr. 762 pentru a determina gradul de handicap.

Înalta Curte s-a preocupat apoi de concluziile formulate de comisie în certificatul din 6 februarie 2009 (§14 mai sus). A estimat că reclamantul nu putea fi din categoria „handicap accentuat" pe motiv că diabetul de care suferea prezenta ca complicații doar anumite boli conducând la o deficiență funcțională medie fără defecte motorii și fără amiotrofie a coapsei și a gambei, și că era deci, în aplicarea criteriilor specifice prevăzute în capitolul 2 al ordinului nr. 762, din categoria „handicap mediu". A considerat că susținerea reclamantului conform căreia evaluarea gradului său de handicap ar fi trebuit făcută ținând seama de criteriile prevăzute de capitolul 5, anexa 1, a ordinului nr. 762 (§20 mai sus) nu era întemeiată. Într-adevăr, pentru Înalta Curte, medicii specialiști ai comisiei au estimat, ținând seama de consecințele diabetului asupra stării de sănătate a reclamantului, că handicapul lui era din categoria „handicap mediu"; medicii specialiști reafirmaseră, de altfel, această concluzie la sfârșitul unei reevaluări a stării de sănătate a interesat.

Înalta Curte a indicat, în fine, reclamantului că, în februarie 2010, ar avea posibilitatea de a cere comisiei o nouă studiere a gradului său de handicap.

Printr-o decizie din 26 februarie 2010, comisia a concluzionat, ca urmare a unei reevaluări a stării de sănătate a reclamantului, că suferea de un handicap accentuat. B. Dreptul și practica internă relevante

Articolele legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap („legea nr. 448/2006"), în versiunea lor în vigoare la momentul faptelor, erau redactate în părțile lor relevante pentru prezenta cauză: art. 85 § 3 „Determinarea gradului și tipului handicapului persoanelor adulte se face de comisia de evaluare a handicapului persoanelor adulte." art. 87 „1) Comisia de evaluare a handicapului persoanelor adulte are următoarele atribuții: a) stabilește gradul de handicap și, după caz, orientarea profesională și capacitatea de muncă a persoanei adulte cu handicap; b) stabilește măsurile de protecție ale persoanei adulte cu handicap, în condițiile prevăzute de lege; c) reevaluează periodic sau la sesizarea direcțiilor generale de asistență socială și protecție a copilului (...) gradul de handicap (...); d) anulează sau înlocuiește măsura de protecție stabilită, în condițiile prevăzute de lege, atunci când circumstanțele care au condus la determinarea gradului de handicap s-au modificat; e) răspunde la solicitările privind emiterea unui certificat de asistent personal profesional; f) informează persoana adulta cu handicap sau reprezentantul ei legal cu privire la măsurile de protecție stabilite; g) promovează, în toate activitățile sale, drepturile persoanelor cu handicap. 2) Comisia de evaluare îndeplinește toate atribuțiile prevăzute de lege."

Certificatele emise de comisie pentru a determina un grad de handicap puteau fi contestate într-un termen de treizeci de zile în fața comisiei superioare. Deciziile pronunțate de comisia superioară puteau fi contestate în fața jurisdicțiilor administrative în virtutea dispozițiilor legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ (art. 13 al ordinului guvernamental nr. 430/2008 aprobând metodologia privind organizarea și funcționarea comisiei).

Criteriile pentru a determina gradul de handicap erau stabilite, la momentul faptelor, de ordinul nr. 762/1992, în versiunea sa modificată și publicată în Monitorul Oficial la 27 decembrie 2007.

Reclamantul a introdus în dosar exemple din jurisprudența internă privind cauze care aveau ca obiect contestația de către particulari a deciziilor pronunțate de comisiile competente pentru a determina gradul lor de handicap. Din aceste exemple reiese că Înalta Curte a ordonat realizarea expertizelor medico-legale de către Institutul Național de Medicină Legală atunci când bolile interesaților sau complicațiile cauzate de bolile respective nu erau clar stabilite, aceste expertise trebuind să precizeze bolile de care sufereau interesații. Aceste expertise medico-legale trebuiau să permită apoi jurisdicției sesizate să aplice criteriile legale prevăzute pentru a determina gradul de handicap (hotărâri ale Înaltei Curți din 7 aprilie 2005, din 8 decembrie 2005, din 31 ianuarie 2007 și din 12 martie 2009).

În alte dintre aceste cauze, Înalta Curte a verificat dacă determinarea gradului de handicap operată de comisie era corectă prin procedarea la propria analiză a documentelor medicale și a criteriilor prevăzute de lege (hotărâri ale Înaltei Curți din 9 martie 2004, 14 ianuarie 2005, 7 aprilie 2005, 17 ianuarie 2007, 21 februarie 2007, 23 februarie 2007, 19 septembrie 2008 și 29 ianuarie 2009).

Guvernul a, de asemenea, introdus în dosar exemple din jurisprudența internă. În cazurile în cauză, instancele naționale au estimat că aprecierea documentelor medicale depuse de reclamant nu era suficientă pentru determinarea gradului de handicap conform criteriilor legale și au cerut realizarea altor investigații pentru a completa dosarele (sentință a tribunalului județean din Botoșani din 27 februarie 2014 și hotărâri ale curții de apel din Suceava din 20 octombrie 2011 și 19 decembrie 2011). PRETENȚIE

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul denunță o încălcare a principiului egalității armelor în procedura desfășurată în fața jurisdicțiilor administrative interne. ÎN DREPT

Reclamantul susține că intervenția comisiei în procedură, prin introducerea în dosar a certificatului din 6 februarie 2009, precum și refuzul jurisdicțiilor interne de a ordona o expertiză medico-legală independentă pentru a-i stabili gradul de handicap, au încălcat principiul egalității armelor. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, care se citește în felul următor în părțile sale relevante pentru prezenta cauză: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra unor contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)." A. Observații ale părților 1. Guvernul

Guvernul indică că comisia nu a fost parte în procedura internă. El explică apoi că, potrivit legii interne, determinarea gradului de handicap se încadra în atribuțiile comisiei și că jurisdicțiile naționale erau competente să verifice, în cadrul unei cereri administrative, pe baza documentelor medicale figurând în dosar și în raport cu criteriile prevăzute de ordinul nr. 762, dacă comisia determina corect gradul de handicap. Din jurisprudența introdusă în dosar reiese că, atunci când tribunalele interne au, în litigii similare, ordonat expertise medico-legale, aceasta era în scopul stabilirii consecințelor medicale ale bolilor de care sufereau reclamații, și nu în scopul determinării gradului lor de handicap (§28 mai sus). Guvernul susține că, atunci când documentele medicale erau suficient de clare, cum era potrivit lui în prezenta cauză, tribunalele interne au procedat la propria analiză pentru a determina gradul de handicap (§29 mai sus). 2. Reclamantul

Reclamantul indică că procedura internă viza cererea sa de anulare a deciziei, confirmată de comisia superioară, a comisiei din 31 martie 2008 (§7 mai sus). El expune că, pe parcursul procedurii, comisia a emis un nou certificat stabilind gradul lui de handicap (§14 mai sus) și că această probă a fost introdusă în dosar. Reclamantul consideră că o expertiză medico-legală ar fi trebuit realizată în cursul procedurii de o autoritate independentă și imparțială pentru a-i determina gradul de handicap și că, nefiind cu pregătire medicală, judecătorii nu sunt în poziția de a decide dacă o persoană suferă de un handicap accentuat sau mediu. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că principiul egalității armelor este unul din elementele noțiunii mai largi a unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Acest principiu necesită un echilibru corect între părți: fiecare trebuie să aibă oportunitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun într-o situație de dezavantaj clar față de adversarul sau adversarii săi (a se vedea, printre altele, Kress c. Franța [Marea Cameră], nr. 39594/98, § 72, CEDH 2001-VI, și Yvon c. Franța, nr. 44962/98, § 31, CEDH 2003-V). La acest lucru, trebuie determinat dacă partea adversă ocupă o poziție dominantă în procedură și exercită o influență importantă asupra aprecierii judecătorului (a se vedea, de exemplu, Yvon, citat, § 37).

În prezenta cauză, în ceea ce privește argumentul reclamantului privind intervenția comisiei în procedură, Curtea observă că acest organ nu era parte în instanța care opusese reclamantul comisiei superioare și ministerului Muncii (§8 mai sus). Cu toate acestea, ea nu poate ignora că procedura viza anularea unui certificat emis de comisie și confirmat de comisia superioară și că aceasta din urmă, parte pârât în procedură, era superiorul ierarhic al celei dintâi (paragrafele 7 și 26 mai sus). Acest aspect nu este, totuși, suficient în sine pentru a caracteriza o încălcare a principiului egalității armelor (a se vedea, mutatis mutandis, Yvon, citat, § 32). Rămâne deci să se determine dacă modul în care comisia era implicată în instanță era susceptibil de a plasa reclamantul într-o situație de dezavantaj clar față de părțile adverse și de a ridica o problemă din perspectiva principiului egalității armelor.

La acest lucru, Curtea observă că recursul formulat de reclamant în fața jurisdicțiilor interne viza modalitatea în care comisia aplicase criteriile prevăzute de ordinul nr. 762 pentru a determina gradul de handicap al interesat ținând cont de starea sa de sănătate. Pe parcursul procedurii interne, părțile și-au prezentat fiecare poziția cu privire la modul în care trebuiau aplicate criteriile în cauză și au avut acces la ansamblul pieselor din dosar și informațiilor privind cauza (a se vedea paragrafele 9, 13, 14, 16 și 18 la 20 mai sus și, a contrario, Yvon, citat, § 34).

Pe tot parcursul procedurii, reclamantul a cerut realizarea, de o autoritate independentă, a unei expertise privind modul în care criteriile menționate trebuiau aplicate la situația sa personală ținând cont de starea sa de sănătate (paragrafele 11 și 16 mai sus). Ca urmare a acestor cereri, curtea de apel a ordonat comisiei să facă o expertiză (§12 mai sus), fapt care a dus la introducerea în dosar a certificatului din 6 februarie 2009 (§14 mai sus), și nu a unui raport de expertiză.

Curtea observă, de asemenea, că, în momentul emiterii certificatului din 6 februarie 2009, comisia era compusă din aceiași membri ca la elaborarea celui, contestat de reclamant, din 31 martie 2008 (paragrafele 7 și 14 mai sus). Ea admite că aceasta putea inspira anumite aprehensiuni interesat. Cu toate acestea, dacă astfel de sentimente pot avea o oarecare importanță, ele nu sunt hotărâtoare în prezenta cauză, și aceasta pentru motivele care urmează.

Curtea observă pe de o parte că, în certificatul din 6 februarie 2009, comisia se limitase la stabilirea gradului de handicap al reclamantului pentru următorii doisprezece luni (§14 mai sus), fără a examina temeiurile deciziei din 31 martie 2008 care era obiectul litigiului și fără a sfătui jurisdicțiile interne la acest lucru (a se vedea atribuțiile comisiei enumerate la §25 mai sus; a se vedea, de asemenea, a contrario, Sara Lind Eggertsdóttir c. Islanda, nr. 31930/04, § 51, 5 iulie 2007, și Yvon, citat, § 36).

Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit dreptului și jurisprudenței interne (paragrafele 26, 29 și 30 mai sus), jurisdicțiile naționale erau competente să examineze dacă comisia determina corect un grad de handicap prin aplicarea criteriilor prevăzute de ordinul nr. 762 la documentele medicale introduse în dosar. Ca urmare, certificatul din 6 februarie 2009 nu lega în prezenta cauză judecătorii în vreun fel și nu avea o pondere particulară în raport cu alte probe. Judecătorii erau obligați să verifice ei înșiși modul în care criteriile prevăzute pentru determinarea unui grad de handicap fuseseră aplicate de comisie în cazul reclamantului, fapt pe care l-au realizat de fapt (a se vedea paragrafele 17 și 22 mai sus și, a contrario, Yvon, citat, § 36).

În ceea ce privește argumentul reclamantului conform căruia o expertiză medico-legală independentă ar fi trebuit realizată în prezenta cauză, Curtea reamintește că art. 6 al Convenției nu reglementează administrarea probelor în sine. După opinia Curții, decizia de a recurge la un expert, cu sau fără consimțământul părților, este o problemă care privește admisibilitatea și relevanța probelor, materie care, prin urmare, se încadrează în primul rând în dreptul intern (Sara Lind Eggertsdóttir, citat, § 44). Mai departe, Curtea observă că Înalta Curte explicase reclamantului distincția care trebuia să se facă între o expertiză medico-legală și un document determinând un grad de handicap, și că, în prezenta cauză, ținând seama de obiectul contestației care nu punea în cauză bolile de care suferea reclamantul, o expertiză medico-legală nu era justificată (paragrafele 11 și 21 mai sus).

Curtea consideră, în fine, că pretenția reclamantului se analizează ca o critică a deciziilor pronunțate de jurisdicțiile interne privind modul în care criteriile stabilind un grad de handicap au fost aplicate în prezenta cauză și privind aprecierea probelor. Or, la acest lucru, ea reamintește că nu are ca sarcină să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, interpretarea legislației interne revenind în primul rând autorităților naționale și, în special, curților și tribunalelor (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, și Bochan c. Ucraina (nr. 2) [Marea Cameră], nr. 22251/08, § 61, CEDH 2015).

Ținând seama de cele de mai sus, și considerând că deciziile interne puse în cauză de reclamant nu par înzestrate de arbitrar, Curtea consideră că nu poate fi decelată nici o aparență de încălcare a principiului egalității armelor în prezenta cauză. Ea concluzionează că cererea este manifestă fără temei și că trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 septembrie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Ioan Suceveanu, est un ressortissant roumain né en 1954 et résidant à Botoșani. Il a été représenté devant la Cour par M e O. Ghiorghiu, avocate à Iași.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Depuis 1967, le requérant souffre de diabète de type 1. 1. Les décisions des commissions compétentes pour déterminer le degré de handicap du requérant

En 2003, après avoir examiné le requérant, la commission d’évaluation du handicap des adultes de Botoșani ( Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți – « la commission ») conclut qu’il souffrait d’un handicap « accentué » eu égard aux conséquences du diabète sur son état de santé. La détermination de ce degré de handicap donnait au requérant le droit à une aide financière de l’État d’environ 50 euros (EUR) par mois.

Le requérant devait se présenter devant la commission tous les ans pour une réévaluation de son degré de handicap sur la base de rapports médicaux récents. De 2003 à 2007, la commission estima chaque année que le requérant souffrait d’un handicap accentué. 7 . Dans un certificat du 31 mars 2008 ( certificat de încadrare în grad de handicap ), la commission indiqua que le requérant souffrait d’un handicap moyen et non plus accentué. Ce document portait les signatures des médecins E.E. et H.L., de l’assistante sociale D.J. ainsi que du psychologue M.B., et était valable douze mois. À la suite de la délivrance de ce certificat, les aides financières du requérant passèrent de 50 EUR à 10 EUR par mois. Le requérant formula une contestation devant la commission supérieure d’évaluation du handicap des adultes ( Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți – « la commission supérieure », voir paragraphe 26 ci-dessous), qui, par une décision du 21 juillet 2008, confirma le certificat émis par la commission le 31 mars 2008. 2. La procédure en contentieux administratif 8 . Le 16 septembre 2008, le requérant saisit la cour d’appel de Suceava (« la cour d’appel ») d’un recours administratif dirigé contre le ministère du Travail et contre la commission supérieure. Il demandait l’annulation de la décision rendue le 21 juillet 2008 par la commission supérieure et celle du certificat du 31 mars 2008 délivré par la commission (paragraphe 7 ci-dessus). Il sollicitait également la délivrance d’un nouveau certificat établissant correctement son degré de handicap eu égard aux conséquences du diabète sur son état de santé – son handicap devant selon lui relever de la catégorie « handicap accentué » – ainsi que le versement des indemnités correspondant à cette qualification. 9 . À l’appui de son recours, le requérant exposait qu’il souffrait de diabète depuis l’âge de dix ans et que, en raison de complications médicales dues à cette maladie, son handicap avait toujours été classé, jusqu’en 2007, dans la catégorie « handicap accentué ». Il alléguait que, lors de l’établissement du certificat du 31 mars 2008, la commission avait utilisé des critères erronés pour déterminer son degré de handicap, ajoutant que son état de santé n’avait connu aucune évolution favorable.

Les parties défenderesses répliquèrent que le requérant ne remplissait pas les conditions requises par le texte récemment adopté établissant les critères pour le classement des handicaps par degré (« l’ordre n o 762 » – paragraphe 27 ci-dessous) ; plus particulièrement, elles indiquèrent que l’intéressé ne souffrait pas des complications médicales du diabète expressément énumérées par ce texte pour relever de la catégorie « handicap accentué ». 11 . Le requérant demanda à la cour d’appel d’ordonner une expertise médicolégale afin de déterminer son degré de handicap. 12 . Les parties défenderesses indiquèrent que la commission était la seule autorité habilitée à établir le degré de handicap d’une personne. Par un arrêt avant dire droit ( încheiere ) du 7 novembre 2008, la cour d’appel ordonna à la commission de réaliser une expertise pour les besoins de l’affaire. 13 . Du 10 au 15 décembre 2008, le requérant fut hospitalisé pour une évaluation de son état de santé. Lors de sa sortie de l’hôpital, un rapport médical ( bilet de ieșire – scrisoare medicală ) décrivant son état de santé fut rédigé, puis versé au dossier de l’affaire devant la cour d’appel. 14 . Les 2 et 6 février 2009, le requérant fut reçu par la commission. Aucun rapport d’expertise médicolégale ne fut établi à l’issue de ces rencontres, mais la commission délivra, le 6 février 2009, un nouveau certificat établissant que le requérant souffrait d’un handicap moyen. Ce document fut versé au dossier. Il portait les signatures des mêmes personnes que le certificat du 31 mars 2008 (paragraphe 7 ci-dessus) et avait une validité de douze mois. 15 . Lors de l’audience du 13 mars 2009, la cour d’appel estima que, n’ayant pas été réalisée, l’expertise médicolégale qu’elle avait ordonnée par son arrêt du 7 novembre 2008 (paragraphe 12 ci-dessus) n’était plus nécessaire. Elle nota que la commission avait versé au dossier le certificat du 6 février 2009 (paragraphe 14 ci-dessus). 16 . Le requérant contesta le versement au dossier du certificat du 6 février 2009 et indiqua qu’aucune expertise médicolégale n’avait été versée au dossier pour établir son degré de handicap. 17 . Par un arrêt du 13 mars 2009, la cour d’appel rejeta l’action du requérant. Elle jugea que le degré de handicap de l’intéressé avait été correctement établi et que le certificat du 6 février 2009 concluant que l’intéressé relevait de la catégorie « handicap moyen » l’avait d’ailleurs confirmé. Elle indiqua ensuite que le requérant ne souffrait pas des complications du diabète expressément énumérées par l’ordre n o 762 pour relever de la catégorie « handicap accentué », et elle se référa à cet égard aux constats figurant dans le rapport médical rédigé lors de la sortie de l’hôpital de l’intéressé (paragraphe 13 ci-dessus). Elle exposa que le changement survenu en 2008 dans la détermination du degré de handicap du requérant pouvait s’expliquer par la modification des critères fixés par la loi à cet égard (paragraphe 27 ci-dessous). 18 . Le requérant forma un recours ( recurs ) devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») contre cet arrêt. Invoquant l’article 6 de la Convention, il se plaignait, entre autres, d’une méconnaissance du principe de l’égalité des armes au motif que la cour d’appel avait renoncé à la preuve par expertise médicolégale (paragraphe 15 ci-dessus) qu’elle avait dans un premier temps ordonnée (paragraphe 12 ci-dessus), tout en acceptant le versement au dossier du certificat du 6 février 2009 réalisé par la même commission que le certificat contesté du 31 mars 2008 (paragraphes 7 et 14 ci-dessus). 19 . Le requérant reprochait ensuite à la cour d’appel de ne pas avoir demandé la réalisation d’une expertise médicolégale par un spécialiste indépendant, sans lien avec l’affaire, par exemple l’Institut national d’expertise médicale et de récupération de la capacité de travail ou une clinique universitaire, afin d’établir son degré de handicap. Il faisait également grief à la cour d’appel d’avoir elle-même décidé du bien-fondé de la décision contestée alors que ce rôle aurait dû, selon lui, revenir à un spécialiste. 20 . Quant au fond, le requérant soutenait que les dispositions de l’ordre n o 762 n’avaient pas été correctement appliquées pour déterminer son degré de handicap : il indiquait que, eu égard à son état de santé, c’étaient les critères prévus au chapitre 5 de l’annexe n o 1 de l’ordre n o 762 concernant les affections des systèmes digestif, métabolique et endocrinien qui auraient dû être pris en compte et non pas ceux prévus au chapitre 2 du même texte et visant les maladies des yeux. 21 . Par un arrêt définitif du 14 octobre 2009, la Haute Cour rejeta le recours du requérant. Elle considéra que la demande de l’intéressé de voir réaliser une expertise médicolégale par l’une des institutions mentionnées par lui (paragraphe 19 ci-dessus) n’avait pas de fondement légal au motif que les critères applicables dans le cadre d’une telle expertise étaient différents de ceux prévus par la législation spéciale relative à la protection des personnes handicapées lorsqu’il s’agissait de déterminer un degré de handicap. Elle indiqua qu’une nouvelle expertise médicolégale n’aurait pu que démontrer que le requérant souffrait des conséquences du diabète déjà établies par les documents médicaux présentés à la cour d’appel (paragraphe 13 ci-dessus), mais qu’une expertise médicolégale ne pourrait pas faire application des critères prévus par l’ordre n o 762 pour déterminer le degré de handicap. 22 . La Haute Cour se pencha ensuite sur les conclusions formulées par la commission dans le certificat du 6 février 2009 (paragraphe 14 ci-dessus). Elle estima que le requérant ne pouvait relever de la catégorie « handicap accentué » au motif que le diabète dont il souffrait ne présentait comme complications que certaines maladies menant à une déficience fonctionnelle moyenne sans défaillances motrices et sans amyotrophie de la cuisse et du mollet, et qu’il relevait donc, en application des critères spécifiques prévus au chapitre 2 de l’ordre n o 762, de la catégorie « handicap moyen ». Elle considéra que les allégations du requérant selon lesquelles l’évaluation de son degré de handicap aurait dû être faite en prenant en compte les critères prévus par le chapitre 5, annexe 1, de l’ordre n o 762 (paragraphe 20 ci ‑ dessus) n’étaient pas fondées. En effet, pour la Haute Cour, les médecins spécialistes de la commission avaient estimé, eu égard aux conséquences du diabète sur l’état de santé du requérant, que son handicap relevait de la catégorie « handicap moyen » ; les médecins spécialistes avaient par ailleurs réitéré cette conclusion à l’issue d’une réévaluation de l’état de santé de l’intéressé. 23. La Haute Cour indiqua enfin au requérant que, en février 2010, il aurait la possibilité de demander à la commission une nouvelle étude de son degré de handicap. 24. Par une décision du 26 février 2010, la commission conclut, à la suite d’une réévaluation de l’état de santé du requérant, qu’il souffrait d’un handicap accentué. B. Le droit et la pratique internes pertinents 25 . Les articles de la loi n o 448/2006 sur la protection et la promotion des droits des personnes handicapées (« la loi n o 448/2006 »), dans leur version en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 85 § 3 « La détermination du degré et du type du handicap des personnes adultes est faite par la commission d’évaluation du handicap des adultes. » Article 87 « 1) La commission d’évaluation du handicap des adultes a les attributions suivantes : a) établir le degré de handicap et, le cas échéant, l’orientation professionnelle et la capacité de travail de l’adulte handicapé ; b) établir les mesures de protection de l’adulte handicapé, dans les conditions prévues par la loi ; c) réévaluer périodiquement ou sur saisine des directions générales de l’assistance sociale et de la protection de l’enfance (...) le degré de handicap (...) ; d) annuler ou remplacer la mesure de protection établie, dans les conditions prévues par la loi, lorsque les circonstances qui ont conduit à déterminer le degré de handicap ont évolué ; e) répondre aux demandes concernant la délivrance d’un certificat d’assistant personnel professionnel ; f) informer la personne adulte handicapée ou son représentant légal des mesures de protection établies ; g) promouvoir, dans toutes ses activités, les droits des personnes handicapées. 2) La commission d’évaluation remplit toutes les attributions prévues par la loi. » 26 . Les certificats établis par la commission pour déterminer un degré de handicap pouvaient être contestés dans un délai de trente jours auprès de la commission supérieure. Les décisions rendues par la commission supérieure pouvaient être contestées devant les juridictions administratives en vertu des dispositions de la loi n o 554/2004 sur le contentieux administratif (article 13 de l’arrêté du gouvernement n o 430/2008 approuvant la méthodologie relative à l’organisation et au fonctionnement de la commission). 27 . Les critères pour déterminer le degré de handicap étaient établis, à l’époque des faits, par l’ordre n o 762/1992, dans sa version modifiée et publiée au Journal officiel le 27 décembre 2007. 28 . Le requérant a versé au dossier des exemples issus de la jurisprudence interne portant sur des affaires qui avaient pour objet la contestation par des particuliers de décisions rendues par les commissions compétentes pour déterminer leur degré de handicap. Il ressort de ces exemples que la Haute Cour a ordonné la réalisation d’expertises médicolégales par l’Institut national de médecine légale lorsque les maladies des intéressés ou les complications causées par lesdites maladies n’étaient pas clairement établies, ces expertises devant préciser les maladies dont souffraient les intéressés. Ces expertises médicolégales devaient par la suite permettre à la juridiction saisie d’appliquer les critères légaux prévus pour déterminer le degré de handicap (arrêts de la Haute Cour du 7 avril 2005, du 8 décembre 2005, du 31 janvier 2007 et du 12 mars 2009). 29 . Dans d’autres de ces affaires, la Haute Cour a vérifié si la détermination du degré de handicap opérée par la commission était correcte en procédant à sa propre analyse des documents médicaux et des critères prévus par la loi (arrêts de la Haute Cour des 9 mars 2004, 14 janvier 2005, 7 avril 2005, 17 janvier 2007, 21 février 2007, 23 février 2007, 19 septembre 2008 et 29 janvier 2009). 30 . Le Gouvernement a également versé au dossier des exemples issus de la jurisprudence interne. Dans les affaires en question, les instances nationales ont estimé que l’appréciation des documents médicaux déposés par le demandeur n’était pas suffisante pour la détermination du degré de handicap selon les critères légaux et elles ont demandé la réalisation d’autres investigations pour compléter les dossiers (jugement du tribunal départemental de Botoșani du 27 février 2014 et arrêts de la cour d’appel de Suceava des 20 octobre 2011 et 19 décembre 2011). GRIEF 31. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une méconnaissance du principe de l’égalité des armes dans la procédure menée devant les juridictions administratives internes. EN DROIT 32. Le requérant soutient que l’intervention de la commission dans la procédure, par le versement au dossier du certificat du 6 février 2009, ainsi que le refus des juridictions internes d’ordonner une expertise médicolégale indépendante en vue d’établir son degré de handicap, ont violé le principe de l’égalité des armes. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Les observations des parties 1. Le Gouvernement 33. Le Gouvernement indique que la commission n’a pas été partie à la procédure interne. Il explique ensuite que, selon la loi interne, la détermination du degré de handicap relevait des attributions de la commission et que les juridictions nationales étaient compétentes pour vérifier, dans le cadre d’un recours administratif, sur la base des documents médicaux figurant au dossier et par rapport aux critères prévus par l’ordre n o 762, si la commission avait correctement déterminé le degré de handicap. Il ressort selon lui de la jurisprudence versée au dossier que, lorsque les tribunaux internes ont, dans des litiges similaires, ordonné des expertises médicolégales, c’était dans le but d’établir les conséquences médicales des maladies dont souffraient les demandeurs, et non dans le but de déterminer leur degré de handicap (paragraphe 28 ci-dessus). Le Gouvernement soutient que, lorsque les documents médicaux étaient suffisamment clairs, comme c’était selon lui le cas en l’espèce, les tribunaux internes ont procédé à leur propre analyse pour déterminer le degré de handicap (paragraphe 29 ci-dessus). 2. Le requérant 34. Le requérant indique que la procédure interne portait sur sa demande d’annulation de la décision, confirmée par la commission supérieure, de la commission du 31 mars 2008 (paragraphe 7 ci-dessus). Il expose que, au cours de la procédure, la commission a émis un nouveau certificat établissant son degré de handicap (paragraphe 14 ci-dessus) et que cette preuve a été versée au dossier. Le requérant estime qu’une expertise médicolégale aurait dû être réalisée au cours de la procédure par une autorité indépendante et impartiale afin de déterminer son degré de handicap et que, n’ayant pas de formation médicale, les juges ne sont pas en mesure de décider si une personne souffre d’un handicap accentué ou moyen. B. Appréciation de la Cour 35. La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes est l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Ce principe exige un juste équilibre entre les parties : chacune doit se voir offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son ou ses adversaires (voir, parmi d’autres, Kress c. France [GC], n o 39594/98, § 72, CEDH 2001-VI, et Yvon c. France , n o 44962/98, § 31, CEDH 2003-V). À cet égard, il convient de déterminer si la partie adverse occupe une position dominante dans la procédure et exerce une influence importante sur l’appréciation du juge (voir, par exemple, Yvon , précité, § 37). 36. En l’espèce, s’agissant de l’argument du requérant relatif à l’intervention de la commission dans la procédure, la Cour note que cet organe n’était pas partie à l’instance opposant le requérant à la commission supérieure et au ministère du Travail (paragraphe 8 ci-dessus). Cela étant, elle ne peut ignorer que la procédure visait l’annulation d’un certificat émis par la commission et confirmé par la commission supérieure et que cette dernière, partie défenderesse dans la procédure, était le supérieur hiérarchique de la première (paragraphes 7 et 26 ci-dessus). Cet aspect n’est toutefois pas suffisant à lui seul pour caractériser une méconnaissance du principe de l’égalité des armes (voir, mutatis mutandis , Yvon , précité, § 32). Il reste donc à déterminer si la façon dont la commission était impliquée dans l’instance était susceptible de placer le requérant dans une situation de net désavantage par rapport aux parties adverses et de soulever ainsi une question sous l’angle du principe de l’égalité des armes. 37. À cet égard, la Cour observe que le recours formé par le requérant devant les juridictions internes portait sur la manière dont la commission avait appliqué les critères prévus par l’ordre n o 762 pour déterminer le degré de handicap de l’intéressé eu égard à son état de santé. Au cours de la procédure interne, les parties ont présenté chacune leur position quant à la façon dont les critères en question devaient être appliqués et elles ont eu accès à l’ensemble des pièces du dossier et des informations concernant l’affaire (voir paragraphes 9, 13, 14, 16 et 18 à 20 ci-dessus et, a contrario , Yvon , précité, § 34). 38. Tout au long de la procédure, le requérant a demandé la réalisation, par une autorité indépendante, d’une expertise sur la manière dont lesdits critères devaient s’appliquer à sa situation personnelle eu égard à son état de santé (paragraphes 11 et 16 ci-dessus). À la suite de ces demandes, la cour d’appel a ordonné à la commission de faire une expertise (paragraphe 12 ci ‑ dessus), ce qui a abouti au versement au dossier du certificat du 6 février 2009 (paragraphe 14 ci-dessus), et non d’un rapport d’expertise. 39. La Cour relève également que, lors de la délivrance du certificat du 6 février 2009, la commission était composée des mêmes membres que lors de l’établissement de celui, contesté par le requérant, du 31 mars 2008 (paragraphes 7 et 14 ci-dessus). Elle admet que cela ait pu inspirer certaines appréhensions à l’intéressé. Cela étant, si de tels sentiments peuvent revêtir de l’importance, ils ne sont pas déterminants en l’espèce, et ce pour les raisons qui suivent. 40. La Cour observe d’une part que, dans le certificat du 6 février 2009, la commission s’était limitée à établir le degré de handicap du requérant pour les douze mois suivants (paragraphe 14 ci-dessus), sans examiner le bien-fondé de la décision du 31 mars 2008 faisant l’objet du litige et sans conseiller les juridictions internes à cet égard (voir les attributions de la commission énumérées au paragraphe 25 ci-dessus ; voir également, a contrario , Sara Lind Eggertsdóttir c. Islande , n o 31930/04, § 51, 5 juillet 2007, et Yvon, précité, § 36). 41. D’autre part, la Cour note que, selon le droit et la jurisprudence internes (paragraphes 26, 29 et 30 ci-dessus), les juridictions nationales étaient compétentes pour examiner si la commission avait correctement déterminé un degré de handicap en appliquant les critères prévus par l’ordre n o 762 aux documents médicaux versés au dossier. Partant, le certificat du 6 février 2009 ne liait en l’espèce aucunement les juges et ne pesait pas d’un poids particulier par rapport aux autres preuves. Les juges étaient tenus de vérifier eux-mêmes la façon dont les critères prévus pour déterminer un degré de handicap avaient été appliqués par la commission dans le cas du requérant, ce qu’ils ont effectivement fait (voir paragraphes 17 et 22 ci ‑ dessus et, a contrario , Yvon , précité, § 36). 42. S’agissant de l’argument du requérant selon lequel une expertise médicolégale indépendante aurait dû être réalisée en l’espèce, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne réglemente pas l’administration des preuves en tant que telle. De l’avis de la Cour, la décision de faire appel à un expert, avec ou sans le consentement des parties, est une question qui concerne la recevabilité et la pertinence des preuves, matière qui, dès lors, relève au premier chef du droit interne ( Sara Lind Eggertsdóttir, précité, § 44). Par ailleurs, la Cour relève que la Haute Cour avait expliqué au requérant la distinction qui devait être faite entre une expertise médicolégale et un document déterminant un degré de handicap, et que, en l’espèce, compte tenu de l’objet de la contestation qui ne remettait pas en cause les maladies dont le requérant souffrait, une expertise médicolégale n’était pas justifiée (paragraphes 11 et 21 ci-dessus). 43. La Cour estime enfin que le grief du requérant s’analyse en une critique des décisions prises par les juridictions internes quant à la manière dont les critères établissant un degré de handicap ont été appliqués en l’espèce et quant à l’appréciation des preuves. Or, à cet égard, elle rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, l’interprétation de la législation interne incombant au premier chef aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux ( Garcίa Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et Bochan c. Ukraine (n o 2) [GC], n o 22251/08, § 61, CEDH 2015). 44. Compte tenu de ce qui précède, et considérant que les décisions internes mises en cause par le requérant ne semblent pas entachées d’arbitraire, la Cour considère qu’aucune apparence de violation du principe de l’égalité des armes ne saurait être décelée en l’espèce. Elle conclut que la requête est manifestement mal fondée et qu’il doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 28 septembre 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président